Organ al sferei

Percepţia senzorială se supune în poe­zia lui Nichita Stănescu unui simţ integrator; el nu este numai văz, ori nu­mai auz, ori numai miros. Este „ochiul-timpan”, „papila-mirositoare”, unul din­tre „suave organele sferei”, „invizibilul organ”, „cel fără nume fiind, / neauzul, nevăzul, / nemirosul, negustul, nepipăitul / cel dintre ochi şi timpan, / cel dintre deget şi limbă”. „…Sunt bol­nav / de ceva între auz şi vedere, / de un fel de ochi, un fel de ureche / neinventată de ere”. Versurile acestea sunt luate din Elegia a zecea, care are drept motto afirmaţia iniţială, de fapt luarea în posesie a universului de către „or­ganul ne-nveşmântat / în carne şi nervi”: „Sunt”. Cuvintele care o preced, finalul Omului-fantă, poem tipărit între Elegia oului, a noua şi Elegia a zecea, anunţă destinul cumplit – de a fi bolnav de o „rană”, pentru a vorbi în termenii poetului (şi poezia abstractă a lui Nichita Stănescu permite o astfel de recompunere critică), o rană „pe care mi-o port pe tavă / ca pe sfârşitul sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă.” Aceste cuvinte sunt: „Totul e lipit de tot; / pântecul de pântec, / respiraţia de respiraţie, / retina de retină.”

Retina universului, altfel spus, este „lipită” de retina individului. E un mod de a sugera absorbţia lacomă a lumii: de fapt, nu de a su­gera, ci de a arăta. Poezia lui Nichita Stănescu nu sugerează; ea numeşte, de cele mai multe ori în mod paradoxal, de unde dificultatea ei, o anumită rezistenţă la aplicarea categoriilor sta­bile. Elegia în discuţie este textul care afirmă, poate în chipul cel mai elocvent, ceea ce s-ar numi frenezie abstractă a percepţiei, deopotrivă a învelişului şi a esenţei: „M-au călcat aerian / abstractele animale, / fugind speriate de ab­stracţi vânători / speriaţi de o foame abstractă, / burţile lor ţipând i-au stârnit / dintr-o foame abstractă”. Simţul integrator este un simţ spe­cial, care ajunge la esenţa lucrurilor şi fenomenelor. De aici imposibilitatea de a-l numi printr-o singură instanţă senzorială. Nefiind numai văz, auz, miros, gust, pipăit, el este în acelaşi timp toate acestea. Un simţ care nu în­cape în trupul muritor, un simţ-rană: „Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni / cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze / la vămi”. Poetul suferă de întreg uni­versul, suferă mai exact de efortul de transcendere a formelor universului.

Dar forma conţine ea însăşi, în poezia lui Ni­chita Stănescu, semnele esenţei. Este un semnal al acesteia. „A fi bolnav de numărul unu”, a mărturisi indivizibilitatea esenţei („Sunt bol­nav nu de cântece, / ci de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate împarte / la două ţâţe, la două sprâncene, / la două urechi, la două călcâie, / la două picioare în alergare / neputând să rămâie. / Că nu se poa­te împarte la doi ochi, / doi rătăcitori, la doi struguri, / la doi lei răgând, şi la doi / martiri odihnindu-se pe ruguri”) înseamnă totodată a o descoperi sălăşluind în cele mai diverse for­me, de la raţionalizarea geometrică, strictă şi neechivocă, la spaţiul liber străbătut de o rază. „Liber” este un fel de a zice, căci nimic nu e desprins de sistem în poezia lui Nichita Stănescu, oricât ar părea de gratuite unele îm­binări de imagini, abstractizări voite ale „car­naţiei” poemului. „Organul / fluturat în afară / de trupul strict marmorean / şi obişnuit doar să moară” este un „organ pieziş, organ în­tins, / organ ascuns în idei”. „Ca razele umile în sferă, ca osul numit calcaneu în călcâiul lui Achile” (s.n.). Precizare fundamentală, aflată în versurile 47 – 49 ale elegiei, deci aproximativ la mijlocul ei (dintr-un total ele 108 versuri). Nu am face această numărătoare (numărare, ar zice poetul) dacă nu am observa că respectivele com­paraţii constituie centrul de greutate al poemu­lui, centrul lui de greutate imagistică şi tema­tică. Umila comparaţie, figură destul de tocită, are un relief uimitor la Nichita Stănescu. Ea depăşeşte sfera (cuvântul revine aproape invo­luntar!) materialităţii imagistice. Cuvântul, for­ma lui materială, devine adesea independent faţă de noţiune. Semnificantul se umple de mie­zul adânc al faptului denumit: rănile sunt chel­tuite-n cuvinte. Rana-esenţă se mută în cuvântul-existenţă, „se cheltuieşte”, adică. Risipirea nu e însă dispariţie, ci contopire. În toate sem­nele lumii se găseşte boala suavă a integrării în sfera senzorială. „Nu sufăr ceea ce nu se vede, / ceea ce nu se miroase, ceea ce nu în­cape / în încreierarea îngustă, / scheletică a in­sului meu, / pus la vederile lumii cei simple, / nerăbdând alte morţi decât morţile / inventate de ea, să se-ntâmple.” Încreierarea (cuvântul tre­zeşte parcă impresia – vizuală! – de încăierare a esenţelor) „îngustă, scheletică” nu ar fi alt­ceva decât profunzimea rostită.

Raze umile în sferă: o vamă de raze, un trup de raze, un decor de raze. Toate simţurile – şi toate nivelurile percepţiei – îşi dau concursul pentru justificarea afirmaţiei esenţiale, întemeie­toare. Sunt devine echivalentul lui gândesc că sunt. Gândirea de sine a fiinţei este şi regândirea universului tradus prin simţuri. Dar se cuvine observat că simţul integrator, acest or­gan al sferei, comandă totuşi o distribuţie, dacă nu o ierarhie. Frecvenţa cea mai mare o au formele care justifică văzul, văzul abstract, „in­vizibil” în ordinea aparenţei, vizibil însă prin explicitarea esenţei. Acest văz semnifică, de fapt, primordialitatea privirii lui Orfeu, a ochiului care contopeşte şi cântă, ochiul-cristal, ochiul-abstracţiune: „nu există ochi pentru cine vine”, „nu există ochi pentru ce vine”. Există ochiul integrator, ochiul adânc. Organ al sferei.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 50 (1232), sâmbătă 14 decembrie 1985, p. 5

© costin tuchilă