În căutarea capodoperei

Greu, chiar foarte greu este să scrii tu însuți despre tine, fie și indirect. De aceea, probabil, am amânat mai bine de o lună să postez aici o succintă prezentare a întâmplării pe care buni colegi ai mei au pus-o la cale la sfârșitul lunii martie 2011: un medalion dedicat – nici mai mult, nici [...]

Citeşte articolul complet »

Eugène Ionesco, de la absurd la dimensiunea mistică

O perspectivă nouă, întrucâtva surprinzătoare asupra personalităţii şi operei ionesciene propune Marguerite Jean-Blain în volumul „Eugène Ionesco: mistic sau necredincios?” („Eugène Ionesco: mystique ou mal-croyant?”, Bruxelles, Éditions Lessius, 2005), apărută recent la Editura Curtea Veche din Bucureşti, în traducerea Monicăi Grădinaru. Noutatea constă în abordarea dintr-o perspectivă care elimină de la bun început eticheta de „teatru al absurdului”, atât de curentă şi încetăţenită încât a devenit un clişeu, pentru a căuta în evoluţia scriitorului, dincolo de perspectiva metafizică sesizată de comentatori, un filon mistic.

Citeşte articolul complet »

Racine: rațiune și pasiune

Reîntoarcerea la Racine a unor adepţi ai metodelor critice moderne continuă să fascineze. Cu Molière nu s-a întâmplat la fel; în ce priveşte reevaluarea lui Corneille, nici ea nu a trezit acelaşi interes şi nu a avut aceleaşi rezultate. În limbajul criticii contemporane, transparenţa clasică de care vorbea Roland Barthes rezidă în ultimă instanţă în forma deschisă, în sensurile multiple şi parcă mereu în mişcare pe care această operă ce părea pecetluită în tipare imuabile, le conţine. Cu atât mai paradoxal, cu cât clasicitatea ar putea presupune, conceptual, o închidere.

Citeşte articolul complet »

Donizetti, un practician?

Donizetti compunea cu o rapiditate fenomenală, la fel ca Rossini şi nu departe de spontaneitatea mozartiană. O viteză de înţeles în contextul unei vieţi trăite parcă mereu în alertă. Cu impresarul la uşă, reuşea să termine un act din „La Favorita”, cu orchestraţie cu tot, în două ore. Un practician, veţi spune, şi nu un inovator, acest virtuoz al melodiei romantice. Afirmaţia este destul de curentă, ca şi suspiciunea datorată cantităţii de opere scrise. Prin comparaţie cu Bellini, autor a 9 opere, dar într-o viaţă mult mai scurtă, autorul „Luciei di Lammermoor” a ieşit de obicei dezavantajat. S-a formulat chiar ideea răutăcioasă că Donizetti nu este un compozitor cu mare personalitate, succesul lui datorându-se în epocă dispariţiei premature a lui Bellini (în 1835) şi retragerii lui Rossini, după 1829. Succesul, în epocă, al acestui „practician” al tuturor convenţiilor estetice proprii veacului romantic, ar fi fost aşadar conjunctural. Astăzi nu mai este probabil nevoie să demonstrăm contrariul. E drept, Donizetti îşi caută sursa de inspiraţie chiar în aceste canoane. Dar, ne putem întreba cu aceeaşi îndreptăţire cu care unii îl privesc cu suspiciune, cât contează astăzi împrejurările anilor ’30–’40 ai secolului al XIX-lea în receptarea operei sale?

Citeşte articolul complet »