Misterul Caravaggio

Cine este de fapt Caravaggio? Pictorul răscolitor al urâţeniei, coborând marile subiecte în noroiul mediilor sordide, înfăţişând în chipul sacru al Fecioarei o prostituată, „băiatul rău”, scandalagiu, care umbla mereu înarmat cu sabia, asasin, fugar, homosexual notoriu sau artistul de geniu din galeria damnaţilor, un ins care poartă cu sine un blestem inexplicabil, un destin tragic acoperit finalmente de mister? Inventatorul clarobscurului şi primul care abuzează de acest procedeu, devenind propriul său manierist, un individ cu gustul unui realism sumbru, ieşit parcă din obscuritatea cavernei, un aventurier fluturându-şi mantia pătată între două secole ambigue stilistic? Un executant de geniu, eminamente manierist, căruia o posteritate târzie i-a atribuit un soclu greu de imaginat? Toate acestea sunt plauzibile în cazul lui Michelangelo Merisi da Caravaggio, zis Caravaggio, omul care exprimă cel mai exact în arta sa temperamentul violent şi spaima fugarului care se ascunde în unghere întunecoase pentru a nu fi descoperit. O spaimă subconştientă, teribilă pare a se revărsa din cele mai multe tablouri ale sale, chiar şi din cele în care, aparent, tratează un subiect „liniştit”. Dacă se poate vorbi de realism şi naturalism în pictură, Caravaggio este exponentul cel mai potrivit, cu mult înainte ca aceste noţiuni estetice să fie lansate. El are în acelaşi timp o cruzime rafinată, distruge canoanele. Nici o filiaţie nu rezistă în cazul acestui artist din nordul Italiei, greu de înscris într-o şcoală sau alta, dar exercitând rapid o influenţă covârşitoare, fiind asimilat ca un reper în secolul baroc, al XVII-lea. E adevărat însă că repunerea lui în drepturi avea să se realizeze târziu, abia la începutul secolului al XX-lea, când începe să se recunoască importanţa operei sale şi să se observe cât de mult a fost folosită experienţa sa, mai ales acea mult discutată tehnică a clarobscurului, combinată cu preferinţa pentru planurile sumbre, pentru interioare mai mult sau mai puţin misterioase în care sunt aşezate multe dintre personajele sale. Lipsa decorului tradiţional conferă întotdeauna o undă de mister. Aceste chipuri par a se zămisli în întuneric, pentru ca o lumină crudă să cadă brutal, neaşteptat peste ele, trimisă parcă de un reflector pe scena de teatru. De aici dramatismul sporit al compoziţiilor sale, o atmosferă mistică fără îndoială, dar tratată cu un fel de radicalism „teatral” nemaiîntâlnit. Dincolo de tehnica propriu-zisă şi de studiul excepţional al dinamicii, de mişcarea şi ea adesea surprinzătoare, se presupune un suflet chinuit, pândit în permanenţă de pericole neştiute, gata să se ascundă şi să fugă. Nimic nu e static în tablourile lui Caravaggio şi această mişcare „electrocutează”, alături de contrastele puternice, care nu exclud totuşi nuanţele. Tablourile lui sunt de o noutate radicală în epocă şi nu se poate spune că această noutate a trecut neobservată, chiar dacă ea a fost adesea scufundată de circumstanţe exterioare, de îngrădiri care veneau din dogmă sau erau reflexele existenţei sale scandaloase. Totul se poate bănui dincolo de un tablou, dar totul rămâne încă de descoperit.

Citeşte articolul complet »