Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘poezie contemporană’

Cele patru decenii şi jumătate dedicate de Cristian Munteanu teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate. Cele mai multe dintre spectacolele sale sunt astăzi înregistrări de referinţă, aflate în Fonoteca de Aur. În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg.

Citeşte articolul complet »

Pentru că nu mai găsise pe nimeni să-l găzduiască, putea fi văzut umblând prin Bucureşti cu un pat pliant în spinare. Era Teodor Pâcă, poet boem, combatant singaporean de bază, a cărui apariţie era primită cu vădită încântare. Afară de Pucă, ce-i drept, nu prea era altul la fel de pitoresc ca Pâcă, un rebel paşnic, care ochea cu îndemânare poanta şi găsea, tot cu îndemânare, locul cel mai potrivit pentru a o arunca. Vreme îndelungată, nu se cunoaşte să fi avut vreun domiciliu, dormea pe unde apuca, în caz fericit, prin ateliere de pictori. Mai degrabă, sub cerul liber, pe sub poduri, prin parcuri sau, iarăşi caz fericit, prin vreun colţ de cârciumă. Când îşi procurase patul pliant, avea motive de mândrie. Publica puţin şi bea mult, îşi recita poemele pe unde se întâmpla să ajungă, spre bucuria asistenţei care, lume rafinată, vedea în el un baladist de cea mai pură stirpe, eventual în tradiţia goliarzilor, poeţi medievali, rătăcitori, care scriau în latină.

Citeşte articolul complet »

Obsesia princiară străbate şi domină întreaga poezie a lui Florin Mugur. Poetul acesta, care a debutat la începutul deceniului al şaselea şi s-a realcătuit pe sine ca scriitor începând cu „Mituri” (1967), impune în literatura contemporană un caz aparte de travesti liric. În volumele sale, „persoana” proprie, ceea ce numim îndeobşte eu liric, conştiinţa verbalizată în actul creaţiei, este drapată în veşmintele încăpătoare ale personajului (termenul e convenţional) care revine obsedant.
Travestiul este motivul opus oglinzii. Dacă oglinda marchează îndeosebi modul de revărsare exterioară, travestiul apare din dorinţa sondajului interior. Aceasta în ordine tehnică, fiindcă, desprins de propria aventură spirituală, lăsată să strălucească liberă, pentru a fi contemplată, poetul se vede „adus în scenă”, ridiculizat, „dat de gol” sau dimpotrivă, înălţat la demnitate tragică de masca pe care a creat-o. Calambur? În măsura în care jocul poate pătrunde în subsolul tragediei, răspunsul este afirmativ.

Citeşte articolul complet »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.