Personaje și instrumente

Weber ar putea fi citat oricând la loc de frunte într-o (inutilă, de altfel) ierarhie a sensibilităţii revărsate fără afectare. Romantica muzică a lui Carl Maria von Weber (18 noiembrie 1786, Eutin–5 iunie 1826, Londra) nu e deloc emfatică. Strălucirea ei nu se sprijină pe exagerări de efecte, pe grandilocvenţă. Chiar şi elementul terifiant e îmblânzit de acele rotunjimi ale extraordinarei vocaţii melodice. Construcţia, forma muzicală sunt de un romantism temperat. Lucru observabil, mai mult decât în alte locuri, în uverturi, cele mai concentrate (nu e vorba de dimensiuni, fireşte) întruchipări ale temperamentului weberian.

Citeşte articolul complet »

Un «necunoscut»: Antonín Dvořák

„Romantismul” naţional de care s-a vorbit, real dar înţeles oarecum schematic, nu este o simplă revenire brutală la acele izvoare care proclamă identitatea de rasă. În Dvořák este posibil să găsim întruchiparea cea mai exactă şi condiţionată istoric a spiritului central-european. Aceasta, dacă avem în vedere strălucita tradiţie muzicală a Boemiei, considerată în secolul al XVIII-lea „conservatorul Europei”. Cu Dvořák, sensibilitatea muzicală a Boemiei se răsfrânge în forma cea mai complexă şi solidă a simfoniei, la un nivel de interpretare modernă în epocă a unui material arhaic. El asimilează din muzica germană cultul formei închise, o anumită severitate vizibilă în lipsa de abatere de la structura compoziţională. Dvořák nu dovedeşte nici o simpatie pentru exagerarea dramaturgică a conflictelor, aşa cum se va întâmpla la Mahler, însă are, ca şi acesta – moştenire de la Schubert – gustul pentru liniile melodice suple, în care răzbate pe alocuri sentimentalismul vienez. Dar ceea ce îi conferă individualitate, făcându-l să nu semene cu nimeni, este energia ce transpare în fiecare pagină, o senzaţie de plenitudine care interzice alunecarea în deprimare. Această notă tonică, având resurse pentru a nu deveni niciodată monotonă şi presupunând o diversitate de nuanţe, ca un fel de etaje ale sensibilităţii, îşi are originea fără îndoială în muzica Boemiei, fiind poate o particularitate naţională.

Citeşte articolul complet »

Schiller – ispita romantică

Cât şi ce rezistă din teatrul lui Schiller? Cât şi cum a folosit Schiller documentul istoric în crearea personajelor sale? Schiller avea totuși studii clasice, era – am putea spune – un postumanist, aplecat spre literatura Greciei antice, scria deopotrivă poeme ca „Zeii Greciei”, balade ca „Inelul lui Policrates”, pe lângă versuri care anunțau înflăcărarea romantică. În teatru, când alege subiecte istorice, personajul real, Don Carlos, este un pretext. În piesă autorul adaptează de fapt mitul lui Oedip moralei creştine a secolului al XVI-lea. Dar viziunea sa trece pragul constrângerilor clasice.

Citeşte articolul complet »

Donizetti, un practician?

Donizetti compunea cu o rapiditate fenomenală, la fel ca Rossini şi nu departe de spontaneitatea mozartiană. O viteză de înţeles în contextul unei vieţi trăite parcă mereu în alertă. Cu impresarul la uşă, reuşea să termine un act din „La Favorita”, cu orchestraţie cu tot, în două ore. Un practician, veţi spune, şi nu un inovator, acest virtuoz al melodiei romantice. Afirmaţia este destul de curentă, ca şi suspiciunea datorată cantităţii de opere scrise. Prin comparaţie cu Bellini, autor a 9 opere, dar într-o viaţă mult mai scurtă, autorul „Luciei di Lammermoor” a ieşit de obicei dezavantajat. S-a formulat chiar ideea răutăcioasă că Donizetti nu este un compozitor cu mare personalitate, succesul lui datorându-se în epocă dispariţiei premature a lui Bellini (în 1835) şi retragerii lui Rossini, după 1829. Succesul, în epocă, al acestui „practician” al tuturor convenţiilor estetice proprii veacului romantic, ar fi fost aşadar conjunctural. Astăzi nu mai este probabil nevoie să demonstrăm contrariul. E drept, Donizetti îşi caută sursa de inspiraţie chiar în aceste canoane. Dar, ne putem întreba cu aceeaşi îndreptăţire cu care unii îl privesc cu suspiciune, cât contează astăzi împrejurările anilor ’30–’40 ai secolului al XIX-lea în receptarea operei sale?

Citeşte articolul complet »

Victor Hugo. Mărturia unui veac

La întrebarea, ademenitoare, în care dintre genurile literare s-a ilustrat cu mai mult talent şi putere de înrâurire Victor Hugo, nu se poate da un răspuns satisfăcător. Cine este mai important în istoria culturii universale, poetul, prozatorul sau dramaturgul? Încercaţi să ieşiţi din această dilemă; nu credem că veţi reuşi. Dacă, totuşi, o veţi face, probabil că veţi urma o singură cale, sintetizată de autorul „Legendei secolelor” într-o propoziţie din eseul despre Shakespeare: „Există oameni ocean.”

Citeşte articolul complet »

Felicissimus

Arta lui Mendelssohn-Bartholdy nu este una a angajării „turbulente”, nici a sondării voluptuoase a subconştientului, ca la contemporanul său Berlioz, la Liszt sau, într-o mai mică măsură, la Schumann, un compozitor categoric mai pasional. El are educaţia formei clasice, care răzbate şi în partiturile care în aparenţă o respectă cel mai puţin, precum Concertul pentru vioară sau ciclul de Cântece fără cuvinte pentru pian, intitulate astfel datorită cantabilităţii lor, a accesibilităţii vecine cu arta vocală. Pianistica lui Mendelssohn-Bartholdy e vag romantică, înclinând spre genul miniaturii, fără a se lansa vizionar.

Citeşte articolul complet »