Cauzele celui mai mare scandal din istoria muzicii, aşa cum definesc toţi comentatorii premiera baletului „Le Sacre du printemps” („Ritualul primăverii”, subintitulat „Tablouri ale Rusiei păgâne”) de Stravinski, rămân încă destul de confuze. Nimeni nu putuse bănui compromiterea spectacolului trupei lui Diaghilev din 29 mai 1913, la Théâtre des Champs-Élysées din Paris, în coregrafia lui Vaslav Nijinski, cu decoruri şi costume realizate de Nicolas Roerich. Repetiţiile se desfăşuraseră în linişte. Nimic nu prevestea explozia, nici măcar „reacţiile muzicienilor care asistaseră la repetiţiile orchestrei”, cum mărturiseşte compozitorul în „Expoziţii şi dezvoltări”. Balerinii trupei lucraseră fără pic de reţinere, nici un conflict nu fusese semnalat. Aşa încât reacţia violentă a publicului este inexplicabilă. Suntem în plin mister? În bună parte, da, pentru că nu e vorba de o cabală, ca în cazul notoriu al premierei operei „Bărbierul din Sevilla” de Rossini (1816), când căderea fusese minuţios instrumentată.
Posts Tagged ‘scandal’
O premieră cu scandal
Postat în balet, igor stravinski, le sacre du printemps, modernism, premiera le sacre du printemps, théâtre des champs-élysées, etichetat 1913, igor stravinski, le sacre du printemps, nicholas roerich, paris, pierre monteux, scandal, vaslav nijinski în ianuarie 3, 2011 | 2 Comentarii »
Misterul Caravaggio
Postat în costin tuchilă caravaggio clarobscur damnat obscuritate aventură realism pictură radicalism lumină umbră bacchus meduza narcis sf. petru sf. pavel judith roma malta costanza colonna fillide melan, etichetat artist damnat, caravaggio, clarobscur, colonna, contrast, costin tuchilă, david, ecleziastic, emaus, flagelare, g. p. bellori, galeria borgese, goliat, guşter, holofern, judith, la valetta, lazăr, milano, mister, mistic, napoli, narcis, pictură, porto ercole, roma, scandal, secolul XVII, sf. matei, sf. pavel, sf. petru, toledo, viaţă sentimentală în iulie 18, 2010 | 8 Comentarii »
Cine este de fapt Caravaggio? Pictorul răscolitor al urâţeniei, coborând marile subiecte în noroiul mediilor sordide, înfăţişând în chipul sacru al Fecioarei o prostituată, „băiatul rău”, scandalagiu, care umbla mereu înarmat cu sabia, asasin, fugar, homosexual notoriu sau artistul de geniu din galeria damnaţilor, un ins care poartă cu sine un blestem inexplicabil, un destin tragic acoperit finalmente de mister? Inventatorul clarobscurului şi primul care abuzează de acest procedeu, devenind propriul său manierist, un individ cu gustul unui realism sumbru, ieşit parcă din obscuritatea cavernei, un aventurier fluturându-şi mantia pătată între două secole ambigue stilistic? Un executant de geniu, eminamente manierist, căruia o posteritate târzie i-a atribuit un soclu greu de imaginat? Toate acestea sunt plauzibile în cazul lui Michelangelo Merisi da Caravaggio, zis Caravaggio, omul care exprimă cel mai exact în arta sa temperamentul violent şi spaima fugarului care se ascunde în unghere întunecoase pentru a nu fi descoperit. O spaimă subconştientă, teribilă pare a se revărsa din cele mai multe tablouri ale sale, chiar şi din cele în care, aparent, tratează un subiect „liniştit”. Dacă se poate vorbi de realism şi naturalism în pictură, Caravaggio este exponentul cel mai potrivit, cu mult înainte ca aceste noţiuni estetice să fie lansate. El are în acelaşi timp o cruzime rafinată, distruge canoanele. Nici o filiaţie nu rezistă în cazul acestui artist din nordul Italiei, greu de înscris într-o şcoală sau alta, dar exercitând rapid o influenţă covârşitoare, fiind asimilat ca un reper în secolul baroc, al XVII-lea. E adevărat însă că repunerea lui în drepturi avea să se realizeze târziu, abia la începutul secolului al XX-lea, când începe să se recunoască importanţa operei sale şi să se observe cât de mult a fost folosită experienţa sa, mai ales acea mult discutată tehnică a clarobscurului, combinată cu preferinţa pentru planurile sumbre, pentru interioare mai mult sau mai puţin misterioase în care sunt aşezate multe dintre personajele sale. Lipsa decorului tradiţional conferă întotdeauna o undă de mister. Aceste chipuri par a se zămisli în întuneric, pentru ca o lumină crudă să cadă brutal, neaşteptat peste ele, trimisă parcă de un reflector pe scena de teatru. De aici dramatismul sporit al compoziţiilor sale, o atmosferă mistică fără îndoială, dar tratată cu un fel de radicalism „teatral” nemaiîntâlnit. Dincolo de tehnica propriu-zisă şi de studiul excepţional al dinamicii, de mişcarea şi ea adesea surprinzătoare, se presupune un suflet chinuit, pândit în permanenţă de pericole neştiute, gata să se ascundă şi să fugă. Nimic nu e static în tablourile lui Caravaggio şi această mişcare „electrocutează”, alături de contrastele puternice, care nu exclud totuşi nuanţele. Tablourile lui sunt de o noutate radicală în epocă şi nu se poate spune că această noutate a trecut neobservată, chiar dacă ea a fost adesea scufundată de circumstanţe exterioare, de îngrădiri care veneau din dogmă sau erau reflexele existenţei sale scandaloase. Totul se poate bănui dincolo de un tablou, dar totul rămâne încă de descoperit.
