Percepţia asupra operei contelui cu ascendenţă, pe linie maternă, într-o veche familie croată, poate fi sintetizată în două atitudini relevante pentru însuşi destinul teatrului său. Istoricii literari italieni nu îl includ pe Carlo Gozzi (1720–1806) printre autorii exponenţiali ai dramaturgiei din Settecento, dominată de Vittorio Alfieri, Pietro Metastasio şi Carlo Goldoni. Din acest punct de vedere, restrictiv şi învecinat cu clasificările didactice, pentru că priveşte în mod rigid ilustrarea speciilor consacrate (tragedia, melodrama, comedia), Gozzi nu prezintă mult interes. Dimpotrivă, istoricii teatrului, pentru care criteriile de evaluare vizează în primul rând arta scenică şi mai puţin literatura dramatică propriu-zisă, îi acordă un loc cel puţin la fel de important cu acela al contemporanilor săi, observând că aceste fiabe teatrali (basme sau feerii teatrale) trebuie eliberate de prejudecata că s-ar înscrie în lunga serie de „schelete” dramatice, care aveau valoare doar prin bogatul material scenic adăugat de actori şi aceasta în contextul limitat al genului commediei dell’arte, văzut ca un fel de fatalitate istorică. Nu suntem încă foarte departe de această percepţie, foarte activă timp de un secol şi jumătate, în ciuda spectacolelor contemporane cu piese de Carlo Gozzi. Iar influenţa certă pe care basmele teatrale gozziene au avut-o asupra romanticilor, spiritul lor poetic ce depăşea considerabil veacul al XVIII-lea, un secol mai degrabă sărac în privinţa poeziei, rămânea mai mult o problemă ambiguă de metabolism literar, decât o evidenţă pentru reevaluarea autorului lui „Turandot”.
Posts Tagged ‘turandot’
Carlo Gozzi și basmul teatral
Postat în carlo goldoni, turandot, femeia șarpe, carlo gozzi, feerie teatrală, basm teatral, etichetat puccini, turandot, dramaturgie universală, clasicii dramaturgiei universale, schiller, basm teatral, carlo gozzi fiabe teatrali, commedia dell arte, corbul carlo gozzi, goethe, la donna serpente, lazzi, regele cerb, settecento, l amore delle tre melarance, prokofiev, busoni turandot, liu, calaf, timur, deramo în iunie 24, 2011 | Lasă un comentariu »
Personaje și instrumente
Postat în abu hassan, carl maria von weber, flaut piccolo, freischutz, oberon analiza uvertura, romantism muzical, sensibilitate romantică, etichetat abu hassan weber, allegro con fuoco, bottom, carl maria von weber, covent garden, der beherrscher der geister, elfi, euryanthe, fantezie melodică, freischutz, grandilocvență, henry fuseli, legato, melodie, mitologie germană, muzică de scenă weber turandot schiller gozzi, oberon, opera romantică, partitura oberon weber, peter schmoll, romantism, staccato, titania, turandot, uverturi weber, uvertură de concert în iunie 5, 2011 | Lasă un comentariu »
Weber ar putea fi citat oricând la loc de frunte într-o (inutilă, de altfel) ierarhie a sensibilităţii revărsate fără afectare. Romantica muzică a lui Carl Maria von Weber (18 noiembrie 1786, Eutin–5 iunie 1826, Londra) nu e deloc emfatică. Strălucirea ei nu se sprijină pe exagerări de efecte, pe grandilocvenţă. Chiar şi elementul terifiant e îmblânzit de acele rotunjimi ale extraordinarei vocaţii melodice. Construcţia, forma muzicală sunt de un romantism temperat. Lucru observabil, mai mult decât în alte locuri, în uverturi, cele mai concentrate (nu e vorba de dimensiuni, fireşte) întruchipări ale temperamentului weberian.
Viva Puccini!
Postat în arii puccini, franco alfano, leitmotiv, puccini, scala din milano, te deum, tosca, tu che gi gel sei cinta, etichetat arturo toscanini, boemă, giacomo puccini, opera calicilor, opera secolul XIX, turandot, verism în decembrie 22, 2010 | Lasă un comentariu »
Secolul al XIX-lea, atât de important în istoria genului liric, se încheia cu „Tosca” de Puccini, jucată în premieră la 14 ianuarie 1900, la Teatrul Costanzi din Roma, cu Hariclea Darclée în rolul Floriei Tosca. Deşi cu un limbaj îndrăzneţ în epocă, inovator, ceea ce de obicei conduce la respingere din partea unui public conservator, cum este îndeobşte cel al operei, „Tosca” s-a impus rapid, fiind montată după puţin timp la Scala din Milano, în acelaşi an, apoi la Metropolitan din New York (1901) şi la Opéra Comique din Paris (1903).
