O viaţă de 73 de ani începută la Erasbach, în Germania, la 2 iulie 1714, o operă muzicală cuprinzând 107 partituri pentru teatrul liric, o tinereţe creatoare comună, urmând reţeta epocii şi, în ultima parte a vieţii, celebritatea unui veritabil reformator al genului liric prin lucrări de referinţă, oricând capete de afiş: în câteva cuvinte, o schiţă de portret a cavalerului Christoph Willibald Ritter von Gluck, german de origine cehă, supranumit de italieni „il divino Boemo”. Şi veşnica întrebare pusă operei: primatul muzicii sau subordonarea acesteia textului dramatic? O întrebare la care Gluck avea să răspundă cu fermitate în creaţiile de maturitate, atrăgându-şi eticheta de reformator: supremaţia elementului teatral, adică a efectului dramatic. O continuare şi o rezolvare, în Franţa, a unei celebre dispute, numite „a bufonilor”, născută prin 1752–1754, între partizanii muzicii franceze, ai lui Rameau în primul rând, şi cei ai muzicii italiene.
Posts Tagged ‘wagner’
Pe versuri de Mihai Eminescu
Postat în cantabile, compatibilitate, constantin jiquidi, george stephănescu, gh. dima, iancu filip, mihai eminescu muzica pe versuri de eminescu, mihail jora, poeme eminesciene, romanță, etichetat cantabile, eminescu şi muzica, g. călinescu, g. ibrăileanu, george stephănescu, gh dima lieduri eminescu, guilelm şorban, hugo wolf, iancu filip de ce nu_mi vii, ionel brătianu, junimea, la steaua, lieduri pe versuri de eminescu, lirica, melodii poezii eminescu, mihai eminescu, mihail jora, muzicalitate versuri eminescu, nicolae coman, pe lângă plopii fără soţ, peste vârfuri, romanțe pe versuri de eminescu, schubert, transparenţă, tudor ciortea, vasile popovici dorinţa, victor ceaikovski, wagner, şi dacă, ştefan luchian, ştefan niculescu în iunie 16, 2011 | 6 Comentarii »
Principala problemă – de principiu – apărută când luăm în discuţie creaţia muzicală pe versuri de Mihai Eminescu ar putea conduce la o atitudine negativă. Este consacrată ideea că muzicalitatea poeziei eminesciene, excepţională, îşi este suficientă sieşi. O spunea de mult G. Ibrăileanu: „Muzică, prin fond şi prin formă, poezia lui Eminescu nu mai are nevoie de nici o altă melodie.” Propoziţia criticului este tranşantă. Oricât am căuta nuanţări ale acestei idei în exegeza eminesciană, vom constata cam acelaşi lucru. Forma lirică dar şi conţinutul, veşmântul incantatoriu al cuvântului poetic dar şi rezonanţa lui lăuntrică, muzicalitatea straturilor de adâncime, pentru a reţine puţine dintre elementele constitutive ale unei structuri poetice, au relevanță în ordinea sonorităţii muzicale, încât nu par a avea nevoie de alt suport, specific fie şi unei arte vecine originar cu poezia.
«Oedipe» de George Enescu
Postat în andre pernet, edmond fleg, emile vuillermoz, george enescu, mitul lui oedip, oedipe george enescu premiera mondiala paris 1936, opera paris garnier, şaliapin, etichetat 13 martie 1936, andre boll, andre pernet, bernard gavoty, bucureşti, critică muzicală, critică oedip enescu, dramă, editura muzicală, editura salabert, edmond fleg, emil d fagure, emile vuillermoz, feodor şaliapin, gabriel marcel, jacques rouche, mit, oedip, oedipe george enescu, oedipe george enescu premiera mondială paris 1936, opera din paris, philippe gaubert, pierre chereau, premiera mondială oedipe george enescu, sofocle, subconştient, tragedie lirică, wagner, ştimă în martie 13, 2011 | 2 Comentarii »
„Muzică psihologică”, adică lipsită de convenţiile curente în dramele muzicale, de orice restricţie, respingând elocvenţa „Oedipe” este pariul câştigat de Enescu, poate nu totdeauna uşor de înţeles, deşi limbajul său nu este nici un moment greoi, ci permisiv celor mai fine trăiri psihologice, presupuse de dinamica subconştientului. În Amintirile lui George Enescu de Bernard Gavoty, compozitorul oferă cheia înţelegerii acestui tip de discurs muzica care absoarbe libertăţi impresioniste dar şi o anumită tensiune expresivă promovată de expresionismul muzical. Alungarea, pe cât posibil, a efectelor uşoare (pe cât posibil, pentru că muzica la Oedip nu este totuşi complet lipsită de efecte, unele chiar onomatopeice, dar realizate coloristic în spirit modern) a nedumerit o parte a criticii.
