Prea complexă pentru a putea fi judecată printr-o singură unitate tematică, stilistică, poezia lui Nichita Stănescu conţine totuşi ca factor structurant un element – un element cât o lume întreagă: figura, puţin retorică, a văzului. 
Abstractă, folosind ideea ca obiect poetic şi nuanţând stări trăite în intelect, lirica stănesciană alcătuieşte o poetică a văzului. Este un aspect ce ni se pare fundamental, cu atât mai mult cu cât poetul însuşi pare să fi folosit ca procedeu important în compunerea nu numai grafică a ultimelor sale volume efectul plastic. Căci corespondenţele vizuale create prin ilustraţiile lui Sorin Dumitrescu nu sunt numai corespondenţe, ci părţi integrante, „abstracţiuni” şi justificări „abstracte” ale universului artistic. Nu văzul ca simţ, deci ca materialitate, constituie substanţa poeticii, ci ideea de văz. A gândi cu vederea este o obligaţie esenţială a aventurii spirituale: pentru că este o obligaţie primordială, ieşită din conceperea actului de cunoaştere. Înaintea graiului, există desigur văzul. Înaintea cuvântului, ochiul – înfăptuirile văzului, universul pătrunzând ca o rază înlăuntru (cuvânt atât de iubit de Nichita Stănescu, scris în două maniere, când firesc, ca adverb, când separându-l în prepoziţie şi adverb: în lăuntru, dându-i astfel mai multă plasticitate). Înaintea cântecului, privirea. Ce semnificaţie universală s-ar ascunde în acest motiv pe care nu puţine poeme stănesciene îl prelucrează, topindu-l alchimic ori abstractizându-l până la nerecunoaştere? Fără îndoială, sursele – şi „competiţia” în care el intră, în sensul unei ierarhii de motive, relativă dar funcţională – sunt de natură orfică. Nichita Stănescu este un poet orfic în înţelesul cel mai profund al cuvântului. Un poet al esenţei orfice. Cântecul este modul particular de atingere a lumii aşa cum văzul rămâne posibilitate afirmată de a da naştere experienţei de cunoaştere. Iniţierea, sfântă. O „mică rază” revărsată peste materie şi totul se va însufleţi – va semnifica. Suntem parcă în plin poem orfic; un fragment al legendarului cântăreţ, reconstituit, sună astfel: „Ascultă ca să-nveţi ce poate cristalul orbitor de alb: / De vrei să se aprindă para şi jarul roşu îţi lipseşte, / Urmează sfatul meu şi pune-l deasupra faclelor uscate; / în clipa când cerescul soare deasupra lui străluminează, / Numaidecât se şi revarsă o mică rază peste facle / Şi cum atinge gingaş lemnul uscat şi răşinos, ţâşneşte / Un fum, apoi o flăcăruie şi la sfârşit o vâlvătaie / Pe care oamenii vechimii au denumit-o focul sfânt.” (trad. de Ion Acsan). A vedea este în poezia lui Nichita Stănescu matca de graţie care, aidoma razei născătoare a focului sacru, precede cuvântul. A vedea (ideea de văz) cuprinde şi pe a contopi. Îmbinarea cuvintelor este asemănătoare în imaginaţia poetului „ciocnirii” dintre două corpuri tandre şi dulcelui rezultat care face reversibile, la modul utopic, nu numai atributele, ci însăşi substanţa întruchipărilor pământeşti: „Am gândit un mod atâta de dulce / de a se întâlni două cuvinte / încât în jos înfloreau florile / şi sus / înverzea iarba. // Am gândit un mod atâta de dulce / de a se izbi două cuvinte / de parcă iarba verde ar înflori / iar florile s-ar ierbi”. Această comunicare, această reciprocitate (mai mult şi mai puţin decât comuna reversibilitate) presupune o relativizare uriaşă a structurilor aşa-zicând logice, relativizare pe care se întemeiază limbajul orfic atât de original al poetului.
Cu un cristal se aseamănă majoritatea poeziilor lui Nichita Stănescu. Cuprind în feţele geometrice, în lumina geometrizată în suprafeţe „dure” şi reci – în aparenţă reci, pentru că astfel se înfăţişează îndeobşte abstracţiunea – o reimaginare a raportului dintre cauză şi efect. Ceea ce s-ar putea concretiza şi prin regândirea relaţiei dintre idee şi imagine. Adesea imaginea se revoltă „împotriva” gândului ce i-a dat naştere, printr-o întorsătură de frază – umilindu-l. Punem ghilimele tocmai pentru a atrage atenţia că revolta e mai ales una fără obiect: de o independenţă a imaginii în raport cu cugetul vorbesc multe dintre versurile autorului Necuvintelor. E pe de o parte independenţa cuvântului, a formei lui materiale, creatoare de atâtea surprize, faţă de noţiune; pe de alta, este autonomia cuvântului iluminat de har faţă de cuvântul profan. Semnificaţie, de asemeni, de natură orfică: întemeierea fiorului artistic porneşte de la transformarea unghiului de vedere în valoare absolută în ordine subînţeles „divină”. Plecând de la primordialitatea văzului, poetul orfic sfârşeşte prin exaltarea privirii: „Zeiescul Verb cu drag priveşte-l.” (Orfeu). Totul se petrece înlăuntrul cristalului suav, imagine care ar putea fi o adevărată emblemă a poeziei nichitastănesciene, în marea ei, supremă Graţie. Aşa cum imaginea se desparte de ideea care a călăuzit–o, cu scopul, evident, de a dobândi profunzime în alt sens decât cel iniţial, privirea se desprinde de ochi. Efectul se întoarce la cauză printr-o paradoxală „luptă”. Este, fireşte, „lupta ochiului cu privirea” – ori „lupta inimii cu sângele”. Poemul cu acest titlu, Lupta ochiului cu privirea, conţine şi un simbol orfic: „«O, el, el n-are gură, / el are-un ochi în loc de gură, / şi se hrăneşte cu priviri…» // Aşa-mi sunase înlăuntru versul / care să-nduplece pe Zeu tindea… / dar stau în frig ca-ntr-un cilindru / şi n-am mai vrut, în şir, cuvinte / cu gândul să gândesc”. Şi revelaţia : „văzui că totul e de dinafară înlăuntru / şi ochiul e cel mai adânc, din trupul meu…” Cuvintele – graiul se supun acestei vederi întoarse, curgerii înlăuntru. „Zeiescul Verb priveşte-l”, spune Orfeu. Priveşte-l, pare să adauge Nichita Stănescu, parcurgând calea spre ochiul din adânc, cristalizîndu-te. „Dinlăuntru în afară numai cuvinte oarbe…” „Întors”, efectul anulează cauza şi consecinţa este o obişnuinţă: fiinţa umană trăieşte în mijlocul miracolului poetic – în mijlocul miracolului orfic –, în chiar miezul simţirii pure din care se naşte poezia. Identitatea ei nu mai poate fi scindată în eu superficial şi eu profund, în aparenţă şi esenţă. Totul revine la unitate : 1, A ori semne nuanţat iconice, iconice în raport cu primele, cum ar fi vulturul, lupul, daimonul.
El însuşi un cristal, actul poetic nichitastănescian este tăios de purificator.
Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 50 (1128), sâmbătă 17 decembrie 1983, p. 2
© costin tuchilă
Punctul pe cuvant 