Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 14 februarie 2009

Poezia cu cea mai directă răsfrângere socială este semnată în literatura actuală de Adrian Păunescu. Larga ei audienţă se sprijină, evident, în pri­mul rând pe retorismul mesajului: capacitatea de a gesticula întrecînd în amploare proprieta­tea discursului liric de a se interioriza şi de a domina astfel dinlăuntru semnificaţia, această literatură va fi receptată mai ales în latura ei superficială, spectaculoasă. Riscul, se vede, e considerabil dar, dincolo de ecoul furibund pe care textele şi-l creează, poezia lui Adrian Păunescu urmează îndeaproape un program a cărui exactitate şi rigoare trădează o explozivă tena­citate a spiritului. Dacă ar trebui să căutăm prin intermediul produsului literar trăsătura-pivot a temperamentului acestui întotdeauna im­previzibil poet, o calitate s-ar desprinde de la sine, acoperindu-le copios pe toate celelalte. Spiritul lui Adrian Păunescu reuşeşte să uni­fice tenacitatea, încăpăţânarea orgolioasă cu ex­plozia răsunătoare: instinctul de conservare este pulveri­zat de uraganul voinţei; meditaţia e făcută să se audă asemeni potopului de aplauze; senti­mentele electrocutează; reveria conduce spre imaginea hotărât teatrală a exploziei nu­cleare; în sfârşit, universul material este bombardat de spaţiile colosale pe care gestul reto­ric şi le atribuie. Toate componentele structu­rale ale gândirii poetice, ca mod de organizare psihică, pot fi aşadar regăsite în poezia lui Adrian Păunescu. Nu într-o sinteză în care ele­mentele componente să fie topite în chip defi­nitiv în magma personalităţii, ci în pragul unei compoziţii cu forme încă recognoscibile. Importante sunt acordul şi racordul pe care acest univers al exploziilor în lanţ le stabileşte cu lumea. Poezie-manifest, poezie-vestitor, poezie-conştiinţă publică, poezie-existenţă socială, poezie-armă de luptă, ea exemplifică în permanen­ţă un raport. Acesta este, fără îndoială, un atribut consubstanţial lirismului angajat, în general literaturii cu imediată lungime de undă ci­vică.

Dar raportul social nu trebuie înţeles ca o relaţie abstractă: el include o adevărată aven­tură materială, aceea care îi permite să cu­prindă în expresie deopotrivă tumultul uriaş, ce nu cunoaşte cenzuri şi depăşeşte frecvent simpla cuprindere afectivă, şi răscolirea dilematică. Nimic nu e dinainte rezolvat în relaţia poetului cu existenţa socială pe care o in­terpelează cu armele inefabilei sale retorici. A fi tenace – până la orgoliul incomensurabil – într-un secol în care se prăbuşesc pe rând cor­tegii de garanţii teoretice sau practice, în care echilibrul fiinţei e ameninţat în orice clipă cu surparea, înseamnă a îmbrăţişa o condiţie şi o conştiinţă dubitative, a pune la îndoială necesitatea şi a lucra cu libertatea veşnicei dileme. Discursul liric păunescian este în suficientă măsură răspunsul sclipitor dat unei atare atitudini.

Poezia lui Adrian Păunescu afişează în în­treaga ei desfăşurare o libertate programată, ceea ce coincide cu însăşi chintesenţa acţiunii sale pragmatice. A face sensibil un univers poe­tic interogativ echivalează desigur cu un ferme­cător naufragiu pe ţărmul omniscient şi to­tuşi virgin al dilemei. Această tensiune produce şi e capabilă să repete explozia retorică a temperamentului. Dar trebuie îndată văzut că dezlănţuirea de forţe nu este, în ciuda timbru­lui ei risipitor („Risipind în toate acestea pasiunea / Electrică a sufletului meu, bogat în tensiuni”, cum se deschide volumul de debut, Ultrasentimente, 1965), una anarhică; ea ab­soarbe conştiinţa căreia i se adresează ca în­tr-un vârtej dar, scopul fiind atât de bine pre­figurat, impresia finală va fi una de riguroasă ierarhizare a valorilor. Poetul nu este numai insul investit „a vorbi ce vede”, ci personalita­tea care cuprinde expresiv lumea. Care o orga­nizează pentru a face răsunătoare punctele ei nevralgice, suferinţa, marile probleme ale ac­tualităţii. „Ultrasentimentul” ar avea tocmai semnificaţia dublă, ambiguitatea prolifică pe care prefixul o acordă cuvântului: „intensifica­re” (depăşire a măsurii prin extensie) dar şi „trecere dincolo de”. Vedem în această ambiguitate formală, atât de spectaculos rezolvabilă, atât de coerent rezolvată, esenţa gândirii poe­tice a lui Adrian Păunescu. Ultrasentimente, poeziile sale sunt purtătoarele unei sarcini electrice: ele încearcă – şi reuşesc în majori­tatea cazurilor – să ajungă direct la esenţa fenomenului social interogat. Conştiinţa socială a poetului nu e mai puţin una morală, în înţe­lesul determinat-estetic al termenului. El va vorbi cu vervă scânteietoare de degradarea valorilor, va scrie manifeste pentru sănătatea pământului, dorind să rostească şi să ofere (ce trufie!) soluţii pentru conservarea lor sau pentru apărarea planetei, va pronunţa protetic axiomele evoluţiei sociale, va triumfa lăsând senzaţia că în boabele de grâu ale sentimente­lor revolute („tu vei semăna grâu / şi boabele vor exploda ca nişte grenade. // Am ieşit la semănat şi câmpul bubuia”) se conţine cosmosul întreg. „Fericirea de a putea povesti neferici­rea” e posibilitatea de sorginte demiurgică de a face expresiv abisul lăuntric, secretul aruncat la picioarele mulţimii şi devenind astfel cuvânt de ordine al acţiunii revoluţionare (revoluţie, mai întâi, în universul afectiv). Orgolioasă, poe­zia lui Adrian Păunescu pare să se găsească angajată într-un etern pariu: conştiinţa poetu­lui nu va urmări niciodată din umbră evoluţia marilor probleme moral-sociale care frământă planeta, nu va prelua dileme unanim recunos­cute, ci va încerca să o ia întotdeauna înainte, fie şi cu o – decisivă – secundă. În acest aspect constă şi puterea ei, forţa de-a dreptul fizică pe care o exercită. A fi permanent în frunte, a rosti cu o fracţiune de secundă înaintea celorlalţi – iată o ambiţie deloc neglijabilă, un joc superior al cărui protagonist este discursul liric păunescian. Secunda însăşi are „istoria” sa, are deci conştiinţă şi constituţie „fizică”, fiind actul de naştere al tensiunii programatice.

Un „zgomot” justiţiar programează libertatea de viziune a artistului. Antologia publicată în B. P. T. şi intitulată cenuşiu Poezii de până azi (1978) arată elocvent că programul acestei libertăţi este construit aproape fără reproş. Se pare că nimic din ecranul de suferinţe ale pla­netei nu scapă poetului. Descrierea unui inven­tar tematic, în cazul poeziei lui Adrian Păunescu, ar duce, cel puţin acum, la un rezultat minor. Priveliştea umană spre care se îndreap­tă conştiinţa artistică ia formele unei supreme relativizări. A te situa într-un univers interpelativ mai are, pe lângă consecinţa explozivă (originalitatea acestui motiv e lesne de surprins) şi o urmare deloc neglijabilă: există oare în poezia păunesciană infern sau paradis, demon sau înger, suferinţă sau fericire? Degradarea naturii, şi a naturii umane în acelaşi timp (metafora „paznicilor corupţi” dintr-un sonet publicat în Pământul deocamdată rămâne defini­torie), provine tocmai dintr-o boală prelungită în care au intrat categorii universale în veşnică opoziţie. Este, în fond, suferinţa de a observa o bucurie indiferentă ori infernul unui paradis insensibil. Patetismul, accentuat începând cu Repetabila povară şi Pământul deocamdată, se desluşeşte în gestul de intoleranţă faţă de for­mele superficiale care ascund realităţi dureroase. Spre această alterare a dinamismului lumii, a spiritului contrastiv, se îndreaptă gestul de „vulture” al poetului. Pentru că „orice vindecare abia îi saltă / Pe oameni dintr-o boală în cealaltă”, trebuie salvate sălbatica armonie primordială a cuplului, aburii ninsorilor, inefabi­lul nerostit al vorbelor, „mugurii de-nviere”, vârsta-foc ce mai stăruie deasupra lumii. Con­diţia planetei se cere pusă în consonanţă cu per­fecţiunea celui ce vede: „S-ajungi, pământule, printre planete / La rotunjimea ochiului ce vede”.

Dar frumuseţea? Ea va avea în poezia lui Adrian Păunescu expresie pur vizuală: ce fel de văz e însă acesta? Temperamentul exploziv nu se poate sprijini decât pe simţuri alertate, îndeosebi pe o senzorialitate dirijată să înregistreze splendoarea furtunii. Căci, după ce au provocat-o, versurile sale urmează să indice o retragere strategică, săvârşită la fel de vizibil. E un truc, desigur: acela prin care discursul mereu provocator al acestei poezii ştie să taie pentru o clipă respiraţia. E ca şi cum dezlănţuirea în fortissimo a unei orchestre uriaşe s-ar opri brusc, atât de neaşteptat încât pe retina imaginaţiei se va păstra intact nu zgo­motul nemăsurat, ci o figură a frumuseţii, ivită inconştient asemeni „garoafei din haloul unui crivăţ”. Pe această retorică a surprizei, adaptată încontinuu cu un efort considerabil, mi­zează atitudinea lirică a lui Adrian Păunescu, în completitudinea existenţei sale.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 44 (1069), sâmbătă 30 octombrie 1982, p. 2

© costin tuchilă

Read Full Post »

Percepţia senzorială se supune în poe­zia lui Nichita Stănescu unui simţ integrator; el nu este numai văz, ori nu­mai auz, ori numai miros. Este „ochiul-timpan”, „papila-mirositoare”, unul din­tre „suave organele sferei”, „invizibilul organ”, „cel fără nume fiind, / neauzul, nevăzul, / nemirosul, negustul, nepipăitul / cel dintre ochi şi timpan, / cel dintre deget şi limbă”. „…Sunt bol­nav / de ceva între auz şi vedere, / de un fel de ochi, un fel de ureche / neinventată de ere”. Versurile acestea sunt luate din Elegia a zecea, care are drept motto afirmaţia iniţială, de fapt luarea în posesie a universului de către „or­ganul ne-nveşmântat / în carne şi nervi”: „Sunt”. Cuvintele care o preced, finalul Omului-fantă, poem tipărit între Elegia oului, a noua şi Elegia a zecea, anunţă destinul cumplit – de a fi bolnav de o „rană”, pentru a vorbi în termenii poetului (şi poezia abstractă a lui Nichita Stănescu permite o astfel de recompunere critică), o rană „pe care mi-o port pe tavă / ca pe sfârşitul sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă.” Aceste cuvinte sunt: „Totul e lipit de tot; / pântecul de pântec, / respiraţia de respiraţie, / retina de retină.”

nichita-stanescu-elegia-a-zecea-costin-tuchila-critica-lirerara-stanescu1

Retina universului, altfel spus, este „lipită” de retina individului. E un mod de a sugera absorbţia lacomă a lumii: de fapt, nu de a su­gera, ci de a arăta. Poezia lui Nichita Stănescu nu sugerează; ea numeşte, de cele mai multe ori în mod paradoxal, de unde dificultatea ei, o anumită rezistenţă la aplicarea categoriilor sta­bile. Elegia în discuţie este textul care afirmă, poate în chipul cel mai elocvent, ceea ce s-ar numi frenezie abstractă a percepţiei, deopotrivă a învelişului şi a esenţei: „M-au călcat aerian / abstractele animale, / fugind speriate de ab­stracţi vânători / speriaţi de o foame abstractă, / burţile lor ţipând i-au stârnit / dintr-o foame abstractă”. Simţul integrator este un simţ spe­cial, care ajunge la esenţa lucrurilor şi fenomenelor. De aici imposibilitatea de a-l numi printr-o singură instanţă senzorială. Nefiind numai văz, auz, miros, gust, pipăit, el este în acelaşi timp toate acestea. Un simţ care nu în­cape în trupul muritor, un simţ-rană: „Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni / cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze / la vămi”. Poetul suferă de întreg uni­versul, suferă mai exact de efortul de transcendere a formelor universului.

Dar forma conţine ea însăşi, în poezia lui Ni­chita Stănescu, semnele esenţei. Este un semnal al acesteia. „A fi bolnav de numărul unu”, a mărturisi indivizibilitatea esenţei („Sunt bol­nav nu de cântece, / ci de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate împarte / la două ţâţe, la două sprâncene, / la două urechi, la două călcâie, / la două picioare în alergare / neputând să rămâie. / Că nu se poa­te împarte la doi ochi, / doi rătăcitori, la doi struguri, / la doi lei răgând, şi la doi / martiri odihnindu-se pe ruguri”) înseamnă totodată a o descoperi sălăşluind în cele mai diverse for­me, de la raţionalizarea geometrică, strictă şi neechivocă, la spaţiul liber străbătut de o rază. „Liber” este un fel de a zice, căci nimic nu e desprins de sistem în poezia lui Nichita Stănescu, oricât ar părea de gratuite unele îm­binări de imagini, abstractizări voite ale „car­naţiei” poemului. „Organul / fluturat în afară / de trupul strict marmorean / şi obişnuit doar să moară” este un „organ pieziş, organ în­tins, / organ ascuns în idei”. „Ca razele umile în sferă, ca osul numit calcaneu în călcâiul lui Achile” (s.n.). Precizare fundamentală, aflată în versurile 47 – 49 ale elegiei, deci aproximativ la mijlocul ei (dintr-un total ele 108 versuri). Nu am face această numărătoare (numărare, ar zice poetul) dacă nu am observa că respectivele com­paraţii constituie centrul de greutate al poemu­lui, centrul lui de greutate imagistică şi tema­tică. Umila comparaţie, figură destul de tocită, are un relief uimitor la Nichita Stănescu. Ea depăşeşte sfera (cuvântul revine aproape invo­luntar!) materialităţii imagistice. Cuvântul, for­ma lui materială, devine adesea independent faţă de noţiune. Semnificantul se umple de mie­zul adânc al faptului denumit: rănile sunt chel­tuite-n cuvinte. Rana-esenţă se mută în cuvântul-existenţă, „se cheltuieşte”, adică. Risipirea nu e însă dispariţie, ci contopire. În toate sem­nele lumii se găseşte boala suavă a integrării în sfera senzorială. „Nu sufăr ceea ce nu se vede, / ceea ce nu se miroase, ceea ce nu în­cape / în încreierarea îngustă, / scheletică a in­sului meu, / pus la vederile lumii cei simple, / nerăbdând alte morţi decât morţile / inventate de ea, să se-ntâmple.” Încreierarea (cuvântul tre­zeşte parcă impresia – vizuală! – de încăierare a esenţelor) „îngustă, scheletică” nu ar fi alt­ceva decât profunzimea rostită.nicihita-ochi-orfism-elegia-aa-zecea-stanescu

Raze umile în sferă: o vamă de raze, un trup de raze, un decor de raze. Toate simţurile – şi toate nivelurile percepţiei – îşi dau concursul pentru justificarea afirmaţiei esenţiale, întemeie­toare. Sunt devine echivalentul lui gândesc că sunt. Gândirea de sine a fiinţei este şi regândirea universului tradus prin simţuri. Dar se cuvine observat că simţul integrator, acest or­gan al sferei, comandă totuşi o distribuţie, dacă nu o ierarhie. Frecvenţa cea mai mare o au formele care justifică văzul, văzul abstract, „in­vizibil” în ordinea aparenţei, vizibil însă prin explicitarea esenţei. Acest văz semnifică, de fapt, primordialitatea privirii lui Orfeu, a ochiului care contopeşte şi cântă, ochiul-cristal, ochiul-abstracţiune: „nu există ochi pentru cine vine”, „nu există ochi pentru ce vine”. Există ochiul integrator, ochiul adânc. Organ al sferei.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 50 (1232), sâmbătă 14 decembrie 1985, p. 5

© costin tuchilă

Read Full Post »