Johann Wolfgang von Goethe, portret de Joseph Karl Stieler (1828)
Astăzi, 28 august, se împlinesc 260 de ani de la naşterea marelui scriitor german Johann Wolfgang Goethe (28 august 1849, Frankfurt pe Main – 22 martie 1932, Weimar), personalitate excepţională a culturii universale, poet, romancier, dramaturg dar şi om de ştiinţă.
Multe dintre reflecţiile sale, aflate peste tot, în texte lirice, în proză sau în piesele de teatru, ca şi în scrierile teoretice, au devenit de mult maxime mult citate. O culegere de astfel de cugetări, multe dintre ele memorabile, însumează sute pagini şi poate fi grupată chiar ca un dicţionar tematic. În plus, reluate mereu, chiar dacă pare că le ştii de mult, ele însele alcătuiesc o literatură – o literatură chiar în spiritul modern în care o înţelegem noi astăzi. Să mai vorbesc de pereintatea marilor clasici? Ar fi perfect inutil. Mai util mi se pare să transcriu o mică parte dintre aceste cugetări. (C.T.)
Tot ce e înţelept a mai fost de mult gândit.
E greu să judeci momentul: cel indiferent te plictiseşte, cel bun îţi cere, iar cel rău te obligă.
Dacă ai încredere în tine însuţi, inspiri încredere altora.
Cât mă priveşte, zău, nimic nu-mi este mai plăcut, / Decât cu animale să discut. / Ei, spuneţi-mi, afurisite animale, / Ce mestecaţi acolo în căldare?
Cine îmi suportă greşelile devine stăpânul meu, chiar dacă îmi este servitor.
Talentul se dezvoltă în singurătate; caracterul se formează în tumultul mulţimii.
Merg spre o moarte glorioasă; mor pentru libertatea pentru care am trăit, pentru care am scos sabia şi căreia mă sacrific acum, suferind.
Goethe pe pământ roman, ulei pe pânză, 1786, Städelsches Kunstinstitut, Frankfurt
Vorba unui singur om nu e vorba nimănui. Este just să fie ascultaţi amândoi.
Nu există situaţie care să nu poată fi înnobilată prin acţiune sau suportare.
Îmi scapi cu-atât de astădat’. / Căci e cam mult de când nu ne-am văzut. / Şi-i drept că de cultură în răstimp / Şi dracul s-a contaminat.
Visul lui Faust de August von Kreling (1819 – 1876)
Nu-i oare proasta dispoziţie mai degrabă un necaz lăuntric din cauza propriei noastre nevrednicii, o ceartă cu noi înşine, care e însoţită întotdeauna de o invidie aţâţată de o nebună vanitate? Vedem oameni fericiţi, pe care nu noi îi facem fericiţi, şi asta nu putem răbda.
Dacă ar fi trebuit să studiem toate legile, nu ne-ar rămâne timp pentru a le încălca.
Nădejdea este al doilea suflet al nefericitului.
Simţurile nu înşeală, judecata înşeală.
Când spun o prostie, toată lumea mă tolerează, când spun un adevăr, toată lumea mă urăşte.
Ce nebunie e să judeci pe alţii după tine însuţi.
Adevărul este o flacără atât de luminoasă încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi.
Ura este ceva special – vei vedea că este cea mai puternică şi violentă acolo unde este gradul de cultură cel mai scăzut.
Acei care nu au nicio nădejde de la o altă viaţă sunt morţi chiar şi pentru aceasta.
Mulţi trăiesc viaţa, puţini însă o pricep.
E totuna dacă rosteşti adevărul sau minciuna, amândouă sunt contrazise.
Devotamentul este năzuinţa unui suflet nobil de ajunge la înălţimea unuia mai mare decât el.
E o prostie să-ţi minimalizezi duşmanul până n-a murit şi o josnicie s-o faci după ce l-ai învins.
Nimic nu e mai înspăimântător ca ignoranţa activă.
Pasiunile sunt defecte sau virtuţi doar dacă sunt aduse la extremă.
De ce vă grăbiţi… de ce vă grabiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea? Aţi descoperit cumva cauzele lăuntrice ale unei fapte? Puteţi voi să lămuriţi cu precizie motivele pentru care s-a întâmplat aşa, pentru care trebuia să se întâmple? Dacă aţi face asta, nu v-aţi mai grăbi atâta cu sentinţele voastre.
Sufletul nostru-i asemeni apei: din cer se iscă, la cer se suie şi iar coboară către pământuri, veşnic altfel… De sus ţâşneşte din stânci abrupte şuvoi curat, apoi se sparge în nori de spumă, se-nvăluieşte-n vuiet blând jos spre adâncuri… De-apar în drumu-i stânci împotrivă, spumegă amarnic treaptă cu treaptă spre abis… Pe paturi molcom şerpuie-n văile verzi şi-n lacul cel neted chipul îşi scaldă stelele toate… Suflet al nostru, cum semeni tu apei, soartă a noastră, cum semeni cu vântul…
A ierta înseamnă a oferi celuilalt ocazia de a mai greşi odată.
Comportamentul este o oglindă în care fiecare îşi expune propria imagine.
Adevărul este o flacără atât de luminoasă încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi.
Ura este ceva special – vei vedea că este cea mai puternică şi violentă acolo unde este gradul de cultură cel mai scăzut.
O viaţă fără scop e o moarte timpurie.
Lucrurile de mare importanţă nu ar trebui să fie la mila celor care contează mai puţin.
Cuvântul libertate sună atât de frumos, încât nu ne-am putea lipsi de el, chiar dacă ar desemna o eroare.
Foarte rar suntem mulţumiţi de noi înşine; cu atât mai mângâietor e momentul când izbutim a satisface pe alţii.
Fiecare aude numai ceea ce înţelege.
Naivitatea este o purtare prin care nu bagi de seamă că vei fi judecat de alţii.
Singurătatea: nimic mai periculos.
Poeţii moderni pun apă multă în cerneală.
Bunătatea este lanţul de aur cu care societatea este legată.
Nu recunosc o mai nobilă însuşire decât a recunoaşte duşmanului meritele sale.
Unii lovesc încoace şi încolo cu ciocanul în perete, crezând că de fiecare dată nimeresc cuiul drept în cap.
Cu cât simţi mai mult că eşti om, cu atât eşti mai asemănător cu zeii.
Suntem cu adevărat îndrăgostiţi atunci când ni se pare că numai noi ştim ce este dragostea adevărată şi că nimeni nu a mai iubit înaintea noastră şi nici nu va mai iubi astfel, după noi.
Te plângi că femeia trece de la unul la altul? Nu o învinui: ea caută un om statornic.
Foarte rar suntem mulţumiţi de noi înşine; cu atât mai mângâietor e momentul când izbutim a satisface pe alţii.
Superstiţia este poezia vieţii.
Viaţa este copilăria nemuririi noastre.
Omul care moare este asemenea unui astru ce asfinţeşte, dar care se înalţă mai strălucitor în altă emisferă.
*
«Le Veau d’or», aria lui Méphistophélès din opera Faust de Charles Gounod. Interpretează: Nikolai Ghiaurov (1919–2004), Tokio, 1973.
*
Hector Berlioz, Damnaţiunea lui Faust, legendă dramatică în patru părţi după Faust de Goethe, op. 24 (1846). Soliști: Krystyna Szostek-Radkowa (Marguerite), Nicolai Gedda (Faust), Leonard Andrzej Mróz (Méphistophélès), Jean-Jacques Doumene (Brander). Corul și Orchestra Filarmonicii Naționale din Varșovia, dirijor: Kazimierz Kord. Înregistrare din concert, iunie 1979.
Hector Berlioz, Marş ungar (Rákóczi Marche) din Damnaţiunea lui Faust. Dirijor: Zubin Mehta, Orchestra din Los Angeles, 1994.
Punctul pe cuvant 