Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2010

O lansare cu participarea autorului, reclamă cum – la noi – rareori se face la apariţia unei cărţi, au asigurat succesul romanului lui Petru Popescu, Înainte şi după Edith, tradus de Antoaneta Ralian şi publicat de Editura Fundaţiei Culturale Române, în colecţia „Excelsior”. Nu ştiu câţi dintre cititorii de astăzi cunosc cărţile lui Petru Popescu, scrise în româneşte, apărute înainte de plecarea autorului în America în deceniul al optulea. Romanul scenaristului de la Hollywood e din multe puncte de vedere şocant. Pe de o parte, prin tematică şi atmosferă, pe de alta prin libertatea scenelor „tari”, prin inventarul de imagini de un erotism crud, reluate cu ostentaţie, până la obsesie. Dincolo de naturalismul lor cinematografic, de „răutatea” sufocantă cu care revin, ele susţin analiza psihologică, deloc comună, realizată cu subtilitate dar şi cu rezervă.

În aparenţă, Înainte şi după Edith are suficiente trăsături obişnuite literaturii de consum. Sex, crimă, viol, alcoolism, spionaj, personaje decorative din înalta societate dar şi zbaterea oamenilor umili, anchete poliţieneşti, corupţie, război, în fine – atmosfera de sfârşit de civilizaţie, sfârşitul unei lumi putrede, pentru care dezgustul, oboseala, cruzimea rafinată au devenit plăceri estetice.

Eugène Delacroix, Femeie goală ucisă de la spate, c. 1827, Muzeul Luvru, Paris

Personajele sunt plimbate de la Budapesta la Viena în trenuri de lux, plonjând parcă şi ele în aceeaşi atmosferă de viciu, care ascunde deziluzia socială, fatalul automatism al acestei lumi închise trăind, cu groază şi speranţă deopotrivă, în aşteptarea primului război mondial.

Dar nu romanul social, nici pedala apăsată pe detaliul de epocă, în care răzbate mitul „Kakaniei”, tălmăcit în goana unei viziuni oarecum jurnalistice, rămân esenţiale. Înainte şi după Edith este în primul rând un roman de investigare psihologică, fără pretenţii de analiză „abisală”, cercetare realizată în ritmul unei proze de observaţie alertă, directă, uşor nepăsătoare, fără a deveni cinică. Este exact ceea ce ar putea surprinde, dar stilul acesta are mare căutare astăzi, mai ales în literaturile occidentale, evident şi în proza americană. Acolo unde alţii ar consuma pagini întregi de analiză, nuanţări şi complicaţii epice, scriitorul contemporan preferă exprimarea succintă, dură. Vieţi întregi se pot rezuma în patruzeci de cuvinte – adică exact ceea ce fac personajele principale într-un moment-cheie al naraţiunii.


Hilke, fiica unui funcţionar de bancă, este violată la 16 ani de profesorul de franceză, în trenul care o duce acasă. Psihologia violului este cercetată amănunţit şi ea va marca decisiv destinul personajului. O căsătorie cu un bărbat bogat, mult mai în vârstă, accentuează dezgustul până la forme paroxistice. „Urăsc tot ce constituie viaţa mea. […] timp de cincisprezece ani, am urât toţi bărbaţii.” Cu aparenţa prostituatei de lux într-o Vienă prăbuşită în fast obosit, Hilke-Edith devine un caz spectaculos şi tragic, ucigându-şi pe rând clienţii de ocazie în acelaşi loc marcat de imaginea cu valenţe psihanalizabile a căii-ferate. În paralel, asistăm la „creşterea” şi „descreşterea” pe scara socială a lui Satmary, „născut dintr-un tată necunoscut şi o mamă hoaţă”, poliţist, avansat apoi într-un serviciu de informaţii al armatei, revenit la slujba „absurdă pentru mulţi oameni”. Întâlnirea cu femeia-asasin îi trezeşte o dragoste crepusculară, în atmosfera dramatică a sfârşitului războiului, care poate însemna începutul unei vieţi noi, departe, peste ocean. Intriga poliţistă se prăbuşeşte sub greutatea acestor vieţi frânte, în care crima e o încercare de a topi o obsesie. Înainte şi după Edith sunt momentele-cadru ale încercării personajelor de a se sustrage automatismelor, până la urmă tragice, ale unei existenţe marcate de o stranie şi vicioasă vinovăţie. O lume în care devine imposibil de delimitat graniţa fermă dintre victimă şi călău.

Costin Tuchilă

„Formula As”, aprilie 1993

© costin tuchilă

Read Full Post »