Punctul pe cuvânt

Citeşte aici

PUNCTUL PE CUVÂNT, VOL. I

Publicist sobru, deşi plin de nerv, Costin Tuchilă schiţează panorama unei lumi a tranziţiei, pendulând între sublim şi ridicol, cu sincope morale nu o dată jenante. Observator ce nu-şi ascunde causticitatea, el face un jurnalism terapeutic, în speranţa vindecării organismului social de noxe mai vechi sau mai noi.

Titus Vîjeu, Scripta manent, ghid biobliografic al scriitorilor din Radio, 1928 – 2004, Editura Casa Radio, 2004, p. 351 – 352

Costin Tuchilă nu face îndeobşte gazetărie searbădă, apoasă, ci o construcţie literară. Abstracţiunile lui din Punctul pe cuvânt sunt „personaje” a căror traiectorie, fie şi meteorică, e urmărită cu mijloacele analistului de universuri fictive.

Sunt însă şi cazuri în care pictorul e mai puternic decât criticul deghizat în publicist. Câteva texte par a fi „cópii de pe natură” în descendenţa celor inaugurate la noi de Iacob Negruzzi. Ceea ce sare în ochi la lectura lor e nervul, implicarea pasională. Într-o tabletă Costin Tuchilă face, de altfel, elogiul deschis al pasiunii, „singura aptă să pulverizeze limitele”. El o leagă acolo de entuziasm, stare care – s-ar putea obiecta – nu „rimează” cu xilogravuri groteşti precum Jupânul, Criticul Cutărică, Politologul, Titirezul, Pierde-vară, Omul nostru, Domnul Zecimală, Cumătrul ş.a. În realitate, soluţia de continuitate e inexistentă, căci accepţia originară a termenului entuziasm chiar asta presupune: furie, mişcare pasională, vervă profetică.

Mărturisesc că îndeosebi tabletele de acest fel dau farmecul „trăitului” unei cărţi fascinate de taxonomia morală. Chiar integrate unui silogism, referinţele erudite, locuţiunile celebre, maximele pot obosi. Când se supără în „priză directă”, eseistul câştigă în dezinvoltură şi, firesc, pune accentele pe cuvinte mai apăsat, distinge mai bine kitschul drapat sub aparenţe onorabile, adică moftul. A doua secţiune a cărţii se şi intitulează, caragialian, Mofturi. În I. L. Caragiale faţă cu kitschul, Ştefan Cazimir semnala cratima dintre cei doi termeni: „Convergenţa fundamentală dintre «moft» şi «kitsch» o fixează […] minciuna, lipsa de autenticitate, lipsa de valoare, primatul esenţei asupra aparenţei. […] Prin moft desemnăm kitschul românesc.”

Punctul pe cuvânt relevă vitalitatea acestuia chiar şi la o vârstă centenară. În plină civilizaţie multimedia, rămânem dureros de constanţi, caragializând sub veşnicele bolţi. Guţişor, „eroul” unui „moft” savuros, coboară direct din Bubico, semn că sub mantia lui Caragiale şi un eseist de azi se poate simţi la largul său.

Ioan Adam, Cuvinte accentuate, în Zidul şi litera, eseuri de critică şi istorie literară, Bucureşti, Editura Adam, 2004, p. 145 – 148

Publicitate

Read Full Post »

Costin Tuchilă, Pușa Roth: «Clasicii dramaturgiei universale», Editura Academiei Române

În curs de apariție

Clasicul, scrie Camus în Carnete, este un „învingător neegalat”. Învingător pentru că indiferentă la trecerea vremii, creaţia lui îşi păstrează actualitatea. Neegalat pentru că fiecare dintre autorii care merită acest râvnit adjectiv rămâne unicat. Comparaţia între valori sensibil egale, la nivelul cel mai înalt, este inutilă. Oricum, nerelevantă.

Ne întoarcem mereu la scriitorii clasicizaţi cu o obişnuinţă care, nu o dată, se transformă în curiozitate şi satisfacţie. Curiozitatea de a-i redescoperi, de a afla ceea ce, chiar dacă s-a spus de-a lungul timpului, îşi conservă interesul. Satisfacţie  pentru această, întotdeauna tainică, victorie a spiritului.

Dacă formula lansată de Jan Kott într-o celebră carte despre Shakespeare, publicată în 1965, nu ar avea deja acel surplus de uzanţă datorat consacrării, am fi alăturat lângă termenul „clasic” sintagma „contemporanul nostru”. Ideea răzbate, credem, din cartea de faţă, care cuprinde studii de profil dedicate marilor dramaturgi, începând din Antichitate până la mijlocul secolului al XX-lea, adică până la acei autori deveniţi valori clasicizate. Modernii de ieri sunt clasicii de astăzi, iar afirmaţia rămâne valabilă pentru orice epocă de creaţie. Nu este aşadar nici o exagerare în a-i considera pe dramaturgii din prima jumătate a secolului trecut, intraţi în istoriile literare şi în istoriile teatrului, clasici, oricât de ciudat ar părea la prima vedere.

Privirea critică este o privire neconvenţională. Sau ar trebui să fie, pornită fiind de la un cititor specializat care, în momentul contactului cu opera, are îndemânarea de a-şi abandona toate prejudecăţile. A face dintr-un autor clasicizat contemporanul nostru, a reliefa acele adevăruri exprimate în opera sa, care, nu numai că sunt universal valabile, dar au un plus de însemnătate pentru omul contemporan, înseam­nă, în primul rând, a elimina prejudecăţi. Iar dacă teatrul, după cum credea Novalis, este „reflecţia activă a omului despre el însuşi”, lui i se datorează şi prilejul celei mai directe actualităţi.

În 23 noiembrie 1997, lansam la Radio România Cultural, împreună cu Vasile Manta, seria de emisiuni Clasicii dramaturgiei universale, difuzată lunar sub genericul Teatrul Naţional Radiofonic. Întâmplător sau nu, alegerea noastră s-a oprit atunci la Cehov. Nu bănuiam la acea dată că emisiunea, ajunsă la 90 de ediţii, va fi o preocupare statornică mai bine de un deceniu, că, finalmente, se va transforma de fapt într-o istorie a dramaturgiei universale. Cu atât mai puţin că ideile exprimate succint în comentariile din acele emisiuni vor putea constitui punctul de plecare al unei cărţi. Am păstrat titlurile emisiunilor pentru că ele ni s-au părut elocvente – atât cât poate fi un titlu – pentru unghiul de abordare al operelor scriitorilor respectivi. Intenţia noastră este ca, pe lângă analiza propriu-zisă a unei opere şi a determinărilor ei istorice, să evidenţiem, pe cât posibil, modul de receptare a autorilor şi operelor în discuţie de-a lungul timpului, dar şi percepţia lor actuală.

Primul volum începe cu tragicii greci şi se opreşte la Marivaux, care încheie seria strălucită a dramaturgilor francezi din secolul al XVII-lea, un veac deopotrivă clasic şi baroc, pentru a prefigura iluminismul. Celelalte vor fi dedicate dramaturgilor ale căror opere cu adevărat importante apar la mijlocul veacului al XVIII-lea (cazul lui Goldoni), exponenţilor epocii iluministe, ai secolului romantic, al XIX-lea şi ai epocii moderne.

Costin Tuchilă, Pușa Roth, Cuvânt înainte, Clasicii dramaturgiei universale, vol. I

© Editura Academiei Române

Read Full Post »

Remember Petre Țuțea

Citesc pe mai multe site-uri că antologia 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas, seria „Antologiile Humanitas”, 1993) a atins în 11 ani 72 500 de exemplare vândute. Apăruseră în acest interval încă patru ediţii: 1999, 2000, 2003, 2005, culegerea devenise 322 de vorbe memorabile, pentru ca în 2007 să apară o a şasea ediţie, probabil şi ea epuizată.

Cifra este mai mult decât respectabilă şi, desigur, îmbucurătoare. Personalitatea lui Petre Ţuţea (n. 6 octombrie 1902, la Boteni, Muscel, jud. Argeş – m. 3 decembrie 1991, la Bucureşti), filosof, eseist, economist, continuă să fascineze. Geniu oral, care s-a risipit, cum spunea el însuşi, „în ceilalţi”, Ţuţea rămâne pentru mulţi un fel de „fenomen folcloric dimensionat la nivelul unui individ.” (Gabriel Liiceanu). Era într-adevăr sclipitor în conversaţie, uluia prin exprimarea lapidară cu valoare de aforism, prin aparenţa de cultivare permanentă a paradoxului, prin felul în care demonta adevăruri care păreau de neclintit. Aveai impresia că nu vei putea să pătrunzi niciodată în miezul gândirii sale, pentru că o vorbă, o întorsătură de frază răsturnau totul şi îi lăsau pe cei prezenţi fără replică. Ceea ce Petre Ţuţea, care era atât de dornic de conversaţie intelectuală, n-ar fi dorit defel. Ştia, de altfel, să nu-şi eclipseze partenerul de dialog, avea acea fascinaţie rară a omului de spirit, de care, chiar dacă nu eşti de acord cu tot ce gândeşte şi spune, nu te mai poţi despărţi.
Curios lucru: omul care a vorbit enorm şi care, în scris, e de multe ori greoi, deşi fără îndoială plin de interes, pare să se fi impus prin formulările lapidare, aproape întotdeauna surprinzătoare, adesea şocante, dovedind însă, în plan conceptual, o unitate neaşteptată.
Antologia de la Humanitas, care grupează alfabetic, ca într-un dicţionar, „vorbele memorabile” ale lui Petre Ţuţea, este o culegere cât se poate de elocventă şi expresivă a ideilor risipite în interviurile apărute în presă după 1989, în înregistrări audio şi video, în conversaţii private.

Reproduc câteva dintre acestea:

„Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci ca să primească adevărul.”

„Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu şi invers, că oamenii au practici sinistre în istorie.”

„Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filosofie, nici în artă. Şi când un filosof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.”

„Nu am fost şi nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin. Pentru că, să fim cinstiţi, Cristos nu e din Fălticeni.

„O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu — baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.”

„Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.”

„Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.”

„Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.”

„Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.”

„În biserică afli că exişti.”

„Ceauşescu n-avea mască de cezar, ci mască de golan fioros. Nu mi-am închipuit că un golan analfabet poate să aibă o asemenea poftă de luxurie. Vila lui de la Neptun… totul e de aur acolo. D-aia s-a şi numit «epoca de aur»…”

„Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.”

„Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănânci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda!”

„De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul «creaţie» – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.”

„N-ar trebui să se vorbească aşa de mult despre democraţie. Eu, în materie de democraţie, nu am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că sunt trei forme de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care face fiecare ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede.”

„Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor.
Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.”

„Eu nu sunt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari.”

„Europa e formată din trei familii de popoare: familia popoarelor germane, a celor latine şi familia popoarelor slave. Părerea mea e că dominanta e latină şi spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominantă europeană. Nu Germania. S-au zbătut germanii, dar sunt tot subalterni, ca şi slavii.”

„Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând le iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni.”

„Generaţia se naşte aşa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sunt ancorate în acelaşi ideal. Şi dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în generaţii. Cei ce devin modele sunt creatori de epocă şi de curente şi astfel hotărâtori pentru cetate.”

„Noi am fost o generaţie favorizată: ne-am plimbat prin toate universităţile, peste toţi universitarii, peste toţi scriitorii, peste toţi gânditorii… Şi am ajuns la limitele scepticismului autohton de tip ciorănesc. Adică nu suntem, deocamdată, făuritori de sisteme general valabile.”

„Generaţia mea a debutat în euforia realizării României Mari şi a murit în închisorile comuniste. Voi, care nu aţi trecut prin închisori, ştiţi cum arată şi cei care închid şi cei închişi. Aveţi o perspectivă totală.”

„Geniul e relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă, în fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu în măsura în care e apropiat sfântul.”

„În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.”

„Eu am spus că sunt anumite zone ale corpului social unde greva trebuie considerată crimă antinaţională. Păi ia închipuiţi-va că toţi brutarii din România fac grevă! Nu mai mâncăm pâine?! Există zone ale economiei unde greva trebuie să fie, în principiu, interzisă.”

„Mare noroc că există oameni care sunt idioţi! Funcţia idiotului e pozitivă, pentru că fără el n-am înţelege nici geniul, nici normalitatea. Păi cum am cunoaşte noi un om pe care-l numim desăvârşit dacă n-ar fi prezenţi ăştia, idioţii?”

„Eu disting între omul etern şi omul istoric. Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine şi, raportat la acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenia lui. Că nu se poate, din cel care am fost întreg, să fiu dumicat în epoci, în zile şi în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor, lunilor, zilelor şi orelor din timpul lui Ştefan cel Mare sau de când vorbesc eu acum, ci şi al clipelor în care îl definesc ca neom. Că trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul etern. Omul ştiinţific e neomul istoric. Tot ce face el poartă pecetea preaomenescului lui.”

„Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om, mai greu.”

„Ordinea nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea, în afara adevărului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o simţi. Chiar când vezi un poliţist, ca o statuie, pe stradă, el nu-ţi apare coercitiv – ci regulator.”

„Originali, vorba lui Heidegger, nu sunt decât idioţii. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, că nu face decât să descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că descrie genial opera lui Dumnezeu.”

„Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.”

„Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!”

„De cele mai multe ori proştii sunt atei, intelectualişti până peste poate, comunitarişti şi foarte toleranţi, în sensul unui dezmăţ al libertăţii. Au o mare rezervă faţă de cei care vorbesc în termenii credinţei şi ai naţiunii.”

„Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum câinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filosofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.”

„Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă.”

„Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul acela înlocuieşte toată Academia Română…”

„Sfântul are forţa de coeziune a pietrei.”

„Ţăranul este omul absolut.”

„A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea? Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!”

„M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?”

„Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

„Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Când au venit cartofii din America, ţăranii nu-i cultivau. «Să mâncăm noi buruiana asta din pământ…» Ce a zis regele Franţei? «Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, când or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspândesc cartofii în ţară.»”

„Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: «Cu idei, frate, cu idei!»”

„Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieţii de junglă, împingînd cruzimea până la forma gratuită a bestialităţii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.”

„[Vlad Ţepeş] are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi are mai ales meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine.
Ăsta-i voievod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajişte cu miei!”

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Petre Ţuţea despre Eminescu

Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş

România adevărată, interviu cu Petre Ţuţea

Read Full Post »

Despre proşti şi prostie, fără număr

Nu am numărat definiţiile aforistice şi maximele despre proşti şi prostie, pe care vi le pun la dispoziţie. Nu se cade să le numărăm, ele sunt infinit mai puţine decât numărul proştilor, care este – repetiţia devine inevitabilă – infinit, prostia fiind, după cum se ştie, nemuritoare. Un prozator american contemporan, Harlan Jay Ellison, formula o aserţiune dezarmantă: „Cele mai comune două elemente ale universului sunt hidrogenul şi prostia.” Chiar aşa să fie?

Fără a căuta răspunsuri – din nou, nu se cade –, să transcriem pentru început fraza, puţin dătătoare de speranţă, a lui Albert Einstein: „Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umana; iar de cea din urmă sunt foarte sigur.” Dacă Einstein n-ar fi adăugat a doua propoziţie, am fi zis, vorba aceea, românească, „mai treacă-meargă”. Dar cu ea…
Dar să nu cădem în capcana disperării. Ar fi, în context, un semn de – nici mai mult, nici mai puţin – prostie. Aşa că, în linişte şi dacă se poate cu o vagă urmă se speranţă strecurată într-un colţişor al cugetului, să urmărim „desfăşurarea”:

„Nimic mai temerar decât prostia.” (Menandru).
În Septuaginta, traducere a Vechiului Testament din ebraică în greacă, făcută de 70 de înţelepţi evrei în secolul III î. Hr., citim:
„Când vorbeşti cu un prost, este ca şi când ai vorbi cu un adormit; când ai sfârşit, el te întreabă: «Ce este?»”
Cu un veac înainte, Sofocle ar fi spus că „prostia este sora cea mai apropiată a răutăţii.”
Eschil, cântăreţul epocii eroice, era oarecum îngrijorat, neimaginându-şi probabil ce adevăr peren scoate la iveală: „Grea povară mai e şi omul nerod cu noroc.”
La patru veacuri distanţă, Cicero afirma, pe un ton radical, acelaşi lucru: „Nimic nu poate fi mai insuportabil decât un prost norocos.”
Prostia în varianta lui Euripide: „Poate să spună cineva lucruri înţelepte unui prost, că tot i se va părea că nu vorbeşte bine.”
Democrit: „Celor fără minte nu vorba le este spre învăţătură, ci nenorocirea.” Şi tot el: „Mare pagubă aduc proştilor cei care îi laudă.”
Înţelepciunea indiană sintetiza în Mahabharata: „Fericită este viaţa celor proşti care nu ştiu ce înseamnă defecte şi care le văd pretutindeni (numai la ei nu); fiind ei înşişi vrednici de ocară, ei spun că alţii sunt aşa.” Trăsătură, fireşte, definitorie a prostului, dacă ar fi numai ea…
„Nu există om mai nedrept decât cel ignorant, care crede că numai ceea ce face el e bine”, nota Tertulian, scriitor creştin, născut la Cartagina la mijlocul veacului al II-lea d. Hr.
Ca să rămânem oarecum în context, iată o tristă formulare, uşor patetică, desprinsă, din nou, din Septuaginta:
„Să-l plângi pe cel mort, căci îi lipseşte lumina; să-l plângi şi pe cel prost, fiindcă îi lipseşte mintea. Pe cel mort să-l plângi cu duioşie, căci a găsit odihna; dar viaţa celui nătărău e mai rea decât moartea.
După un mort eşti în întristare şapte zile, dar cu un prost sau cu un nelegiuit eşti în întristare în toate zilele vieţii lor.”

Aserţiuni pe care le pronunţăm adesea sunt vechi de când lumea:
„Prostul se impune atâta timp cât nu deschide gura.” – Chanakya, prim-ministru al primului Imperiu Chandagupta (cca 350–283 î. Hr.) Acelaşi formula plastic: „O mulţime de proşti, care trăiesc împreună ca animalele, întunecă tot ce-i excelent, ca nourii soarele.”
Proştii or trăi ei ca animalele, numai că nu seamănă deloc cu ele, pentru simplul motiv arătat de Jules Renard: „Prostie omenească. «Omenească» e de prisos: numai oamenii sunt proşti.”
Continuăm cu maxime din vechime, preluând de la enigmaticul poet Kalidassa o undă de optimism: „Şi cel prost se deşteaptă în contact cu cel inteligent.”
Din înţelepciunea indiană, desprindem, cu oarecare îngrijorare, o definiţie perenă a avantajelor pe care le are prostul: „O, nerodule, bucură-te de prostia cea uşor de dobândit. Prostul are opt avantaje: n-are griji, mănâncă şi vorbeşte mult, doarme zi şi noapte, nu meditează asupra dreptăţii şi nedreptăţii sau asupra vreunei alte chestiuni, e indiferent la cinste şi la ocară, pune picioarele sale pe capul tuturor… şi trăieşte mult.” (Udbhata).

Vă propun un exerciţiu: citiţi şi reciţi această definiţie şi încercaţi să decodaţi sensurile ascunse în caricaturile, absolut extraordinare, ale lui Leonardo da Vinci, pe care le vedeţi în imaginea alăturată. Ce ascund oare aceste chipuri, dacă într-adevăr ascund ceva?

Leonardo da Vinci, Caricaturi

Trecem la epoca modernă. Şi cităm, cu gândul la maxima pesimistă a lui Schiller, după care: „Cu prostia înşişi zeii se luptă în zadar.” (Fecioara din Orléans).

„Prostul, înţelept se crede, şi numai înţeleptul îşi vede prostia.” (William Shakespeare).

„Un neghiob, drept neghiobie / ia tot ce nu ştie.” (Lope de Vega)

„Mai bine prost împreună cu toţi decât singur deştept, spun capetele politice. Căci, dacă sunt toţi [proşti], nimeni nu e mai prejos; iar dacă cel deştept e singur, el trece drept prost.”
„Proşti sunt toţi cei care par, şi jumătate din cei care nu par.”
„Cel mai mare prost e acela care nu crede că este, şi care spune despre toţi ceilalţi că sunt.”
„Deşi lumea e plină de proşti, nu e nimeni care să creadă aceasta despre el, ba nici măcar n-o bănuieşte.”
„De cele mai multe ori înţelepţii mor după ce şi-au pierdut mintea… A muri ca un prost înseamnă a muri de prea multă gândire. Unii mor fiindcă gândesc şi simt; alţii trăiesc pentru că nu gândesc şi nu simt; aceştia sunt nişte proşti pentru că nu mor de durere; aceia, fiindcă mor.”
„Pentru a te descotorosi de prostiile obişnuite, îţi trebuie o înţelepciune cu totul ieşită din comun” – toate din Oráculo manual y arte de prudencia (1647) de Baltasar Gracián.

Honoré Daumier, Les poires” (Perele, 1831) după Metamorfoza regelui Louis-Philippe în pară de Charles Philipon

„Întotdeauna un prost va găsi un altul şi mai mare care să-l admire.” (Boileau).

„Prostul care are memorie straşnică e plin de idei şi de fapte, dar nu ştie să tragă concluzii din ele; aici e totul…” (Vauvenargues).
„Socotesc că este o mare deosebire între a face prostii şi a face nebunii: un om mediocru poate să nu facă nebunii, dar nu s-ar putea feri să facă multe prostii.”
„Noi nu compătimim pe cineva că-i prost; şi poate că avem dreptate! Dar e foarte nostim că ne închipuim că-i vina lui.”

Sau o aserţiune care aruncă o proiecţie cât se poate de pesimistă: „Pentru a reuşi nu este suficient să fii stupid, trebuie să ai şi bune maniere.” (Voltaire).

„E ceva îngrozitor un om deosebit pe care proştii îl revendică fălindu-se cu el.” (J. W. Goethe).
„Este îngrozitor când proştii îşi bat joc de un om superior.” (Goethe).

Prin răsfrângere, tot Goethe: „Cel deştept nu comite prostii neînsemnate.”

„Nimic nu-i mai ridicol decât un prost care vrea să scoată din încurcătură un om de geniu.” (Denis Diderot).

„Proştii cred că pentru a cuceri Capitoliul trebuie să ataci întâi gâştele.” (Heinrich Heine).

„Prostul e de două feluri: cel care nu se îndoieşte de nimic şi cel care se îndoieşte de toate.” (Charles Joseph de Ligne).

„Întotdeauna mi-e frică de un prost: nu se ştie niciodată dacă nu-i şi un ticălos.” (W. Hazlitt).

„Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul.” (Ion Creangă).

„Să fii prost, egoist şi să ai o sănătate bună sunt trei cerinţe pentru a fi fericit, deşi dacă prostia lipseşte celelalte nu mai contează.” (Gustave Flaubert).

Oscar Wilde era tranşant în privinţa prostiei: „Nu există alt păcat în fară de ea”. Şi: „singurul viciu veritabil.”

„Este foarte periculos să fii sincer în condiţiile în care nu eşti şi prost.”
(G. B. Shaw).

„Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap.” (Elbert Hubbard).

„Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie.” (Lucian Blaga).

„Proştii nu ştiu nici să râdă, nici să plângă. Când râd, îşi arată dinţii, când plâng, urlă. De aceea adesea lacrimile lor trezesc de obicei râsete, râsul lor, oftări de durere.” (Octavian Goga).

„Prostia e o deficienţă organică. Prost e omul care nu înţelege evidenţele. Evidenţa e corespondentul axiomei din matematică. Omul căruia trebuie să i se explice o evidenţă e prost. Fiindcă evidenţele nu se pot explica. Ele trebuie înţelese în sine şi spontan.” (Octav Şuluţiu).

„Inteligenţii joacă roluri faţă cu alţii; proştii joacă roluri faţă cu ei înşişi şi dacă sunt prea proşti reuşesc să se înşele singuri.” Şi: „Inteligenţii se împart în două: buni şi răi. Proştii se împart în una: răi.” (G. Ibrăileanu).

Din cugetările lui Nicolae Iorga:
„Nebunul poate răspunde la orice întrebare a înţeleptului; înţeleptul tace la cele mai multe din ale nebunului; iar prostul stă deoparte şi zice că tot nebunul e mai cu minte.”
„Prostia e ca noroiul; cu cât se zbate cineva mai mult, cu atâta se afundă mai adânc.”
„Prost nu e acel ce nu înţelege unele lucruri, cât de multe, ci acela care le înţelege pe toate pe dos.”
„E firesc ca un prost să râdă de tine, pentru că nu semeni cu el.”
„Niciodată  prostul nu e mai prost decât atunci când crede că dovedeşte contrariul.”
„Un prost nu e un om care nu înţelege, ci unul care pretinde c-a înţeles mai bine decât cel chemat să înţeleagă.”

„Nu cunosc sforţări mai penibile decât ale celui care vrea să arate că nu e prost.” (Victor Eftimiu).

„Prostia este primejdioasă tocmai prin faptul că poate să semene uneori cu înţelepciunea. Când deschide gura să spună ceva, se trădează imediat; dar când se mulţumeşte doar să râdă, rămâne ascunsă, şi atunci seamănă cu înţelepciunea.” (Valéry Larbaud).

„Prostul te numeşte frivol fiindcă iei uşor lucrurile pe care el le ia în serios.” (H. Sanielevici).

„Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei.”(Emil Cioran).

George Topîrceanu: „Omul prost are oroare de glumă, de ironie, de persiflaj; e explicabil. Mai întâi pentru că prostul nu e în stare să descopere raporturi mai subtile între idei sau lucruri (şi nici să le înţeleagă); ironia spirituală e o armă pe care natura i-a interzis-o pe veci. Apoi, fiindcă prostul simte instinctiv în această armă, mânuită de alţii, o primejdie mortală pentru el.”
„Prostul are ambiţia să fie luat în serios. Mai cu seamă după ce a ajuns, ori i se pare numai că a ajuns, în societatea sau în stima contemporanilor, la o situaţie uzurpată prin şiretenie practică; prostul ţine grozav să fie luat în serios. El are acum un interes vital să nu râdă nimeni. Uitaţi-vă cum aruncă împrejur priviri bănuitoare de legitimă suspiciune… Un zâmbet, abia schiţat, îl scoate din fire. Şi, ca să exhorteze parcă pe cei din jurul lui la seriozitate, prostul devine extraordinar de grav. Cu cea mai măruntă ocazie el oficiază… Aşa se explică gravitatea proverbială a prostului în exerciţiul funcţiunii: este o acţiune preventivă, un antidot elaborat cu anticipaţie…”
„Prostul se deghizează adesea în savant, în om de ştiinţă. În această ipostază el observă cu atenţie şi imită tot ce se poate imita; tot ce este exterior şi aparenţă în activitatea omului de ştiinţă. Mai cu seamă vocabularul…”
„Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un prost deghizat în savant. Pe stradă, la masă, în efuziunile lui amoroase chiar, prostul va vorbi numai în «ordine ştiinţifică», papagaliceşte, întortocheat şi grav.”

Câteva aforisme de Tudor Muşatescu, în cel mai bun spirit al formulărilor  sale seducătoare, consacrate cu superlativul „muşatisme”:
„Prostul tace numai când vrea să-l creadă lumea că cugetă.”
„Proştii sunt ca hărţile. Spun tot, dar la scară redusă.”
„Nu râdeţi de proşti, fiindcă îşi închipuie că au umor.”
„Prostul nu cunoaşte mai deştepţi decât el.”
„Prostia nu e o vină a naturii. E numai o necuviinţă a ei.”
„Când ascultă o anecdotă, prostul râde numai până la poantă.”
„Prostul, cu cât sună a mai gol, cu atât e mai plin … de el. ”

„Un om prost nu poate fi niciodată moral, fiindcă îi este imposibil să discearnă binele de rău.” (Teodor Mazilu).

„Dacă nu există întrebări stupide, atunci ce gen de întrebări pun proştii? Devin brusc deştepţi în timp ce pun întrebările?” (Scott Adams).

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Read Full Post »