Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 24 octombrie 2010

În curs de apariție


Clasicul, scrie Camus în Carnete, este un „învingător neegalat”. Învingător pentru că indiferentă la trecerea vremii, creaţia lui îşi păstrează actualitatea. Neegalat pentru că fiecare dintre autorii care merită acest râvnit adjectiv rămâne unicat. Comparaţia între valori sensibil egale, la nivelul cel mai înalt, este inutilă. Oricum, nerelevantă.

Ne întoarcem mereu la scriitorii clasicizaţi cu o obişnuinţă care, nu o dată, se transformă în curiozitate şi satisfacţie. Curiozitatea de a-i redescoperi, de a afla ceea ce, chiar dacă s-a spus de-a lungul timpului, îşi conservă interesul. Satisfacţie  pentru această, întotdeauna tainică, victorie a spiritului.

Dacă formula lansată de Jan Kott într-o celebră carte despre Shakespeare, publicată în 1965, nu ar avea deja acel surplus de uzanţă datorat consacrării, am fi alăturat lângă termenul „clasic” sintagma „contemporanul nostru”. Ideea răzbate, credem, din cartea de faţă, care cuprinde studii de profil dedicate marilor dramaturgi, începând din Antichitate până la mijlocul secolului al XX-lea, adică până la acei autori deveniţi valori clasicizate. Modernii de ieri sunt clasicii de astăzi, iar afirmaţia rămâne valabilă pentru orice epocă de creaţie. Nu este aşadar nici o exagerare în a-i considera pe dramaturgii din prima jumătate a secolului trecut, intraţi în istoriile literare şi în istoriile teatrului, clasici, oricât de ciudat ar părea la prima vedere.

Privirea critică este o privire neconvenţională. Sau ar trebui să fie, pornită fiind de la un cititor specializat care, în momentul contactului cu opera, are îndemânarea de a-şi abandona toate prejudecăţile. A face dintr-un autor clasicizat contemporanul nostru, a reliefa acele adevăruri exprimate în opera sa, care, nu numai că sunt universal valabile, dar au un plus de însemnătate pentru omul contemporan, înseam­nă, în primul rând, a elimina prejudecăţi. Iar dacă teatrul, după cum credea Novalis, este „reflecţia activă a omului despre el însuşi”, lui i se datorează şi prilejul celei mai directe actualităţi.

În 23 noiembrie 1997, lansam la Radio România Cultural, împreună cu Vasile Manta, seria de emisiuni Clasicii dramaturgiei universale, difuzată lunar sub genericul Teatrul Naţional Radiofonic. Întâmplător sau nu, alegerea noastră s-a oprit atunci la Cehov. Nu bănuiam la acea dată că emisiunea, ajunsă la 90 de ediţii, va fi o preocupare statornică mai bine de un deceniu, că, finalmente, se va transforma de fapt într-o istorie a dramaturgiei universale. Cu atât mai puţin că ideile exprimate succint în comentariile din acele emisiuni vor putea constitui punctul de plecare al unei cărţi. Am păstrat titlurile emisiunilor pentru că ele ni s-au părut elocvente – atât cât poate fi un titlu – pentru unghiul de abordare al operelor scriitorilor respectivi. Intenţia noastră este ca, pe lângă analiza propriu-zisă a unei opere şi a determinărilor ei istorice, să evidenţiem, pe cât posibil, modul de receptare a autorilor şi operelor în discuţie de-a lungul timpului, dar şi percepţia lor actuală.

Primul volum începe cu tragicii greci şi se opreşte la Marivaux, care încheie seria strălucită a dramaturgilor francezi din secolul al XVII-lea, un veac deopotrivă clasic şi baroc, pentru a prefigura iluminismul. Celelalte vor fi dedicate dramaturgilor ale căror opere cu adevărat importante apar la mijlocul veacului al XVIII-lea (cazul lui Goldoni), exponenţilor epocii iluministe, ai secolului romantic, al XIX-lea şi ai epocii moderne.

Costin Tuchilă, Pușa Roth, Cuvânt înainte, Clasicii dramaturgiei universale, vol. I

© Editura Academiei Române

Read Full Post »

Citesc pe mai multe site-uri că antologia 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas, seria „Antologiile Humanitas”, 1993) a atins în 11 ani 72 500 de exemplare vândute. Apăruseră în acest interval încă patru ediţii: 1999, 2000, 2003, 2005, culegerea devenise 322 de vorbe memorabile, pentru ca în 2007 să apară o a şasea ediţie, probabil şi ea epuizată.

Cifra este mai mult decât respectabilă şi, desigur, îmbucurătoare. Personalitatea lui Petre Ţuţea (n. 6 octombrie 1902, la Boteni, Muscel, jud. Argeş – m. 3 decembrie 1991, la Bucureşti), filosof, eseist, economist, continuă să fascineze. Geniu oral, care s-a risipit, cum spunea el însuşi, „în ceilalţi”, Ţuţea rămâne pentru mulţi un fel de „fenomen folcloric dimensionat la nivelul unui individ.” (Gabriel Liiceanu). Era într-adevăr sclipitor în conversaţie, uluia prin exprimarea lapidară cu valoare de aforism, prin aparenţa de cultivare permanentă a paradoxului, prin felul în care demonta adevăruri care păreau de neclintit. Aveai impresia că nu vei putea să pătrunzi niciodată în miezul gândirii sale, pentru că o vorbă, o întorsătură de frază răsturnau totul şi îi lăsau pe cei prezenţi fără replică. Ceea ce Petre Ţuţea, care era atât de dornic de conversaţie intelectuală, n-ar fi dorit defel. Ştia, de altfel, să nu-şi eclipseze partenerul de dialog, avea acea fascinaţie rară a omului de spirit, de care, chiar dacă nu eşti de acord cu tot ce gândeşte şi spune, nu te mai poţi despărţi.
Curios lucru: omul care a vorbit enorm şi care, în scris, e de multe ori greoi, deşi fără îndoială plin de interes, pare să se fi impus prin formulările lapidare, aproape întotdeauna surprinzătoare, adesea şocante, dovedind însă, în plan conceptual, o unitate neaşteptată.
Antologia de la Humanitas, care grupează alfabetic, ca într-un dicţionar, „vorbele memorabile” ale lui Petre Ţuţea, este o culegere cât se poate de elocventă şi expresivă a ideilor risipite în interviurile apărute în presă după 1989, în înregistrări audio şi video, în conversaţii private.

Reproduc câteva dintre acestea:

„Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci ca să primească adevărul.”

„Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu şi invers, că oamenii au practici sinistre în istorie.”

„Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filosofie, nici în artă. Şi când un filosof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.”

„Nu am fost şi nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin. Pentru că, să fim cinstiţi, Cristos nu e din Fălticeni.

„O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu — baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.”

„Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.”

„Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.”

„Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.”

„Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.”

„În biserică afli că exişti.”

„Ceauşescu n-avea mască de cezar, ci mască de golan fioros. Nu mi-am închipuit că un golan analfabet poate să aibă o asemenea poftă de luxurie. Vila lui de la Neptun… totul e de aur acolo. D-aia s-a şi numit «epoca de aur»…”

„Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.”

„Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănânci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda!”

„De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul «creaţie» – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.”

„N-ar trebui să se vorbească aşa de mult despre democraţie. Eu, în materie de democraţie, nu am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gânditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că sunt trei forme de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul în care face fiecare ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede.”

„Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor.
Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.”

„Eu nu sunt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari.”

„Europa e formată din trei familii de popoare: familia popoarelor germane, a celor latine şi familia popoarelor slave. Părerea mea e că dominanta e latină şi spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominantă europeană. Nu Germania. S-au zbătut germanii, dar sunt tot subalterni, ca şi slavii.”

„Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând le iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni.”

„Generaţia se naşte aşa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sunt ancorate în acelaşi ideal. Şi dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în generaţii. Cei ce devin modele sunt creatori de epocă şi de curente şi astfel hotărâtori pentru cetate.”

„Noi am fost o generaţie favorizată: ne-am plimbat prin toate universităţile, peste toţi universitarii, peste toţi scriitorii, peste toţi gânditorii… Şi am ajuns la limitele scepticismului autohton de tip ciorănesc. Adică nu suntem, deocamdată, făuritori de sisteme general valabile.”

„Generaţia mea a debutat în euforia realizării României Mari şi a murit în închisorile comuniste. Voi, care nu aţi trecut prin închisori, ştiţi cum arată şi cei care închid şi cei închişi. Aveţi o perspectivă totală.”

„Geniul e relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă, în fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu în măsura în care e apropiat sfântul.”

„În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.”


„Eu am spus că sunt anumite zone ale corpului social unde greva trebuie considerată crimă antinaţională. Păi ia închipuiţi-va că toţi brutarii din România fac grevă! Nu mai mâncăm pâine?! Există zone ale economiei unde greva trebuie să fie, în principiu, interzisă.”

„Mare noroc că există oameni care sunt idioţi! Funcţia idiotului e pozitivă, pentru că fără el n-am înţelege nici geniul, nici normalitatea. Păi cum am cunoaşte noi un om pe care-l numim desăvârşit dacă n-ar fi prezenţi ăştia, idioţii?”

„Eu disting între omul etern şi omul istoric. Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine şi, raportat la acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenia lui. Că nu se poate, din cel care am fost întreg, să fiu dumicat în epoci, în zile şi în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor, lunilor, zilelor şi orelor din timpul lui Ştefan cel Mare sau de când vorbesc eu acum, ci şi al clipelor în care îl definesc ca neom. Că trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul etern. Omul ştiinţific e neomul istoric. Tot ce face el poartă pecetea preaomenescului lui.”

„Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om, mai greu.”

„Ordinea nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea, în afara adevărului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o simţi. Chiar când vezi un poliţist, ca o statuie, pe stradă, el nu-ţi apare coercitiv – ci regulator.”

„Originali, vorba lui Heidegger, nu sunt decât idioţii. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, că nu face decât să descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că descrie genial opera lui Dumnezeu.”

„Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.”

„Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!”

„De cele mai multe ori proştii sunt atei, intelectualişti până peste poate, comunitarişti şi foarte toleranţi, în sensul unui dezmăţ al libertăţii. Au o mare rezervă faţă de cei care vorbesc în termenii credinţei şi ai naţiunii.”

„Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum câinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filosofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.”

„Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă.”

„Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul acela înlocuieşte toată Academia Română…”

„Sfântul are forţa de coeziune a pietrei.”

„Ţăranul este omul absolut.”

„A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea? Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!”

„M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?”

„Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

„Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Când au venit cartofii din America, ţăranii nu-i cultivau. «Să mâncăm noi buruiana asta din pământ…» Ce a zis regele Franţei? «Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, când or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspândesc cartofii în ţară.»”

„Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: «Cu idei, frate, cu idei!»”

„Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieţii de junglă, împingînd cruzimea până la forma gratuită a bestialităţii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.”

„[Vlad Ţepeş] are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi are mai ales meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine.
Ăsta-i voievod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajişte cu miei!”

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Petre Ţuţea despre Eminescu

Petre Ţuţea despre Vlad Ţepeş

România adevărată, interviu cu Petre Ţuţea

Read Full Post »