Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 15 ianuarie 2011

Volumul Clasicii dramaturgiei universale se poate așeza lângă Istoria literaturii române a lui Călinescu. Atât pentru similitudinea demersului (organizare cronologică și trimiteri în alte domenii), cât și pentru atractivitatea exprimării, care a părăsit cadrul elitist, pentru a se adapta necesității noastre ca din lectură să căpătam mai multe senzații, în afară de informare. Detalii pe site-ul Liber să spun.

Puşa Roth şi Costin Tuchilă şi-au apropiat operele marilor dramaturgi universali în matrice originară şi profund originală. Cu o bibliografie extrem de bogată şi actualizată la 2010, cu inserţii relevante de text din piesele analizate, cartea este, în primul rand, o piatră de hotar de la care începe un domeniu care va schimba unghiul de abordare a istoriografilor şi criticilor literari şi teatrali de-acum încolo şi pentru foarte multă vreme. Detalii: RomaniaPress.ro.

O carte pe care o citeşti cu bucurie, indiferent de meseria pe care o ai. Clasicii dramaturgiei universale – primul volum din cele patru pe care Costin Tuchilă şi Puşa Roth le-au pus la cale – îţi oferă şansa întâlnirii cu 17 autori dramatici şi acoperă – de la părintele tragediei universale, Eschil, la cel care visa „la o lume adevărată”, Pierre de Marivaux – 22 de secole de teatru.

Cel care vrea să se informeze are la dispoziţie o sursă impecabil documentată. Cel care caută o perspectivă axiologică are la îndemână opinia a doi literaţi, muzicologi şi teatrologi care au scris şi au pus în undă sute de piese. Detalii: O carte absolut necesară de Marina Roman, Yorick.ro.

Reportaj video de Gabi Crișan

Reclame

Read Full Post »

Eminescu a fost un critic serios al puterii din vremea sa, dar și un fin analist al situației economice. Că el traducea știri din germană, ținea cea mai mare parte a conținutului de la ziarul „Timpul”. Că s-a epuizat, muncind ore întregi, fără să mănânce, fără să se recreeze. Dar și că a fost uneori dur, a avut poziții tranșante, uneori extreme.
Dar, vorba autorilor, cine suntem noi să îl judecăm pe Eminescu?
E de recunoscut faptul că teoria junimistă a combaterii formelor fără fond a fost adusă de Eminescu în conținutul articolelor sale, care sunt argumentate, fac analize atente și detaliate. Amănunte: Liber să spun.

Nicoleta Balaci

Emisiunea „Liber să spun”, de la Radio3net „Florian Pittiș”, din 15 ianuarie 2011, în format video

Read Full Post »

Într-un text eminescian mai puţin cunoscut se află o informaţie autobiografică importantă. Poetul mărturiseşte aici că scria pe întuneric.

Comentând acest fragment de manuscris publicat pentru prima dată de G. Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu (III, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1935), Dimitrie Vatamaniuc afirmă: „Multe versuri şi însemnări din manuscrise sunt aruncate pe hârtie în aceste condiţii şi nu pot fi invocate, cum s-a făcut, ca mărturii de dezechilibru intelectual.” (M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei, 1977).

Textul pe care îl reproducem mai jos se află în manuscrisul 2278, 14, caiet de format mijlociu (16,4 x 20 cm), datând din epoca ieşeană (1876–1877) şi se referă probabil la perioada studiilor de la Viena. „Unii istorici literari, scrie D. Vatamaniuc, înclină să creadă că Eminescu a redactat acest text ca introducere la «Iconostas şi Fragmentarium», cu care se deschide manuscrisul 2255. Lucrul pare puţin probabil, întrucât titlul de mai sus este al unor proze scrise pe foi separate şi nu într-un caiet aparte”. Se observă şi aici faptul că Eminescu avea o preferinţă aparte pentru cărţi şi manuscrise vechi, era realmente fascinat, zăbovind îndelung la anticari.

Iată textul din manuscrisul 2278, reprodus în ediţia de Opere (vol. citat):

[„Cînd eram încă la Universitate…”]

„Cînd eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesa ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo la cîte-un anticvar şi răscolindu-i vechiturile; luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind apoi acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele cîte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrîni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. Apoi, deodată, parecă mi se [G. Călinescu citeşte „lumina visele”]. Intram în labirintele acelor curioase poveşti ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întîmplare pe alta. Atuncea stingeam luminarea, ca să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, şi scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hîrtii, găsesc acel fragmentarium. Citesc, citesc şi, ciudat… mă trezeam parecă-n aceiaşi casă în care locuism, era noapte… afară vîjia vîntul prin copacii seculari ai parcului, gîndire cu gîndire se-nşiră şi văd că aceste fragmente ciudate şi rupte din toate părţile sînt o istorie frumoasă, deşi cam ciudată. Iată c-o scriu.”

Costin Tuchilă

Read Full Post »