Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2011

În 27 august 1635 a murit la Madrid scriitorul Lope de Vega. Cea mai concludentă şi inspirată expresie ce ar putea sintetiza fenomenul Lope de Vega a fost formulată de un contemporan al său, nimeni altul decât Cervantes, care l-a numit „monstru al naturii”. Formulă, desigur, admirativă, căci „monstruo de la naturaleza” poate însemna în egală măsură „fenomen al naturii”. Lope reprezintă atât pentru contemporanii săi, cât şi pentru posteritate, un caz psihologic extraordinar. Geniul lui are, cu diferenţele de rigoare şi supus „pluralităţii vitale” a veacului baroc, conturul titanic al unor Michelangelo, Leonardo da Vinci, Shakespeare sau Wagner. La toţi concentrarea vieţii poate deschide perspective asupra operei, dar nu o poate explica. Nu e însă mai puţin utilă atunci când depăşeşte cadrul îngust al biografismului.

Se întâmplă cu Lope de Vega ceea ce îndeobşte întâlnim la creatorii de asemenea anvergură: cu cât portretul omului iese din aura misterioasă, cu atât opera sa devine mai enigmatică şi mai tulburătoare. În plus, descins din Secolul de Aur spaniol, Lope de Vega devine o figură simbolică prin ceea ce acceptă dintr-o tradiţie culturală, prin ceea ce neagă pentru a deschide o epocă, dar şi prin mobilitatea spirituală care îl face, în atâtea privinţe, precursor al modernilor.

Aşezat alături de Shakespeare, de la revendicarea lui ca precursor în epoca romantismului până la interesul care îl face „contemporanul nostru”, cu o sintagmă atât de întrebuinţată în ultimele decenii, Lope de Vega rămâne un caz unic în istoria literaturii şi în istoria teatrului. Cel mai prolific autor dramatic din toate timpurile – şi, considerându-i întreaga operă alcătuită din teatru, poezie, proză, autorul celei mai bogate cantitativ creaţii – Lope de Vega a scris, se pare, aproximativ 1800 de drame şi comedii, după Juan Pérez de Moltalbán, la care se adaugă 400 de piese religioase (autos sacramentales), majoritatea, în versuri, cu rimă. Din primele s-au păstrat puţin peste 500, din piesele religioase – 60. Desigur aceste cifre trebuie privite cu oarecare prudenţă, ele pot cuprinde o mistificare, dar ea nu schimbă defel datele problemei. Lope se declara în 1609 autor a 483 de comedii: „Dar ce pot să fac dacă am scris, / cu cea terminată săptămâna aceasta, / patru sute optzeci şi trei de comedii?” (v. 367–369 din Arta nouă de a face comedii în vremea noastră). În 1625, în finalul comediei Fata cu ulciorul (La moza del cántaro) spunea că a scris 1 500 de piese: „Aici tace comedia, / Care, de-a pierdut procesul, / Aminteşte că-i a mia / Şi cinci-sutea comedie / Scrisă de Lope de Vega. / Când o mie şi cinci sute / Scrii, ai dreptul la iertare!” Hugo A. Rennert şi Américo Castro estimează opera dramatică a lui Lope la 723 de titluri, dintre care 78 sunt de autenticitate îndoielnică sau chiar atribuite greşit, iar 219 s-ar fi pierdut. Prin urmare, ar fi de luat în discuţie astăzi 504, dintre care 426 cu paternitate sigură. Sylvanus Griswold Molrey şi Courtney Bruerton (The Chronology of Lope de Vega’s Comedias: With a Discussion of Doubtful Attributions, the Whole Based on a Study of his Strophic Versification, New York, The Modern Language Association of America, 1940, devenită fundamentală în studiul teatrului lui Lope) inventariază, după o analiză a sistemelor metrice, doar 315 piese cu paternitate sigură, 27 al căror autor este probabil Lope, 73 cu paternitate îndoielnică (dintre care 10 imposibil de datat) şi 87 aparţinând altor autori, deşi îi erau atribuite prin tradiţie lui Lope de Vega – deci un total de 502.

Opera nedramatică a scriitorului spaniol numără 21 de volume masive. Contemporanii săi îi atribuiau cam 4 000 de lucrări. Ar fi scris 3 000 de sonete, trei romane, trei romane scurte, nouă epopei, trei poeme didactice etc. În faţa unui asemenea cantităţi, este imposibil să nu trăieşti o stare de perplexitate. Întrebarea care se pune de îndată, nu departe de suspiciune, este dacă într-adevăr un creator este capabil într-o viaţă care numără puţin peste 70 de ani de o asemenea performanţă. Care să fie secretele acestei miraculoase puteri creatoare? Le vom afla din parcurgerea biografiei, la rândul ei atât de spectaculoasă? Dimpotrivă, o viaţă atât de agitată, cum a fost cea a lui Lope, ar conduce la o profundă îndoială, chiar dacă geniul iese din tiparele comune. Un hispanist francez, Charles Vincent Aubrun (La Comédie espagnole [1600–1680], Paris, Presses Universitaires de France, 1966) presupune că dramaturgul alcătuia planul piesei şi scria câteva scene izolate, iar alţii, poeţi şi actori din anturajul său, completau restul textului. Ipoteza poate fi admisă parţial, mai ales că în epocă practica era relativ curentă. Totuşi e greu de crezut că aceasta ar fi fost o regulă pentru Lope. Există în majoritatea pieselor cunoscute o unitate a tonului care nu poate fi realizată de mai mulţi colaboratori.

Datele exterioare ale biografiei lui Lope nu fac decât să ascundă metabolismul unei creativităţi ieşite din comun. Lope de Vega compunea versuri aşa cum alţii respiră. Primul său biograf, Juan Pérez de Montalbán, insistă asupra precocităţii lui Lope, care la cinci ani citea texte latineşti şi spaniole şi făcea versuri. Se pare că vocaţia poetică a copilului minune se manifesta înainte de a şti să scrie. Micuţul Lope îşi împărţea mâncarea cu copiii mai mari pentru a-i convinge să noteze ceea ce le dicta. Viitorul scriitor avea o disponibilitate uriaşă nu numai pentru versificaţie, ci şi pentru alcătuirea unei situaţii dramatice pornind de la cea mai comună împrejurare. Conform propriei mărturisiri, la vârsta de 11-12 ani Lope de Vega scria piese în patru acte pentru reprezentaţii festive.

Născut la 25 noiembrie 1562, la Madrid, de condiţie umilă (tatăl său, Félix de Vega, meşter ţesător, se stabilise în 1561 la Madrid, după ce trecuse scurt timp prin Valladolid), Félix Lope de Vega y Carpio fusese primit în 1572 la Colegiul Imperial iezuit. Stăpânea bine regulile gramaticii şi ale retoricii, ştia să cânte şi să danseze. Mânuia şi spada dar, în mod sigur, depăşea nu numai prin intuiţie întreaga tradiţie de instrucţie în spirit medieval. Moştenea de la tatăl sau spiritul aventurii şi, dacă nu avea sânge nobil, era în schimb educat în mândria „sângelui curat” („sangre limpia”), particularitate pe care o va privi admirativ mai târziu în multe piese. Familia sa provenea din La Montaña, regiune din nordul Peninsulei Iberice, considerată „leagăn al nobilimii spaniole”, chintesenţa hispanităţii creştine. Un unchi, Miguel de Carpio, fusese un inchizitor plin de zel la Sevilla. Dacă la maturitate lui Lope îi va fi greu să-şi accepte condiţia umilă, nerezistând ispitei de a-şi etala un blazon nobiliar cu nouăsprezece turnuri, ridiculizat de Góngora şi Cervantes, aceasta se datorează firii sale contradictorii. Amestecul de senzualitate nestăpânită şi religiozitate, observabil în comportamentul tatălui său, avea să marcheze cu intensitate întreaga existenţă a lui Lope de Vega. Se pare că Félix de Vega venise la Madrid după o femeie, lăsându-şi la Valladolid soţia, Francisca Fernández Flores del Carpio şi o fiică, Isabel. Don Juan-ul se pocăi la sfârşitul vieţii, când îngrijea bolnavii din spitale.

Viaţa de 73 de ani a scriitorului se desfăşoară între comportamentul donjuanesc, cavalerismul eroic mai mult decorativ şi pocăinţă. Biografia lui e tipic romantică: înălţări şi căderi spectaculoase, patimi devastatoare, închisoare, exil, crize de misticism, tragedii de familie, penitenţă, idealuri aristocratice dar şi servilism, predilecţie pentru cazurile extreme, dezlănţuiri umorale. În 1577 îl găsim student la Universitatea din Alcalá de Henares; nu-şi ia licenţa, nu poate urma o carieră de preot, duce o viaţă dezordonată, plină de aventuri erotice. Va fi însă capabil de mari pasiuni, cu accente de furie pe măsură. Filis din sonete este actriţa Elena Osorio, prima sa mare dragoste, care fusese soţia actorului Cristóbal Calderón. Era fiica lui Jerónimo Velázquez. Lope scrie comedii pentru compania tatălui Elenei, pe care avea s-o denunţe violent în 1587, când actriţa s-a căsătorit din convenienţă cu nepotul unui cardinal. Cele două poezii defăimătoare, în ton violent fac înconjurul Madridului şi poetul este arestat în 29 decembrie 1587, în timpul unui spectacol de teatru la Corral de la Cruz. Tribunalul îl condamnă la închisoare. La apel, pedeapsa i se transformă în surghiun din Madrid timp de opt ani şi timp de doi ani din Castilia. Pleacă a doua zi, însoţit de un impresar, Gaspar de Porres şi un prieten de aventuri galante.

Poetul înflăcărat, debordând de energie ca un ocean, cunoscuse până atunci şi cariera armelor: în 23 iunie 1583 se îmbarcase la Lisabona, plecând spre Insula Terceira din Azore, ca ostaş al Invincibilei Armade. Expediţia încheie anexarea Portugaliei la regatul spaniol şi va constitui o sursă de inspiraţie pentru dramaturg. Marea pasiune pentru Elena Osorio va reveni transfigurată peste ani în romanul La Dorotea, „acción en prosa”, publicat târziu, în 1632. Este posibil ca tipul feminin din acest roman – după cât se pare, reluat în timp, poate chiar rescris, fapt rar la Lope de Vega – să nu fie doar rodul amintirii şi retrăirii unei mari iubiri, ci şi fructul remuşcării faţă de răzbunătoarele invective adresate în 1587. Universalitatea eroinei, relieful ei literar au făcut-o comparabilă cu Laura lui Petrarca şi Beatrice a lui Dante.

În 10 mai 1588 se căsătoreşte cu Isabel de Alderete y Urbina, după ce o răpise ca în romanele medievale, intrând pe fugă în Madrid, fără teamă de consecinţele pe care le-ar fi putut avea încălcarea interdicţiei. Omul era pesemne destul de nestăpânit. Actele procesului intentat de familia fetei pentru răpire s-au pierdut. Probabil că nu a avut nici o urmare, familia consimţind finalmente căsătoria. Presupunând că Belisa este o anagramă a numelui Isabel, ca în poezii, e imposibil de presupus care dintre personajele cu acest nume din piesele lui Lope a avut-o ca model, dacă într-adevăr a avut-o. Lope era un imaginativ de anvergură, construia pe o temă dată, dar şi din pură fantezie, cu aceeaşi îndemânare. La puţine zile după căsătorie, în 29 mai 1588, se înrolează din nou în Invincibila Armada, pe nava amiral. Armele nu reuşesc, în ce-l priveşte, să facă muzele să tacă. Scrie poezii închinate Belisei şi lui Filis şi amplul poem liric Frumuseţea Angelicăi (La hermosura de Angélica, publicat con otras diversas rimas în 1602). Expediţia se încheie dezastruos, proporţiile înfrângerii fiind amplificate de o furtună. Era începutul declinului puterii maritime spaniole, în favoarea imperiului englez. Tânărul scriitor animat de sentimentul eroic care era propriu generaţiei sale, trece prin Toledo, încălcând încă o dată interdicţia, apoi se stabileşte la Valencia. Va fi o perioadă de acumulări culturale fertile, de cristalizare a formulei poetice şi dramatice. Poemele eroice şi baladele (romances) în stil popular tradiţional obţin notorietatea, fiind cuprinse în culegerile din Valencia şi în cartea lui Ginés Pérez de Hita (1544?–1619?), Războaiele civile din Granada (Historia de las guerras civiles de Granada). Probabil un maur asimilat, născut la Mula (Murcia), Pérez de Hita inaugurează prin această istorie, a cărei primă parte apărea la Zaragoza, în 1595, genul romanului istoric (novela historica). A doua parte a apărut în 1609, la Cuenca. Titlul complet este: Historia de los bandos de los Zegris y Abencerrages, caballeros moros de Granada, de las civiles guerras que hubo en ella y battalas particulares que se dieron en la vega entre Christianos y Moros, hasta que el Rey Don Fernando Quinto quinto ganó esse reyno (Istoria grupărilor de zegríes şi abencerrajes, cavaleri mauri din Granada, a războaielor civile care au avut loc aici şi a bătăliilor individuale care s-au dat în câmpia mănoasă între creştini şi mauri, până când regele Ferdinand al V-lea a cucerit acest regat). Los Zegríes şi los Abencerrajes (în ortografia actuală) erau caste nobiliare din regatul Granadei. Prima denumire are legătură, etimologic, cu noţiunea de „grănicer”. Cealaltă are la bază numele unei familii nobile din Alhambra, de origine africană, rivali de moarte ai „grănicerilor”. În naraţiunea istorică autorul introduce pentru exemplificare şi câteva balade. Inspiraţi din aceste episoade din istoria Spaniei, Chateaubriand va scrie Les aventures du dernier Abencérage (1826), o ilustrare a mitului imposibilei întoarceri, iar Cherubini va compune o operă, Les Abencérages (1813). Cartea lui Pérez de Hita, devenită repede celebră, a contribuit din plin la consacrarea poetului Lope, mult mai important în această perioadă decât dramaturgul. Totodată, Lope este, alături de Pérez de Hita, creatorul genului nou de poeme eroice, romances moriscos. Scrie însă asiduu piese de teatru pe care le trimite impresarului din Madrid. Influenţa lui atât în poezie, cât şi în teatru, devine considerabilă mai ales la Valencia, Guillén de Castro, autorul Tinereţii Cidului (Las mocedades del Cid), punctul de plecare al capodoperei lui Corneille, datorându-i enorm. Principala sursă de venit a lui Lope este teatrul. Este numai una dintre explicaţiile numărului mare de piese.

În 1590, după ispăşirea pedepsei, îl găsim la Toledo, secretar în slujba ducelui Antonio de Alba, nepotul comandantului campaniilor din Flandra. Ajunge la curtea lui don Antonio din Tormes de Alba, în apropierea oraşului Salamanca. Karl Vossler (Lope de Vega und sein Zeitalter [Lope de Vega şi epoca sa], C. H. Beck’sche Verlags-buchhandlund, München, 1932) presupune că scriitorul a asistat aici la cursurile vestitei Universităţi sau măcar a respirat aerul vieţii studenţeşti, în care ambianţa renascentistă a teatrului lui Juan del Encina era încă dominantă. În 1598 îi apare romanul pastoral La Arcadia, care urmează tradiţia lui Sannazaro. După moartea Isabelei, în 1595, la naşterea celei de-a doua fete, Teodora, se întoarce în Madrid, primind iertarea lui Jerónimo Velázquez, care speră că Lope se va căsători cu Elena Osorio, ajunsă între timp văduvă. Pasiunea de altădată rămăsese însă doar în sonete. În anul următor apare din nou în faţa tribunalului madrilen, acuzat de concubinaj cu Antonia Trillo de Armenta, o văduvă bogată, cu viaţă excentrică.

Actriţa Micaela de Luján îi trezeşte o dragoste pasională, care va dura un deceniu. Camila Lucinda din sonete este această Micaela, probabil frumoasă, talentată dar incultă. Mai mult, sentimentul va cunoaşte momente de apogeu chiar după căsătoria lui Lope cu fiica unui măcelar foarte bogat, Juana de Guardo, în 1598. Zestrea promisă, peste 22 000 de reali de argint, rămâne iluzorie. Góngora şi alţii găsesc numai bun prilejul de a-l batjocori pe Lope pentru această căsătorie cu o fată de măcelar.

În 1597 Filip al II-lea interzisese reprezentaţiile teatrale, pentru a nu tulbura doliul regal în urma morţii infantei Catalina. Reluarea spectacolelor s-a făcut odată cu venirea la tron a lui Filip al III-lea, în 1598. În anul următor, Lope apare ca actor la Valencia, jucând într-o piesă proprie, Nunta sufletului cu iubirea divină (Las bodas del alma con el amor divino). Scrie poemul epic La Dragontea despre piratul englez Drake, personaj dintre cele mai odioase pentru spanioli. Popularitatea dramaturgului este şi ea considerabilă, valoarea lui fiind deja aproape unanim recunoscută. Lope este acum „poetul cerului şi al pământului”, generând un adevărat cult. Între 1602–1604 semnează cu iniţiala M, de la Micaela de Luján, al cărei soţ, actorul Diego Diaz, moare în 1603 în Peru, unde se stabilise de şapte ani. De la „frumoasa ţărancă de la munte” Lucinda-Micaela, care nu ştia să se semneze, va avea şapte copii. Primul deceniu al veacului este pentru Lope o perioadă agitată, cu multe călătorii şi mai ales cu obligaţia de a se împărţi între două cămine, căci relaţia cu actriţa devine şi ea una de tip conjugal. Don Luis Fernández de Córdoba y de Aragón, duce de Sessa, devine protectorul său. Din 1604 încep să apară culegerile de teatru de Lope de Vega, numite Partes (Părţi), îngrijite multă vreme de alţii, mai mult sau mai puţin supervizate de autor. 1604 este anul a două importante evenimente editoriale: acum apar romanul bizantin Pelerin în patria sa (El peregrino en su patria, Sevilla) şi o colecţie de 12 Comedii ale faimosului poet Lope de Vega Carpio (Zaragoza, la tipograful şi librarul Angelo Tavanno). În prologul romanului, Lope se plânge că impresari puţin scrupuloşi, dar conştienţi de faima sa îi atribuiau piese care nu-i aparţineau. Erau riscurile celebrităţii. De aceea crede de cuviinţă să includă în acest prolog o listă de 219 piese pe care admitea că într-adevăr le-a scris. Partes, în total 25, cuprinzând de regulă 12 piese, vor apărea până în 1647.

Cu un an înaintea publicării poemului Ierusalimul cucerit, avându-l ca model pe Torquato Tasso, şi a Artei noi de a face comedii (1609), Lope devine familiar al Sfântului Oficiu al Inchiziţiei. În 1610 se stabileşte definitiv în Madrid şi îşi o cumpără o casă cu etaj şi grădină în centrul oraşului, pe actuala Calle Cervantes, la numărul 11 (în apropiere, pe aceeaşi stradă, se află una dintre casele în care se presupune că a locuit Cervantes). Bine conservată şi restaurată în ambianţa epocii, cu câteva obiecte care i-ar fi aparţinut scriitorului, declarată monument istoric în 1935 şi devenită muzeu, casa reprezintă o imagine semnificativă pentru ultimii 25 de ani de viaţă ai lui Lope. Ceea ce frapează este inscripţia săpată în piatră deasupra uşii de la intrare: Parva propria, magna; Magna aliena, parva, „prin care, dincolo de satisfacţia de a fi proprietar, se exprimă ceea ce critica a numit «localismul» lui Lope (opus «universalismului»), cu alte cuvinte valorificarea (absorbţia) lumii în forme strict particulare, care devin astfel grandios specifice.” (Andrei Ionescu, Tabel cronologic, în vol. Lope de Vega, Teatru, I, Peribañez. Fuenteovejuna, Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1983). Casa va fi frecventată în timp de mulţi admiratori ai poetului din Spania şi din străinătate, curioşi să cunoască şi să prezinte omagiile celui deja supranumit „el Fénix de los ingenios”, sintagmă echivalabilă cu „geniu rar”, prin trimiterea la figura mitologică a păsării Phoenix.

1613 este un an tragic în viaţa lui Lope de Vega: după moartea fiului său Carlos Félix, moare şi Juana, la naşterea unei fetiţe, Feliciana. Doi dintre cei şapte copii pe care-i avea de la Micaela sunt aduşi în casa din Madrid. În 1614, se dezlănţuie criza de misticism, pe fondul sentimentului, atât de specific în Spania epocii, de desengaño (dezamăgire sau, mai exact, tristă eliberare de iluziile lumii). La 52 de ani, Lope îmbracă veşmântul preoţesc, dorind să răscumpere astfel, prin austeritatea autoimpusă, viaţa tumultoasă de până atunci, adesea la limita aventurii, dar şi la limita moralei. Făcea deja parte din două congregaţii, a Slujitorilor Sfintelor Taine şi a Ordinului Franciscan, dar intră şi în altele. Gloria dramaturgului şi calitatea de „creştin vechi”, cu „sânge curat” îl recomandau cu prisosinţă. Rimele sacre scrise în această perioadă atestă acest sentiment de pocăinţă, care nu se va dovedi însă de durată. Noua legătură sentimentală, cu actriţa Lucia de Salcedo, „nebuna” întoarsă de la Neapole, cum o numeşte în scrisori, se consumă rapid. După un moment de mare amărăciune, când îi mărturiseşte ducelui de Sessa cât de mult simte apăsarea vieţii dezordonate, va trăi ultima mare pasiune a vieţii: iubirea pentru Marta de Nevares, o tânără de 26 de ani, căsătorită cu un oarecare Roque Hernández. Pe cât de târziu, pe atât de puternic e acest sentiment, care alimentează bârfe pe măsură. În ciuda scandalului public din 1617, la naşterea Antoniei Clara, când soţul legitim al Martei protestează la înregistrarea fetei pe numele lui, această dragoste va avea darul de a-l stimula şi, într-un fel, chiar de a-i oferi scriitorului o rigoare pe care nu o avusese. Din 1617, când îi apare a noua culegere de teatru, dramaturgul se va ocupa personal de tipărirea comediilor sale. Marta este modelul pentru Amarilis din poezii şi pentru Marcia Leonarda din nuvele. Umbrele vieţii casnice nu îl părăsesc pe impetuosul Lope. Scandalizată de atmosfera din casă, Marcela, una dintre fiicele pe care o avea de la răposata Juana de Guardo, se călugăreşte. Lope consideră de cuviinţă să-şi strângă toţi copiii alături de el. Scrie piese cu o viteză ameţitoare. În 1622, când se află în prim-planul serbărilor prilejuite de canonizarea Sfântului Isidro, patronul Madridului, Marta orbeşte şi la scurt timp înnebuneşte. Un auto da fé (în spaniolă, auto de fé, ritual de penitenţă publică în Evul Mediu) la care asistă în 1623, în calitatea pe care o avea în Sfântul Oficiu, îl face să cunoască direct duritatea pedepselor Inchiziţiei. Încearcă să-l salveze pe călugărul Ferrer, considerat eretic, spunând că ar fi lunatic.

Viaţa scandaloasă a lui Lope nu era probabil bine văzută la Curte, odată ce nu obţine protecţia Contelui-Duce de Olivares, după ce dedicase soţiei acestuia Triunfos divinos (1625), imitaţie după Petrarca. În 1627, papa Urban al VIII-lea primeşte însă cu bucurie dedicaţia poemului Corona trágica, despre viaţa Mariei Stuart şi îi atribuie titlul de doctor în teologie. Evenimente tragice planează asupra ultimilor ani de viaţă: moartea Martei în 1632, apoi, în 1634, a fiului său Lope Félix într-un naufragiu aproape de coastele Venezuelei, unde expediţionarii căutau perle, răpirea Antoniei Clara de un nobil, Cristóbal Tenorio, protejat al Contelui de Olivares, probabil un fel de răzbunare târzie.

Despre moartea scriitorului aflăm amănunte preţioase de la Juan Pérez de Moltálban (1602–1638), discipolul şi prietenul său, care în 1636 a publicat un amplu volum de elogii aduse lui Lope cu prilejul înmormântării, Fama póstuma. În 25 august 1635 a slujit sfânta liturghie, şi-a udat grădina şi s-a retras în camera de lucru. Era într-o zi de sâmbătă. Răcise şi în mod sigur îşi presimţea moartea. Cu o zi înainte se biciuise, aşa cum obişnuia să facă de la o vreme în fiecare vineri, pentru amorţirea simţurilor. Era o pedeapsă pe care pesemne că şi-o aplica pentru răscumpărarea vieţii neînfrânate de altădată. Pereţii erau stropiţi cu sânge, imagine cumplită care amintea de autoflagelările din Evul Mediu. Duminică şi-a făcut testamentul şi s-a împărtăşit, iar luni 27 august s-a stins. Erau de faţă ducele de Sessa şi mulţi alţi prieteni. Înmormântarea a avut proporţii de funeralii naţionale. Faima lui Lope de Vega era uriaşă. La Madrid „lope” devine substantiv comun şi mai bine de un secol de la moartea scriitorului continuă să echivaleze cu un superlativ absolut care denumeşte un fapt ieşit din comun.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

Fragmente din capitolul Lope de Vega – poetica invizibilă, Clasicii dramaturgiei universale, vol. I, București, Editura Academiei Române, 2010

(mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Duminică, 28 august 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Calderón de la Barca: viaţa e vis din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Viaţa e vis, viaţa e teatru, teatrul în teatru sunt trei dintre descoperirile şi deopotrivă concluziile barocului, înţeles ca epocă de creaţie, circumscrisă ultimei părţi a secolului al XVI-lea şi veacului următor, cel puţin până la mijlocul lui, dar şi ca stil universal, ale cărui particularităţi pot fi întâlnite în cele mai diverse epoci, de la arta alexandrină la secolul al XX-lea. Şi mai ales pot fi întâlnite pretutindeni, cu diferenţe care, în literatură, nu sunt semnificative. (mai mult…)

Read Full Post »

Se împlinesc astăzi 205 ani de la moartea pictorului francez Jean-Honoré Fragonard, a cărui artă este considerată expresia tipică a rococoului. Continuator într-o măsură al lui Watteau, urmând tradiția foarte prețuită în epocă a „serbărilor galante” („fêtes galantes”), Fragonard duce la desăvârșire gustul pentru opulență și rafinament decorativ, specific stilului rococo. A pictat cu egală măiestrie scene în care abordează teme îndrăznețe, depășind media frivolă a veacului, portrete (pe care le intitula „fanteziste”) și peisaje, continuând să fie admirat în secolul al XIX-lea,  privit chiar  ca precursor al simbolismului. Deși stilul său nu mai era de mult la modă, a găsit prețuire și printre impresioniști (Renoir îl venera) datorită delicateței uneori uimitoare a tablourilor sale.

Fragonard se născuse în 5 aprilie 1732, la Grasse, oraș din sudul Franței, unde, în 1926, s-a înființat o celebră firmă de parfumuri, care a împrumutat, ca omagiu, numele pictorului. Cele două fabrici de parfumuri de astăzi, una la Grasse, alta la Eze-Village, pe Coasta de Azur, continuă strălucit tradiția parfumeriilor Fragonard, marcă binecunoscută. La Paris există două muzee ale parfumului, Fragonard, unul dintre ele în apropierea Operei Garnier. Desigur, vizitatorul se poate întreba dacă există vreo legătură între firma de parfumuri și numele pictorului. Dincolo de conjunctura înființării companiei, am putea specula cu destulă îndreptățire că atmosfera tablourilor lui Fragonard conduce la infinita delicatețe a parfumurilor care îi folosesc numele. Și printr-un exercițiu sinestezic, simțurile noastre ar putea regăsi într-o pânză sau alta a pictorului această vrajă olfactivă, cum ar putea regăsi cea mai subtilă muzică. Pe lângă înclinația sa pentru decorativism și pentru abundența de ornamente, stilul rococo și, în particular, cel al lui Fragonard implică o evidentă componentă senzorială. Tușa atât de fină a lui Fragonard, care continuă să fascineze, freamătă, o mișcare secretă a simțurilor atrage și deopotrivă intrigă în tablourile sale, unele dintre ele scandalizând în epocă, pentru că încălcau convenții și prejudecăți. Și când pictează subiecte tradiționale, Fragonard găsește un unghi personal de abordare. Scenele lui, cu mișcări studiate și o structură compozițională îndelung elaborată, depășesc surâzând constrângerile academismului, au o muzicalitate interioară fermecătoare, se adresează parcă asimilării senzoriale și ies astfel din tiparele exercițiului, oricât de virtuoz, pe o temă dată. Fragonard este pictorul sentimentelor volatile, al sugestiei pline de ambiguități, al materiei care, la rândul ei, pare a se evapora, ca în acest Concurs muzical din jurul anului 1754 sau ca în Leagănul, din aceeași perioadă. Convenția rămâne numai în decor și în costumația personajelor, care, parcă, vor mereu să învingă chinuitoarea obligație a modei și ipocrizia saloanelor. Pictorul nu a scăpat, desigur, de acuza de frivolitate, mai ales în scenele de dragoste, într-un veac pudibond. Dacă Fragonard a făcut concesii și gustului frivol, nu a făcut-o însă niciodată ostentativ și nu aceasta este, în nici un caz, dominanta picturii sale. Îndrăznelile lui, tocmai ele, devin astăzi seducătoare, pentru că depășesc conformismul și dau sentimentul suveranei libertăți creatoare, ca în Femeie jucându-se cu un câine, o compoziție care spulberă orice formalism, sau într-o pânză în care Îngerul (Cupidon) scoate cămașa unei femei surprinse într-o poziție plină de voluptate, între cearșafuri și draperii vaporoase (Scoaterea cămășii).

Mult comentat este Zăvorul (1777), o scenă de dragoste relativ ciudată, poate scandaloasă prin violența mișcării, pe care unii s-au grăbit să o interpreteze nepotrivit. Compoziția dramatică prin mișcarea celor două personaje este o formă de exprimare a dorinței erotice, dând la o parte falsul atâtor reprezentări ale temei. Desigur, mâna bărbatului care atinge zăvorul unei uși constituie capcana simbolică pe care pictorul o așează, neașteptat, în fața privitorului. El pictează cu sinceritate o scenă din atelier, pe care, destăinuind-o, o transformă într-o mică poveste (Noul model).

La începutul anilor ’70 ai veacului, Fragonard primise de la doamna du Barry, favorita regelui Ludovic al XV-lea, comanda unui ciclu de tablouri de mari dimensiuni cu tema Evoluţia dragostei în inima unei fete, care ar fi urmat să fie puse în castelul de la Louveciennes. A rezultat o serie de 14 tablouri (șase scene de dragoste, patru alegorii și patru picturi decorative) care nu au fost însă acceptate de rege, căruia i s-a părut că nu se potrivesc cu stilul neoclasic al castelului. Pictorul le-a transportat mai târziu la Grasse. Astăzi ele sunt expuse la New York (Frick Collections, Camera Fragonard).

În 1790, Fragonard părăsește Parisul, plecând la Grasse. Se întoarce după un an, intrând sub protecția lui Louis David. La mijlocul deceniului al zecelea al secolului, devine membru al Conservatorului de Arte și Meserii pentru științe aplicate și se ocupă cu organizarea colecțiilor de artă ale viitorului Muzeu Luvru. Apoi preia sarcina expedierii operelor de artă către muzeul care se organiza la Versailles. Locuiește, până în 1806, la Luvru.

A murit subit în 22 august 1806, într-o zi călduroasă, într-un local parizian în care își comandase o înghețată.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Concursul muzical, c. 1754

Diana și Endymion, c. 1753–1756

Venus și Cupidon, c. 1760

Furtuna, 1759

Peisaj montan la apus de soare, c. 1765

Noul model, 1762

Femeie jucându-se cu un câine, c. 1765–1772

Scoaterea cămășii, c.1770

Femei la scăldat, 1772–1775

Jocul de-a baba oarba, 1773–1776

Lecția de muzică, 1769

Leagănul, 1775–1780

Scrisoare de dragoste, 1770

Tânără citind, 1770

Dragostea santinelă, 1773–1776

Denis Diderot (portret fantezist), 1769

Marie-Madeleine Guimard (portret fantezist), 1769

Monsieur de la Bretèche (portret fantezist), 1769

Studiu (portret fantezist), 1769

Evoluția dragostei în inima unei fete – Mărturisirea dragostei, 1771

Evoluția dragostei în inima unei fete – Urmărirea, 1773

Evoluția dragostei în inima unei fete – Întâlnirea, 1773

Evoluția dragostei în inima unei fete – Îndrăgostitul încornorat, 1771–1773

(mai mult…)

Read Full Post »

Se împlinesc astăzi 130 de ani de la nașterea lui George Enescu (19 august 1881, Liveni, Botoșani–4 mai 1955, Paris). Trei dintre cele mai populare lucrări enesciene sunt creații de tinerețe. Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major, publicate cu număr de opus 11 (la editura pariziană Enoch, în 1909), au fost compuse în 1901, Suita nr. 1, în anul următor.

Pe 23 februarie/8 martie 1903, tânărul George Enescu prezenta în primă audiţie absolută la Bucureşti cele două Rapsodii române şi Suita pentru orchestră nr. 1 în Do major, op. 9 (publicată la Editura Enoh, 1909). Suita dedicată lui Saint-Saëns rămâne şi astăzi o partitură neobişnuită mai ales datorită primei ei părţi, celebrul Preludiu la unison. El este unic în literatura simfonică universală şi fascinant atât prin conţinutul exprimat, cât şi prin particularităţile tehnice. Suita nr. 1 în asamblul ei poate fi considerată o capodoperă, chiar dacă unii comentatori îi găsesc imperfecţiuni. Totuşi, absolut uluitoare este prima ei secţiune, care pune în umbră întrucâtva celelalte trei părţi. Valoarea ei de unicat este explicată de obicei prin procedeul folosit. Nimeni nu s-a mai încumetat să scrie o întreagă mişcare simfonică la unison. Există în istoria muzicii suficiente pasaje la unison (orchestrale, vocal-instrumentale), dar nu un număr atât de mare de măsuri în care instrumentele orchestrei să cânte împreună aceleaşi note. Şi nu o creaţie unitară, care să aibă individualitate tematică, expresivă, caracter de sinteză muzicală prin folosirea aceluiaşi procedeu: unisonul. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limbajul muzical, trebuie să spun că unisonul este considerat o consonanţă perfectă, care lasă sentimentul existenţei unui singur sunet, cu atât mai mult când instrumentele sunt apropiate din punct de vedere timbral. Unisonul creează efecte sonore deosebite, de la senzaţia de tensiune paroxistică, de maximă acumulare deci, până la cea de relaxare şi limpezime. Cum în artă nu există reţetă iar procedeele tehnice sunt teoretic sublime, esenţial râmânând modul personal de folosire a lor în practică, privit din alt unghi, s-ar putea obiecta că unisonul extins la dimensiuni ample este generator de monotonie. Că percepând un singur sunet, numai cu diferenţele timbrale, nici ele, în cazul ansamblului de coarde, foarte mari, urechea receptează un spaţiu sonor plat. Că astfel expresivitatea dispare. George Enescu învinge toate dificultăţile şi reticenţele.

Dar înainte de a încerca să parcurgem, atât cât este posibil în cuvinte, sensurile Preludiului la unison, să reţinem componenţa orchestrei, aşa cum este cerută de Enescu în partitură. Acest preludiu în Do major, în mişcare moderată şi măsură de 3/4, trebuie cântat de 20 de viori prime, 18 secunde, 14 viole, 12 violoncele, la care se adaugă timpanul acordat în sol. Un inventar aşadar numeros, 64 de instrumente cu coarde, contribuie la construirea unui lanţ melodic şi ritmic de 139 de măsuri. Ne putem întreba de ce compozitorul fixează riguros numărul instrumentelor şi de ce solicită un ansamblu atât de bogat. Este cumva tributar tendinţei muzicienilor moderni de a nu lăsa nimic la voia întâmplării, de a hotărî totul, de a cere interpreţilor să renunţe la orice posibilitate de interpretare subiectivă a semnelor grafice din partitură? Fixează, implicit, prin această hotărâre, şi dimensiunile ideale ale sălii în care trebuie să fie cântată muzica sa? Răspunsul este evident afirmativ, cunoscând faptul că partiturile enesciene abundă în notaţii amănunţite, care indică în mod expres anumite nuanţe, care îl călăuzesc pe interpret în aflarea adevărului cuprins în alfabetul răsfrânt pe portativ. Pe de altă parte, însăşi substanţa muzicii dictează aici numărul de componenţi ai orchestrei. Enescu era întru totul conştient de acest lucru. Cu instrumente mai puţine, nici unul dintre efectele prevăzute în Preludiu la unison nu poate avea sonoritatea corespunzătoare. Nici nuanţele dinamice, fortissimo, pianissimo, crescendo, descrescendo, nici elementele ritmice, nici accentele sau indicaţiile de frazare şi de atac al sunetelor. Impresia de bogăţie muzicală nu s-ar putea realiza aici altfel. De aceea orice altă interpretare, cu un număr mai mic de corzi (aşa cum se practică – aproximativ 50) este improprie. Aproape nimic nu va suna aşa cum a imaginat Enescu.

În comentariul rezervat Suitei nr. 1 în volumul Capodopere enesciene (1984), Pascal Bentoiu afirmă că Preludiul „este, în mod curios, construit aproape ideal pe proporţii fibonacciene. Prima secţiune are 50 de măsuri, următoarea 30, ambele conţin deci 80 dintr-un total de o sută treizeci şi ceva, căci ultimele câteva măsuri apar ca simplu ecou al vastei desfăşurări. Singurul accident timbral – pedala pe sol a timpanului – survine deci, practic vorbind, la locul secţiunii auree. Întâmplare?” – se întreabă muzicologul. Răspunsul este greu de dat. Această referinţă algebrică la şirul lui Fibonacci poate fi susţinută şi datorită impresiei de construcţie desăvârşită, urmând proporţiile ideale, a Preludiului la unison. Construcţie justificată şi prin centrii tonali folosiţi de Enescu, pornind de la un do ideal şi urmând ciclul cvintelor în primele 50 de măsuri, după cum demonstrează Pascal Bentoiu: do, sol, re, la (presupus), mi, si, fa diez, do diez, „pe care se şi încheie secţiunea.” (Am eliminat din textul lui Pascal Bentoiu menţionarea frazelor muzicale şi a măsurilor pentru uşurinţa lecturii). „Iată deci – continuă muzicologul  – parcurs ciclul quintelor într-o compoziţie anterioară cu o treime de secol celebrei prime părţi din Muzica pentru coarde, celestă şi percuţie de Bartok. Nu consider că meritul principal al lui Enescu ar fi în anticipări de felul acesta, ci într-o calitate cu totul aparte a substanţei propuse de el, substanţă ce poate să rezulte fie din date tehnice insolite, fie din puneri în pagină mai tradiţionale. A reduce istoria muzicii la cursa spre noutate îmi pare de multă vreme – şi acum mai mult decât oricând – una din marile erori ale gândului despre muzică, pentru a mă exprima blând. Deci: nu din parcurgerea ciclului quintelor ori din proporţionarea fibonacciană rezultă neapărat valoarea Preludiului. O sută de compozitori de mâna a doua pot imagina fiecare câte un preludiu, şi fibonaccian proporţionat şi parcurgând oricum orice ciclu intervalic, iar rezultatul să fie o sută de preludii plicticoase, inutile, ratate.”

Prin conţinutul său, prin suflul deloc patetic, încărcat de tonuri evocatoare dar şi de dramatism, prin sentimentul de spaţialitate proiectată într-un plan mental ideal, Preludiul la unison este o expresie edificatoare a etosului românesc. Aceasta pare să fie intenţia nemărturisită a unui compozitor de geniu, care, la 21 de ani, aşterne în partitură o muzică singulară şi până la un punct stranie. Nu un portret esenţializat al spiritului românesc se desprinde de aici, cât o dimensiune spirituală urmărită cu atâta concentrare a expresiei. Muzica pare a veni dintr-un strat arhaic, subconştient, rădăcinile folclorice sunt interpretate într-un spaţiu şi spirit ideale, cu o nuanţă de clasicitate. Fără nici un retorism, Preludiul la unison conţine sentimente şi idei istoricizate, evocate de la înălţimea unei priviri atotcuprinzătoare. Se întrevăd aici, în acest discurs melodic care nu are nevoie nici de armonie, nici de polifonie, puterea răbdătoare şi cumpăna vremurilor, jalea dar şi speranţa, sfâşierea lăuntrică şi dorinţa de libertate, credinţa şi mântuirea, sentimentul complex al dorului alături de stări contemplative, armonia unui peisaj matricial şi percepţia unui timp istoric care, ieşit din mit, împrumută dialectica eternităţii.

Din punctul de vedere al structurii melodice, Preludiul la unison este alcătuit din trei motive transformate treptat într-o mişcare când accelerată, când încetinită, declinând în final până la nuanţa piano-pianissimo. Primul motiv, de două măsuri, este adus în forte de viori şi viole, cu susţinerea notei lungi, un la descrescendo, de către violoncele. Acelaşi joc dinamic şi timbral este propriu şi celui de-al doilea motiv, încheiat pe nota mi. Al treilea, intonat dulce de viori şi viole, piano, este puţin mai mişcat decât primele două motive. Aceste trei celule melodice alternează şi se transformă, când mai animate, când uşor relaxate, cu indicaţii amănunţite de expresie şi accente sforzando, foarte potrivite instrumentelor cu coarde. După un scurt pasaj accelerat şi luminos, aproape vesel (compozitorul notează acest cuvânt în partitură), la sfârşitul primelor 80 de măsuri îşi face apariţia, surprinzător, timpanul, care va însoţi discursul corzilor cu un răscolitor tremolo pe nota sol, început în nuanţa mezzopiano. Acest tremolo se continuă, doar cu două pauze, timp de 55 de măsuri, ajungând la mijloc la un fortissimo care sună ca o ameninţare. Unitatea timbrală nu este spartă prin intervenţia instrumentului de percuţie şi totul se proiectează într-un spaţiu dramatic pe care suntem liberi să-l interpretăm. Treptat, muzica îşi regăseşte calmul şi finalul aparţine viorilor cu surdină, pentru ca bătăile de timpan în cea mai fină nuanţă să încheie Preludiul făcând trecerea la partea a doua suitei, Menuet lent.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Preludiu la unison, partitura

Read Full Post »

În 15 august 2011 s-au împlinit doi ani de la moartea compozitorului Florin Bogardo. În ultima parte a vieții trăia retras, într-o deplină discreţie, discreţie care de fapt i-a caracterizat întreaga existenţă. La începutul lui iunie 2008, presa relata un eveniment nefericit, un incendiu care a distrus o parte a locuinţei lui Florin Bogardo şi a soţiei sale, apreciata cântăreaţă Stela Enache: „Compozitorul care a dat viaţă Anilor de liceu, melodie ce stârneşte fiori şi trezeşte nostalgii fiecăruia, a rămas, în urmă cu două zile, fără «comoara» carierei sale: staţia de înregistrări. Un incendiu i-a distrus lui Florin Bogardo camera de lucru, unde artistul avea multe obiecte ce reprezentau atât cariera sa, cât şi a soţiei, Stela Enache.” („Click.ro”, 5 iunie 2008). Florin Bogardo suferise cu ceva timp înainte o operaţie pe cord, boala făcându-l să trăiască şi mai retras, refuzând orice apariţie publică.

Cântecele lui Florin Bogardo reprezintă una dintre cele mai valoroase pagini din istoria genului, în deceniile 7–9 ale veacului trecut. Originalitatea melodiilor sale, indiferent dacă folosesc formule ritmice consacrate (tango, twist etc.), caracterul lor uşor de recunoscut, sensibilitatea aparte a liniilor melodice, armonia rafinată l-au impus printre marii compozitori români de muzică uşoară, autor de şlagăre de neuitat. Într-un gen care poate aluneca uşor în mediocritate comercială, Florin Bogardo este exemplul tipic de creator la care substanţa muzicală şi poetică primează, fără concesii făcute gustului dintr-o anumită perioadă sau influenţelor de tot felul. Talent melodic extraordinar, dublat de o remarcabilă ştiinţă componistică şi de un farmec poetic-muzical special, a reuşit însă să devină un muzician de o mare popularitate în epocă. Nu cred că greşesc dacă îl pun alături, ca valoare şi nu ca stil, de marii compozitori italieni ai celei de-a doua jumătăţi a veacului sau de celebri şansonetişti francezi, mai ales că Florin Bogardo este şi autor al unora dintre textele  cântecelor sale de succes.

Născut la 16 august 1942, în Bucureşti, Florin Bogardo a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti (1961–1967), avându-i ca profesori pe Victor Iusceanu şi Dragoş Alexandrescu (teorie–solfegiu), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbe (contrapunct şi fugă), Tudor Ciortea (forme muzicale), Ovidiu Varga şi Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Emilia Comişel (folclor), Anatol Vieru (compoziţie). O lungă perioadă (1967–1982) a fost regizor muzical la Radioteleviziunea Română. A fost distins cu premii (1963, 1969, 1970, 1972, 1976) şi menţiuni (1973, 1974), la Festivalul de Muzică uşoară de la Mamaia şi cu Premiul Uniunii Compozitorii (1979, 1981, 1982).

Primul său şlagăr, Cum e oare? (1963), un twist pe versuri de Madeleine Fortunescu, cântat de Magareta Pâslaru, atrăgea atenţia asupra talentului excepţional al tânărului compozitor, fiind urmat în acelaşi an de Taci!, o melodie de un rafinament armonic evident. Un cântec liric, cu linie melodică amplă,  Iubirea cea mare (1966), era compus pe versuri proprii, ca şi, în anul următor, Plop înfrânt, interpretat de Dorin Anastasiu, poem cântat relativ asemănător şansonetei, dar având particularităţi stilistice personale. Tablouri (1967) pe versuri de Marin Sorescu anunţa deja orientarea compozitorului spre texte aparţinând unor mari poeţi din literatura română, clasici sau contemporani. Un an mai târziu, în 1968, Florin Bogardo lansa trei cântece realmente extraordinare, bijuterii ale genului în care textul poetic îşi găseşte echivalenţa muzicală, după părerea mea, ideală: Izvorul nopții pe versuri de Lucian Blaga, Într-o zi, când m-am născut şi Un acoperiș, amândouă pe versurile lui Marin Sorescu.

În 1967, obţinuse un succes răsunător cu tangoul Să nu uităm trandafirii, devenit repede celebru, poate că la fel de cântat şi de iubit la noi ca Vous permettez, monsieur (1964), şi el tango, al lui Salvatore Adamo.

Un capitol aparte în creaţia lui Florin Bogardo sunt cântecele pe versuri de Mihai Eminescu, interpretate în duet de Stela Enache şi Florin Bogardo: Dacă iubești fără să speri (1969, aici în versiunea Mihaelei Mihai), Când amintirile, Dintre sute de catarge (1973), Ochiul tău (1974), La steaua (1978). Ele rămân fără îndoială printre cele mai frumoase tălmăciri muzicale ale versurilor eminesciene, prin ştiinţa compozitorului de a găsi cele mai potrivite ritmuri în orizontul stilistic pe care şi-l propune, prin cantabilitate, lucru nu întotdeauna la îndemână când e vorba de poeme atât de cunoscute şi a căror muzică interioară se lasă adesea cu greu tradusă într-o melodie de aşa-zisă muzică uşoară.

Dintre marile succese ale lui Florin Bogardo mai amintesc: Ani de liceu (1986, lansat în filmul Liceenii), pe versuri de Saşa Georgescu, fredonat mulţi ani de tineri şi nu numai, Iertarea (1970), Un fluture și-o pasăre (1972), cântecul de largă respiraţie Tu ești primăvara mea (1973), toate trei pe versuri de Ioana Diaconescu.

Deopotrivă interpret foarte apreciat, cu o voce caldă şi timbru inconfundabil, Florin Bogardo a compus şi muzică de film: Bunicul şi doi delincvenţi minori (1976); Ora zero (1979), regia: Nicolae Corjos; Bună seara, Irina! (1979), regia: Tudor Mărăscu; Alo, aterizează străbunica! (1981), regia: Nicolae Corjos; Pădurea nebună (1982), regia: Nicolae Corjos; Raliul (1984), regia: Mircea Drăgan; Declaraţie de dragoste (1983), regia: Nicolae Corjos; Liceenii (1986), regia: Nicolae Corjos.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Read Full Post »

Născut în 15 august 1896, la București, fiu al unui actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Sică Alexandrescu crescuse în perioada emancipării regiei de teatru, devenită dintr-un apendice funcţional al jocului actoricesc, rezumată la câteva indicaţii, creaţie teatrală care presupunea concepţie, rigoare, exercitare a fanteziei, lucru îndelung cu actorul. Era perioada în care Nottara, Davila şi mai ales Paul Gusty, ultimul, veritabil creator de şcoală, confereau spectacolelor dimensiuni creatoare care ieşeau din tiparele rigide, moştenite din veacul al XIX-lea.

Sică Alexandrescu şi-a început cariera la Teatrul Naţional din Cluj. Nimic notabil la început, în afară de înclinaţia către opera caragialiană, pe care avea să o valorifice în anii de la mijlocului secolului ca nimeni altul, în montări neîntrecute, devenite tot atât de populare ca şi textele dramatice respective. În 1928 montase pe o scenă dintr-o grădină D’ale carnavalului. Devenise însă repede un bun regizor de farse în genul bulevardier, de divertisment în gustul epocii, în fond, adaptări moderne ale tradiţiei vodevilului. Prelucra, dramatiza, regiza cu îndemânare şi cu imediat succes la public. Dar acorda constant atenţie dramaturgiei româneşti, fiind foarte receptiv la piesele autorilor debutanţi sau abia lansaţi.

Pusese în scenă, în 1928, Panţarola de Tudor Muşatescu, avea să monteze Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian. Căuta actori cu care să poată realiza performanţe teatrale. Pe Grigore Vasiliu îl făcuse să devină Birlic la Teatrul Vesel pe care îl conducea împreună cu Tudor Muşatescu. Piesa Birlic, montată în 1934, o prelucrare după Arnold şi Bach făcută de Tudor Muşatescu împreună cu Sică Alexandrescu, mai exact o localizare în care fuseseră introduse adorabile muşatisme, de cert efect lângă situaţiile comice, îi aduce actorului nu numai numele, ci şi celebritatea. Birlic a fost un succes de durată în anii dinaintea războiului.

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Frafuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache, la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niki Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

După succesul uriaş reportat cu Revizorul de Gogol în turneul de la Moscova, din 1956 (premiera Naţionalului fusese la 1 iulie 1952, cu Radu Beligan în Hlestakov şi Alexandru Giugaru în rolul Primarului), Sică Alexandrescu montează Bădăranii de Goldoni, spectacol antologic al Teatrului Naţional din Bucureşti (premiera: 24 iulie 1957), jucat cu un succes extraordinar şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957. La Festivalul de Teatru de la Veneţia, Bădăranii a fost un adevărat triumf, entuziasmând publicul şi critica de specialitate prin interpretarea magistrală, ritmul de joc şi reliefarea atât de adecvată a particularităţilor specifice teatrului goldonian. În grădina de la Palazzo Grasso, actul al III-lea a fost urmărit pe o ploaie torenţială. Magia spectacolului era atât de mare, încât nici un spectator nu şi-a părăsit locul.

Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Presa italiană scria în termeni superlativi despre „surprinzătoarea” trupă bucureşteană care încântase prin proprietatea limbajului scenic, prin expresivitatea caracterologică a personajelor, devenite o dată în plus memorabile, şi nu în ultimul rând prin stilul şi plasticitatea montării, cum de altfel se întâmplase şi cu Revizorul, ovaţionat şi considerat un adevărat triumf la Moscova.

Bădăranii este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, traducerea şi regia artistică aparţinând lui Sică Alexandrescu. Cu o distribuţie de zile mari, din care fac parte Alexandru Giugaru (Lunardo), George Calboreanu (Simon), Grigore Vasiliu-Birlic (Canciano), Marcel Anghelescu (Maurizio), Radu Beligan (Filippetto), Nina Diaconescu (Felice), Cella Dima (Margarita), Eugenia Popovici (Lucietta), Silvia Dumitrescu-Timică (Marina), Niky Atanasiu (Riccardo), spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio (data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1958) şi la Televiziune (1960). Scenografia aparţinea lui W. Siegfried, costumele erau realizate de Cella Voinescu, muzica de scenă, de Paul Urmuzescu, coregrafia – Stere Popescu. În spectacolul radiofonic apare o singură modificare în distribuţie: Tanţi Cocea în rolul lui Felice. Varianta pentru televiziune este regizată de Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, distribuţia rolurilor feminine fiind parţial schimbată. Sunt păstrate Cella Dima şi Silvia Dumitrescu-Timică dar apar Carmen Stănescu (Felice) şi Coca Andronescu (Lucietta). Pe ultima Sică Alexandrescu o distribuise în rolul Mirandolinei, în spectacolul cu Hangiţa de la Naţional (premiera: 31 decembrie 1958).

Mihai Petrovici povesteşte şi o întâmplare simpatică referitoare la spectacolele cu Bădăranii, aflată de la impresarul Gaby Michăilescu: „În spectacol, este o scenă grozavă în care discută doi bădărani (Calboreanu şi Giugaru) iar al treilea doar asistă, acesta fiind Canciano jucat de Birlic. Lumea se prăpădeşte de râs. A doua zi, Calboreanu îl roagă pe Sică Alexandrescu să-i lase numai pe ei doi căci uimitorul Birlic, numai prin modul în care priveşte discuţia, fără a scoate o vorbă, stârneşte râsul. La următorul spectacol, în scenă rămân doar Calboreanu cu Giugaru, numai că Birlic, recunoscut prin şotiile sale, în toiul discuţiei, face să-i pătrundă doar nasul în scenă şi lumea iar moare de râs. Întâlnindu-se cu Sică după două zile, Calboreanu îi spune: «Adu-l înapoi pe Birlic, că efectul e acelaşi!»”

Pe lângă spectacolele Caragiale, Revizorul şi Bădăranii sunt veritabile capodopere de artă interpretativă, rămase din fericire în memoria benzii de magnetofon. Revizorul, cu textul tradus şi adaptat de regizor, a fost difuzat în premieră la Radio, la 3 martie 1953, cu distribuţia de pe scena Naţionalului.

Aceste date ar fi suficiente pentru a evoca figura unuia dintre cei mai importanţi oameni de teatru români. Pentru a întregi portretul marelui regizor, trebuie totuşi amintite măcar câteva dintre celelalte spectacole montate cu succes de Sică Alexandrescu: Doctor fără voie (1955) şi Bolnavul închipuit (1962) de Molière, Bălcescu de Camil Petrescu (1949) Fata fără zestre de Ostrovski (1954), Regele Lear de W. Shakespeare (1955), cu Gh. Storin în rolul titular şi Birlic în rolul Bufonului.

Sică Alexandrescu a murit în 6 august 1973, la Cannes. Nouă zile îl despărţeau de împlinirea vârstei de 77 de ani. Marea suită de actori pe care îi distribuise în creaţii memorabile, de la opera caragialiană la Gogol, Goldoni, Molière, Camil Petrescu sau la piese de dramaturgi români contemporani pe care le montase în spectacole admirabile, nu se retrăsese cu totul. Alexandru Giugaru era doar cu un an mai tânăr decât Sică Alexandrescu, George Calboreanu se născuse în acelaşi an, 1896 (la 5 ianuarie), ca să nu mai vorbim de Radu Beligan sau de Carmen Stănescu, aflaţi în plină maturitate artistică. Birlic, actorul adus de Sică Alexandrescu la Bucureşti, lansat şi susţinut cu entuziasm, părăsise această lume cu trei ani şi jumătate înainte (14 februarie 1970).

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Read Full Post »

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă 

© costin tuchilă

Arthur Verona, Violonist în barcă

Nicolae Vermont, Peisaj marin cu portul Constanța

Nicolae Vermont, Plajă

Alexandru Ciucurencu, Portul Constanța

Marius Bunescu, Înainte de furtună

Jean Al. Steriadi, Corăbii în port

Jean Al. Steriadi, Mahoanele părăsite

Gheorghe Petrașcu, Femeie la mare

 

Gheorghe Petrașcu, Privind marea la Mangalia

 

Theodor Pallady, Peisaj din Constanța

Ion Țuculescu, Marină la Mangalia

Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră

Nicolae Dărăscu, Balcic

Nicolae Dărăscu, Vedere panoramică a Balcicului

Nicolae Dărăscu, Vederea Balcicului dinspre mare

Nicolae Tonitza, Stradă la Balcic

Nicolae Tonitza, Balcic

Ștefan Dimitrescu, Balcic

Ștefan Dimitrescu, Pe plaja din Balcic

Francisc Șirato, Peisaj din Balcic

Lucian Grigorescu, Peisaj din Balcic

Lucian Grigorescu, Balcic

Mihai Potcoavă, Balcic

Marilena Murariu, Coasta de Argint

Mihai Sârbulescu, Biserică la Balcic

Constantin Grigoruță, Balcic

Vitalie Butescu, Moschee la Balcic

Read Full Post »

Older Posts »