Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2011

2011 – Anul Mahler, dar și Anul Liszt. În 18 mai am comemorat centenarul morții lui Gustav Mahler. Astăzi, 22 octombrie 2011, aniversăm 200 de ani de la nașterea lui Franz Liszt. Cicluri de concerte și recitaluri, simpozioane, expoziții au marcat și vor continua să marcheze în întreaga lume cele două evenimente. În ediția recent încheiată a Festivalului Internațional „George Enescu” au fost programate trei simfonii de Mahler: Simfonia nr. 6 în la minor, în versiunea dirijorului Horia Andreescu, la pupitrul Orchestrei Simfonice din Londra, Simfonia nr. 5 în do diez minor, în interpretarea lui Zubin Mehta și a Orchestrei Filarmonice din Israel și Simfonia nr. 9 în Re major, cu Daniele Gatti și Orchestra Națională a Franței. Tot în cadrul Festivalului „Enescu”, am putut asculta o lucrare foarte rar programată în România, Simfonia pentru „Divina Comedie” a lui Dante de Liszt (Daniel Barenboim și Staatskapelle Berlin). Aseară, la Cluj, Festivalul „Toamna Muzicală Clujeană” s-a încheiat cu Simfonia pentru „Divina Comedie” a lui Dante. În perioada 1-21 aprilie 2011, Horia Mihail a făcut un lung turneu de recitaluri cu muzică de Liszt în 12 orașe din România, sub genericul „Pianul călător”, ocazie cu care un pian care aparţine Societăţii Române de Radiodifuziune l-a însoțit în patru oraşe în care nu există un instrument performant.

Dar nu despre aceste evenimente (lista lor este desigur mult mai lungă) intenționez să vă vorbesc pe larg în ziua bicentenarului Franz Liszt, nici să vă propun o analiză a creației compozitorului maghiar, ci câteva detalii despre turneul pianistului Liszt în Ardeal şi în Ţările Române, în 1846–1847. Și despre… piane călătoare.

Aproape toate amănuntele acestui turneu sunt cunoscute, de la itinerar la datele şi programele concertelor. Rămâne însă o întrebare: pe ce piane a cântat Franz Liszt?

Înainte de a încerca un răspuns, să recapitulăm. La 1 noiembrie 1846, numeroşi timişoreni se aflau în stradă aşteptând sosirea lui Liszt, care venea cu diligenţa de la Budapesta. Cum ora era greu de ştiut, se pare că mulţimea a aşteptat îndelung. Pe un arc de triumf construit special în piaţa din faţa catedralei, se putea citi: „Bine ai venit, Franz Liszt”. Ferestrele clădirilor erau luminate, balcoanele pline de flori. Un asemenea entuziasm şi un număr atât de mare de oameni adunaţi la un loc nu mai fuseseră văzute niciodată, după cum consemnează presa vremii. La Timişoara, Liszt a dat două concerte, în 2 şi 4 noiembrie. Primul, în Palatul Prefecturii, într-o atmosferă sufocantă, a cuprins transcripţia după Andante din Lucia di Lammermoor de Donizetti, Fantezie din opera „Norma” de Bellini, Andante cu variaţiuni de Beethoven, Ave Maria şi Regele ielelor de Schubert, Fantezie pe cântece maghiare de Liszt şi Marşul lui Rákoczy, prelucrat de asemenea de compozitorul interpret. În programul celui de-al doilea concert, în sala Teatrului, Liszt a păstrat doar cele două piese de la sfârşit, începându-şi programul cu transcripţia pentru pian a Uverturii la opera „Wilhelm Tell” de Rossini şi continuându-l cu Păstrăvul de Schubert, Hexameron de Liszt, Variaţiuni de bravură pe o temă din „Puritanii” de Bellini, o mazurcă şi o poloneză de Chopin. Programe complexe, în care Liszt, care avea 35 de ani, îşi putea etala nu numai tehnica de virtuozitate, bravura, poza de tip romantic care îl făcuseră celebru în întreaga Europă, ci şi tipul special de abordare pianistică, uimitoare în epocă, muzicalitatea puţin comună şi capacitatea improvizatorică.

 

De la Timişoara, Liszt a plecat la Arad, unde a fost întâmpinat cu un entuziasm similar: acelaşi arc de triumf, dar şi coruri care înălţau imnuri, o fanfară militară şi o orchestră populară, ultima întâmpinându-l chiar în camera de hotel. Fusese făcut Cetăţean de Onoare al oraşului. Concertele, cu aceleaşi programe, au avut loc în sala festivă a Hotelului Crucea Roşie, în 8 şi 10 noiembrie. Se pare că a cântat pe pianul aflat în prezent în Muzeul Teatrului din Arad, un instrument Max Eilinger, ceea ce ar contrazice faptul că Liszt cânta în turnee numai pe pianele sale, care erau transportate nu se ştie cum.

Dar să continuăm. Întors la Timişoara, susţine în 17 noiembrie un concert de binefacere, în compania violonistului timişorean Mihail Jáborsky. O parte din bani au fost împărţiţi săracilor, 200 de florini au fost dăruiţi Asociaţiei muzicanţilor din oraş, încă 100 destinaţi înfiinţării unei şcoli. După acest concert, pleacă la Sibiu, unde este găzduit la Hotelul Împăratul Romanilor şi concertează în 20 noiembrie, în Sala Redutelor. Aici se pare că a cântat alternativ pe două piane Érard, ceea ce a produs desigur o curiozitate în plus. Programul nu indică numele autorului Polonezei interpretate de Liszt (probabil Chopin), alături de cunoscutele fantezii din opere, acelaşi Andante cu variaţiuni de Beethoven, o mazurcă de Chopin şi improvizaţii pe melodii populare maghiare.

În 24 noiembrie ajunge la Cluj. În 26 şi 29 noiembrie dă două concerte în Sala „Reduta” (Muzeul Etnografic de astăzi). Apoi încă două, în 3 şi 6 decembrie, în sala Teatrului vechi, construit în 1821 (pe terenul pe care se află astăzi Casa Universitarilor). Programul este identic cu cel de la Timişoara. Şi aici, gesturile de binefacere nu lipsesc şi, desigur, întreaga suită de scene de entuziasm, cu mulţimea care îl aclamă şi îl conduce în oraş, cu nelipsitul taraf de lăutari care îi oferă un material muzical captivant, pe care îl va folosi în Rapsodia română pentru pian.

Multă vreme nu s-a ştiut că în acest periplu, înainte de a pleca spre Bucureşti, Liszt a cântat la Aiud, în hanul oraşului, în 8 decembrie. Pentru drumul spre Bucureşti au fost pregătite patru trăsuri cu câte opt cai împodobiţi de sărbătoare, veritabil alai regal. Primit de prinţul Mihail Ghica, în casa căruia a rămas pe timpul şederii, cântă pentru prima dată la Bucureşti, în sala Momolo de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), probabil în 22 decembrie. Concertul, al cărui program cuprindea, pe lângă piesele interpretate în Ardeal, şi Invitaţie la vals de Weber, se repetă de două ori până în 30 decembrie, pentru ca în ziua de 1 ianuarie 1847, Liszt să fie invitatul domnitorului Gheorghe Bibescu, la palat, unde improvizează pe teme româneşti. La 11 ianuarie trece prin Focşani, în drum spre Iaşi, unde va susţine trei concerte, în 18, 21 şi 24 ianuarie, primul în saloanele lui Alecu Balş, celelalte, în sala Teatrului.

În turnee, Liszt obişnuia să cânte pe două piane de concert Érard. Le prefera, instrumentele construite de Sébastien Érard (1752–1831) şi urmaşii săi îndeplinind toate exigenţele cerute de tehnica lui Liszt, de preferinţa sa pentru sonorităţi ample şi mai ales pentru jocul rapid al nuanţelor dinamice, piano–forte. Dacă nu a făcut excepţie în turneul din Ardeal şi Ţările Române, cum au fost transportate aceste instrumente masive? În monografia Franz Liszt (Bucureşti, Editura Muzicală, 1963), Theodor Bălan avansează următoarea idee: „Din unele informaţii ce am putut obţine în Ardeal, se pare că Belloni, secretarul său, era foarte ingenios şi, pe cât era cu putinţă, transporta aceste instrumente masive pe plute. Aşa se explică de ce a venit întâi la Timişoara, urmând cu pianele un drum de apă, în timp ce Liszt călătorea cu diligenţa. Nu ne-a fost cu putinţă să aflăm în ce măsură acest procedeu era utilizat de cei ce făceau încă de la începutul secolului comerţ cu «pianoforte». Transportul la Bucureşti era mai lesnicios, fiindcă de la Viena, pe Dunăre, se ajungea până la Giurgiu fără nici o dificultate. De aici la Bucureşti transportul era posibil.

Totuşi pentru pianele mai puţin rezistente de atunci, transportul pe şoselele greu practicabile putea constitui o adevărată probă de rezistenţă.”

Dacă e adevărat, „detaliul” devine, se înţelege, senzaţional.

Costin Tuchilă

  © costin tuchilă

Click pe foto pentru a asculta

Read Full Post »

Personalitate proeminentă a culturii române, Edgar Papu (13 septembrie 1908, stil vechi, București–30 martie 1993, Bucureşti) este greu de încadrat într-o categorie scriitoricească, datorită permanentei sale preocupări interdisciplinare. Criticul literar nu s-a manifestat propriu-zis în activitatea curentă de comentare a literaturii, nici nu a dorit să scrie sinteze de istorie literară. Analizele sale sunt mai degrabă ale unui comparatist erudit, care doreşte să surprindă evoluţia şi interferenţa ideilor şi formelor literare dintr-o perspectivă care îi permite o deschidere culturală superioară. Esteticianul, preocupat de analiza stilurilor dincolo de circumscrierea lor istorică, nu face doar teorie, ci urmăreşte sinteza temei în discuţie pentru a o valorifica din punctul de vedere al desfăşurării sale dincolo de cadrele limitate şi contextul determinat. Edgar Papu este, astfel, mai mult eseist, seducător prin idei şi formulare, decât teoretician. Analizele sale literare urmăresc aspectul integrator, universalitatea operei şi de multe ori caracterul său anticipativ, ca în volumul Din clasicii noştri (1977), în care, cu mijloace comparatiste, doreşte să demonstreze anticipările româneşti în cultura universală, recitindu-i din acest unghi pe Dimitrie Cantemir, Costache Negruzzi, Heliade Rădulescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Camil Petrescu ş. a. Cartea nu îşi aroga intenţii teoretice, de lansare a unei concepţii, în care unii au văzut reflexe ideologice, ci dorea să pună în discuţie elementele novatoare ale operelor comentate din perspectivă comparatistă. De aici şi până la transformarea protocronismului în doctrină cu valoare de armă ideologică e cale lungă, Edgar Papu neavând în acest sens nici o contribuţie. Ideile sale nu au nici cea mai măruntă răsfrângere tezistă, autorul fiind un cercetător al fenomenologiei literare, în general, culturale de pe poziţii care se înscriu în sfera largă a umanismului. Nu avea prin urmare nici cea mai mică intenţie de doctrinar iar reticenţa cu care a fost privit în anumite cercuri după lansarea dezbaterii asupra protocronismului este nemotivată. Am sentimentul că locul lui Edgar Papu în dezvoltarea metodologiei şi practicii comparatiste la noi a fost astfel umbrit.

(mai mult…)

Read Full Post »