Un mare poet: Carles Miralles

Nu există culturi mari şi culturi mici, iar astăzi o asemenea împărţire este de-a dreptul absurdă, în primul rând pentru că posibilitatea de comunicare este cu totul alta faţă de trecut şi întemeiată pe alte coordonate. Apoi, pentru că perceperea raportului dintre tradiţie şi modernitate, dintre elementele specifice determinate de limbă şi mentalitatea culturală, topos-urile proprii, pe de o parte, şi ideile aflate în circulaţie universală, pe de alta, este diferită. Nu ştiu dacă acest raport s-a schimbat fundamental, dar el se defineşte evident în alt mod.

Am avut acest sentiment parcurgând substanţiala antologie a poetului catalan Carles Miralles, Dulci şi aspre (poeme, 1963–2001), tradusă de Christian Tămaş şi publicată în 2008 la Editura Ars Longa din Iaşi. Gestul traducătorului şi al editurii este salutar, punînd în circulaţie, în limba română, opera unuia dintre marii poeţi catalani contemporani şi, fără îndoială, o voce lirică importantă în poezia europeană de astăzi. Practic, după un prim volum publicat în 2007, La ciutat dels plátans / Oraşul cu platani (ediţie bilingvă, Ars Longa), avem acum întreaga operă poetică a lui Carles Miralles (n. la 25 mai 1944, la Barcelona). Poetul este dublat de specialistul în filologie clasică şi traducător din greaca veche, fiind profesor emerit al Universităţii Centrale din Barcelona, unde a condus vreme îndelungată Departamentul de Filologie Greacă. Această deschidere, mai exact această specializare conferă autorului o perspectivă largă şi posibilitatea de a reuni imaginar un fond străvechi, care funcţionează ca un fel de substrat cultural european, un arhetip comun regăsit în ipostaze dintre cele mai variate. Nu vreau să spun că, dincolo de posibilele „localizări” literare întrevăzute în unele poeme, numai acest fond cultural, care răzbate în diferite chipuri, ar asigura universalitatea, pentru că aş fi repede contrazis. El funcţionează însă ca o punere în perspectivă a unor idei, sentimente, trăiri. Iată un poem din ciclul Manual de cosmologie, care preia în titlu versul devenit maximă al lui Plaut, din Asinaria, „Homo homini lupus”: „Lupii nu au nici neveste, nici / copii. Au numai / femele şi pui. Nu au nici / inimă. Numai ochi / care lucesc în pădure şi / un instinct care îi îndeamnă / să verse sânge, orice-ar zice / sfântul Francisc, ca / să trăiască – lupi, păreau / să fie lupi, în bezna / nopţii, înaintând / în tăcere / către satul adormit / cu ochii lucind / de poftă. / Clopotele / au tăcut de teamă, iar pe tăcere / au ucis-o lupii, fără / milă, pe uliţe / şi în pieţe.” Sugestia cunoscutului aforism devine un cadru care dirijează semnificaţia poemului, fără a deveni însă şi explicativ. Christian Tămaş observa existenţa acestei plăci turnante dintre clasic şi modern, care, adăugată celor câtorva teme aproape „tradiţionale” ale poeziei iberice, de la intensitatea trăirii sentimentale la spiritul religios, ar circumscrie timbrul propriu al poetului: „Constante placi turnante între clasic şi (post)modern, poemele sau proza poetică a autorului catalan reînvie personajele Antichităţii, uneori resemantizate şi întotdeauna transformate în simboluri. Astfel, Didona (al cărei nume este scris fără majusculă, pentru a semnala universalizarea mitului), ciclopii, poetul latin Albius Tibullus, numit, în mod familiar, Albi Tibul, cele trei graţii, Icar, Elpenor, Andromaca, Afrodita, regele Midas îşi dau mâna cu Kafka sau cu Orson Wells, evocând străfundurile amintirii şi aducând în actualitate problemele stringente ale condiţiei şi ale căutării umane.”

Raimundo Lopez, Grădina Teatrului grec din Barcelona, acuarelă

Fără îndoială, suntem în faţa unui viziuni moderne nu numai ca exprimare, dar şi ca trăire. Din frenezia sentimentului meridional, Carles Miralles reţine de altfel doar sumare amintiri, „vorbe adormite”, ca în acest poem din primul ciclu al cărţii, Pământ jilav (acesta era titlul volumului său de debut, La terra humida, 1965): „Poate că vara / a făcut să izbucnească marea de culori şi de sare / între amîndoi / şi a întins cu nervi noi / pielea netedă a văilor şi colinele / trupului tău strălucitor. E sigur că vara / a legănat vorbele ce ni le-am spus, premature, / primăvăratice, / până au adormit. / Vara lungă și înceată / a însemnat cu tăceri paginile / cărților și discurilor ce ni le-am dăruit. / Praf de uitare, vară uscată. / Nu-mi mai amintesc bine cum ești / și, chiar de cunosc / geografia trupului tău, / degetele mele și trupu-mi / fac rău că trezesc, odată / adormite, cuvintele ce ni le spuneam.”

Eliseu Meifren i Roig (1857–1940), pictor catalan, Mori de vânt lângă mare, Museo Thyssen-Bornemisza din Madrid

Sentimentalismul, adică excesul sentimental înscris ca orizont de aşteptare al poeziei meridionale, este întrucâtva exclus în textele lui Carles Miralles, care priveşte cu o anumită distanţă, nu cu răceală însă, teme şi motive din această categorie. Când există, confesiunea lui este o reflecţie, admiraţia mai degrabă o formă de analiză, detaliul – modalitate de a proiecta o idee mai mult sau mai puţin abstractă şi de a recurge la formularea unei teme existenţiale. Pe această structură, care e una mentală, mai mult decît una de exprimare lirică propriu-zisă, se construieşte un univers original, de o dimensiune interioară nu uşor de surprins.

În Umbra zilei, ca de sânge (L’ombra dels dies roja, Barcelona, 2009; traducere de Christian Tămaș, Ars Longa, 2010), care cuprinde 25 de poeme scrise în perioda 2002–2007, absenţa idealului în lumea contemporană devine tema-cadru, care subsumează toate celelalte motive: violenţa, falsitatea, răsturnarea valorilor, cultivarea cotidianului derizoriu, stereotipiile şi clişeele existenţiale. Această radiografie poetică a unei lumi în agonie se exprimă deopotrivă, în acest volum, în forme metaforice şi în forme directe, în care cruzimea imaginii prevalează: „Până la urmă el, lucid şi senin, / pentru a scăpa de supliciu, / a sugrumat-o şi a ieşit în oraş / să bea o cafea cu lapte ca mic dejun. / «Am strâns-o de gât» i-a zis omului / de la tejghea, care a avut grijă să cheme / sergenţii; au intrat / şi au găsit-o moartă; acum / o scot – e plin de pete / peretele visului –, / acoperită cu un cearşaf, / din casa ei, printre camere de filmat, / şi iat-o că trece / prin salonul casei tale…” (Gura plină de rumeguş).

Ramon Casas i Carbó (1866–1932), pictor catalan, Cap de femeie, c. 1893

Când combină elemente vizuale sau culori, frânturi de peisaj sau obiecte familiare, imaginile poetului surprind, iar metafora e rară, ca în această notaţie din Mâna arcaşului: „Între pustiu şi câmpie / trupul tău îşi aminteşte: / durerea îi este inimă / grea ca o piatră, / iar fierul, sânge. // Între pustiu şi câmpie / patru pereţi şi o uşă: / lumina surprinde, portocalie, / vrăbii de zăpadă.” „Vrăbii de zăpadă” într-o lumină portocalie este, desigur, o metaforă foarte puţin convenţională, chiar stranie, în contextul imaginar care se poate desluşi din titlul în catalană al volumului lui Carles Miralles: D’aspra dolcesa. Această „dulceaţă aspră” nu e neapărat aici o expresie oximoronică, aşa cum am înţelege-o la prima vedere. Este un mod de a sugera nu atât tonul acestei poezii şi figuraţia ei, cât capacitatea reflexivă şi căutarea permanentă a sensului ascuns, accesul în „labirintul minţii”, cum se intitulează un splendid poem din Oraşul cu platani (1995), care proiectează un peisaj citadin terifiant dacă observăm că el este de fapt o imagine a incomunicabilităţii: „În casele din oraş există camere, / coridoare şi săli unde oamenii / trăiesc şi mor, unde fac dragoste şi mocnesc / ură, unde se întâlnesc şi se despart, unde se înşală / şi se ajută, în aceste spaţii mai mari sau mai mici, / interzise celor mai mulţi dintre ei sau deschise / unora, dar nu şi altora, / pline de mobile cu forme diverse, / de obiecte diferite ca utilitate / sau gust. Nu poţi intra dintr-un spaţiu / într-altul, iar proprietarul / ori chiriaşul unuia dintre ele închide / înăuntru tot ce crede el că îi aparţine şi poate fi numit / privat. Nu comunică între ele / aceste spaţii felurite, / chiar dacă se află în aceeaşi casă. Căci casele / devin insule înconjurate de asfalt, / comunicând între ele doar prin trotuar. / Comunicarea directă, întâlnirea spaţiilor, / ar da naştere unui drum nu nemărginit, / dar foarte complicat şi extrem de vast, / labirintic chiar, care i-ar da / posibilitatea unui pretendent să ne ceară / mâna unei fete / dulci şi cuminţi, dar nu i-ar îngădui / călătorului iscusit să se rătăcească înainte / de-a fi ajuns în centru. Între timp, / străbate-l cu mintea, cetăţene, pentru ca oraşul / să ştie ceea ce tu ştii deja: / că limitele ar putea să dispară, aidoma / unei haine dezbrăcate peste cap – priveşti / strada, dincolo de geam, pe fereastră – / poate la fel ca răul, ca suferinţa, / ca grija şi ca durerea pentru cuvânt.”

Acest singur text, în care se suprapun de altfel mai multe straturi, aproape invizibile, de experienţă lirică, şi ar fi de ajuns pentru a vorbi de un mare poet.

Costin Tuchilă

Postfață la vol. Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Puşa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011

 © Editura Ars Longa