Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2013

ion dumitrescu aniversare 100 ani de la nasteremuzica romaneasca secolul XX

Te întâmpina cu un surâs bonom; cuvintele destăinuiau, în conversaţie, largi resurse afective, cele câteva accente satirice cu care îşi orchestra amintirile nu făceau decât să adauge un plus de culoare generozităţii. Îţi putea povesti zile întregi despre fapte durabile şi trecătoare vanităţi. Nume şi biografii pe care le-ai învăţat la şcoală se însufleţeau sub arcuirea, lipsită de exces sentimental, a frazei sale, un amănunt tehnic, de strictă specialitate, devenea un mic personaj – un „drăcuşor” viu –, remarca pasageră ori nota de umor te înconjurau ca un gest de protectoare tandreţe. Cu tichia-i nelipsită, cu tonul înţelept moralizând discret, cu lumina blândă răsfrântă pe chip, semăna cu Anatole France. Între două constatări „domestice”, îţi propunea cu deplină naturaleţe un strop de reverie. Era seară, devreme – ora incertă a amurgului; îţi spunea că în dimineaţa zilei care tocmai se încheia, arbuştii surprinşi printr-un ochi deschis în gardul Grădini Botanice, i s-au părut nimbaţi de ceţuri albăstrii, aburi calzi ridicaţi ireal din pajiştea somnoroasă, asemenea feeriei dintr-un spectacol cu Oberon. Un pasaj recapitulat, un ritm şoptit de trompete şi corni: Maiestatea sa Regele elfilor întreţinând iluzia nocturnă. O nuanţă hieratică, invizibilă, ca o uitată rigoare geometrică, o nuanţă cu trimitere la un veac pierdut. Tentaţia livrescului, desigur, dar tocmai ea născând, paradoxal, gramul de autenticitate al gândului rostit cu voce tare. Reflecţia păstra intactă dorinţa de francheţe, invita la dialog, chiar dacă ipoteza, deseori, era aproape axiomă. Delicateţe în gest, în privire, în atitudine: una dintre înfăţişările sensibile ale raţiunii. Una dintre virtuţile prea des abandonate sau prea târziu, ori niciodată aflate.

(mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

claudio monteverdi

Simplificând puţin lucrurile, am putea spune că puţine genuri artistice au avut şansa de a se naşte printr-o capodoperă. Unul dintre cele relativ tinere şi suficient de contestate, opera, „sublimul hibrid”, este marcat de acest privilegiu. Deşi numără doar patru secole, în care nu a fost scutită de o popularitate greu comparabilă cu a altui gen, dar şi de furtuni, reforme, negaţii, ea perpetuează un ideal străvechi, cel al integrării artelor. Perpetuarea acestei himere, negată de adepţii purismului situaţi şi ei pe poziţii estetice nu întotdeauna uşor de limpezit, produce deopotrivă fascinaţie şi adversitate. Nu cu mult timp în urmă, la noi şi în multe alte părţi, în jurul teatrului liric gravita o întrebare deloc liniştitoare: opera e un gen demodat? Şi, consecutiv: există cu adevărat o criză a operei, pornită din inapetenţa spectatorului contemporan pentru asemenea formă de artă? Nu era nici prima, nici ultima dată când operei i se prevedea sfârşitul plecând şi de la constatarea sălilor goale la spectacole de referinţă. De câteva ori în secolul XX, ideea de „criză a operei” a revenit cu insistenţă. Genul de spectacol mult gustat încă de la apariţia lui, în ciudatul veac al XVII-lea, în jurul căruia fierbeau pasiunile cele mai mari, care reunea elita intelectuală şi mondenă, a cărui răsfrângere populară nu era de neluat în seamă chiar dacă la el nu aveau acces decât anumite straturi ale societăţii, s-a văzut dintr-odată intrat în conul de umbră. Evident, asemenea crize repetate nu aveau cum să fie provocate; în jurul lor s-au făcut, la momentele respective, destule speculaţii, s-au emis opinii notabile, s-au formulat teorii, s-au dat explicaţii de ordin estetic sau sociologic, s-au făcut statistici etc.

(mai mult…)

Read Full Post »