„Haideți să mai vorbim discuții”

Motto: „Fiecare are gusturile lui în muzica. N-are cum să asculte toata lumea numai Schopenhauer.” – Din comoara folclorului nostru super-cool(t)

Că este și „macaze” și este și „macazuri”, asta, hai, mai treacă-meargă. Dar să te apuci și să mai scrii un Tratat despre macaze*), cum a făcut-o Costin Tuchilă – carte frumos-provocatoare, despre care s-a vorbit/s-a scris încă prea puțin („prietenii știu de ce”) – așa ceva chiar că ne trimite la vorba personajului care a văzut pentru prima oară în viața lui o girafă: „Asta este ceva care nu există!”.

De ce a făcut tocmai el, Costin Tuchilă, redutabil om de presă, critic de artă cu un gust sigur și bine strunit, așa ceva ne spune/scrie cu mâna lui, de bună voie și nesilit de nimeni: „Dar deranj e mereu în ultima vreme, și încă peste tot. Tot din punct de vedere al deranjurilor, macazurile pot fi liniștite: acesta nu este un tratat în care să le traducem secretele. Aici nu este vorba despre dispozitive și instalații. Aici nu încape nici nostalgia vremurilor trecute cu copilași drăguți lânga calea ferată, făcând cu mâna la tren. Iar tratatul nu e un tratat, s-ar crea confuzie, au mai fost asemenea cazuri.”

Acum mai venim de-acasă! Dar, dacă nu e tratat, atunci… acesta ce mai e? Foarte simplu, ne lămurește autorul, e ceva despre cum să mai vorbim discuții: „Mai ne râdem, mai privim, mai întrebăm, mai un macaz, mai o deraiere, mai o declarație.”

Dar, spre a nu mai lungi vorba, haideți să punem punctul pe… Y!: în Tratat despre macaze autorul ne vorbește despre… cum se vorbește, mai nou și mai nou, pe mondenește. Adică în lumea cu pretenții, cu fițe și cu ifose, dar nu doar în lumea cluburilor specializate, cât mai ales în aia „care dă bine pe sticlă”.

Și, mă întreb, cu ce putea să înceapă această disecție pe viu dacă nu cu vorbele mai la modă, mai trendy sau mai știu eu cum?… De exemplu, cu vorbirea pe radicale, adică în sclifoseala prețioasă de la care ne-am pomenit invadați de niscai ziceri precum: „activități de acțiuni”, „sunt ceva grade mai multe”. Mai pe românește zis, la kitsch-ul cu pretenții elitiste, fiindcă, vorba înțeleptului, „snobismul este un factor de progres social”.

Rând pe rând, cu răbdare și aplecare, Costin Tuchilă adună ca într-un insectar „piese grele”, piese de colecție și face o admirabilă exegeză a noilor locuri comune, de fapt, se va vedea mai la urmă, a noilor stereotipii mentale care copleșesc și supun cerebelul nostru individual și colectiv (Cred că am zis-o bine, nu?).

Începe (se putea altfel?) cu manelizarea: „Manelizarea nu mai e de ani buni un fenomen de cartier periferic. Altadată, maneliștii stăteau frumușel la ei acasă, nu prea îndrăzneau să iasă din cercul lor, în care de altfel se simțeau minunat. Acum, dimpotrivă, se simt minunat numai dacă ies de acolo, dacă se bagă în față.” Și continuă disecția: „Manelistul plutește în aer, rânjește și abia așteaptă să-i iasă în cale «victima». Și nici nu e greu, manelistul n-are prea mult de așteptat, căci «victima» se găsește și ea pretutindeni și din belșug…”.

Ce-i drept, arsenalul lingvistic al noilor „comunicatori” nu dă mari probleme de spațiu locativ în memoria proprietate personală. Costin Tuchilă a facut un repede-inventar și i-a ieșit cam așa: „Biizét, super, ok, super mișto, strong, cool, full” sau, la antipod, cu: „nasol, nasolisim, nașpa, rașpa”. Un loc distinct, inconfundabil în acest veritabil anti-DEX ocupându-l, firește, „locație” și „socializare”.

Să ne mai mirăm, atunci, dacă plutește în aer întrebarea: „Verdi sau Monteverdi?”; nicidecum, luăm act și… mergem mai departe.

N-am sa răpesc cititorului savoarea acestei cărți (na, că uitasem de „savurooooos”, fiindcă și ăsta a intrat de-acum în fondul principal de cuvinte al… socializarii), drept pentru care închei cu o întrebare: dar de verbul „a okeiza-okeizare” ați auzit? Care-i problema? Auziți acum. Asta-i situația, cât traieste, omul învață!…

Și totuși, de unde povestea cu macazele? Foarte simplu, ne spune tot Costin Tuchilă: „…tot vorbind eu de macaze, am fost supus la unele întrebări cât se poate de firești. Dificile întrebări, recunosc. Tot în glumă, am făcut o analogie, părăsind cu regret calea ferată, unde atâtea macazuri au ruginit sau au fost acoperite de buruieni. Există, încă mai există și altceva decât macazele, cele atât de «inventive», dragele de ele. […] Cum am observat că gluma mea cu macazele n-a fost cu totul uitată, că vreo câțiva și-au însușit termenul, m-am gândit că n-ar fi tocmai rău să-i dau curs.”

Costin Tuchilă

Nu te-ai gândit deloc rău, prietene. Ba chiar eu zic să perseverezi, nu de alta dar lumea celor care ascultă muzica de Schopenhauer și, cand le vorbești despre Toulouse-Lautrec, pariază că bate Toulouse cu 2-0, e încă mare și încăpătoare!…

Șerban Cionoff

Revista VIP, 13 martie 2013

*) Costin Tuchilă, Tratat despre macaze, Iași, Editura Ars Longa, col. „Ridentem dicere verum”, 2011.

Vezi și: Tratat despre macaze

Grafică de Costin Tuchilă