Publicitate

Read Full Post »

Centenar Paul Constantinescu

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea compozitorului Paul Constantinescu (30 iunie 1909, Ploieşti – 20 decembrie 1963, Bucureşti), fără îndoială unul dintre marii compozitori români, a cărui operă, nu îndeajuns de cunoscută şi mai ales nu îndeajuns de cântată nici măcar la noi, realizează o sinteză unică a spiritualităţii româneşti.

C. T.

Read Full Post »

Tăierea urechilor, scăunelul, Bicilis şi celelalte

Complexul Ofeliei, cartea lui Dumitru Radu Popescu apărută la Editura Viitorul Românesc, reuneşte eseuri şi articole de critică literară pe teme diverse, scrise într-un stil liber, la jumătatea drumului dintre proza de idei şi discursul critic propriu-zis. Această libertate, acest nonconformism (deşi termenul este uşor exagerat) conferă textului său un plus de interes. Întotdeauna critica scriitorilor, adică a autorilor care s-au dedicat altor genuri decât critica literară, a avut o trăsătură spectaculoasă, fie prin ideile exprimate, fie prin felul în care ele sunt puse în pagină.

John William Waterhouse, Ofelia, 1894

Primul capitol dă titlul cărţii. D. R.  Popescu face un substanţial comentariu la Hamlet de Shakespeare din unghiul personajului angelic Ofelia, care, în viziunea scriitorului român, este un amestec de înger şi demon: „Trebuie să fie ceva mai puternic decât moartea, o deteriorare mai puternică decât moartea! Şi asta nu poate fi decât deteriorarea elementului principal al energiei vitale, deteriorarea şi putrezirea esenţei vieţii, esenţei verbului a fi, verbul existenţei, al vieţii – putrezirea sentimentului divin al iubirii.
Ofelia, sute de ani jucată pe scenă şi tălmăcită ca o fragedă trestie gânditoare şi iubitoare de flori, o flacără vie a gingaşelor sentimente, stinsă flacără, cuprinsă, fragedă trestie, de nebunia ce-a maculat-o murind cântând, dusă pe valuri spre o altă lume. Ofelia-fecioara pură este de fapt o bestie! Înger şi demon, într-un trup cântăreţ. Iubirea ei este acel ceva, fundamental, putred în Danemarca, între tată şi prinţul iubit, între rege şi Hamlet, între fratele Laertes şi visul vieţii sale, ea alege termenii primi ai educaţiei, cu puterea lor cu tot, şi în loc să-i fie iubitului ei reazim şi să salveze Danemarca, moare şi ea, omorând apoi totul în urma ei…”

Fragmentul citat mi se pare elocvent pentru modalitatea de abordare a textului literar sau dramatic, proprie lui D. R. Popescu. Autorul caută şi reuşeşte să evite locurile comune. Demersul critic începe exact în  momentul în care ai posibilitatea de a da la o parte tot ceea ce s-a spus despre opere clasicizate. Fără un punct de vedere nou, apropierea de opera rămâne o dulce inutilitate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru privirea aruncată în istoria literară, acolo unde valorile s-au sedimentat, iar truismele sunt la ele acasă. Cu atât mai incitantă este viziunea lui D. R. Popescu, exprimată în al doilea capitol al volumului, Tăierea urechilor. Un scurt eseu atrage atenţia, ironic desigur, că românii au practicat, pe lângă trasul pe roată, şi „trasul urechilor pe roată”: „Se observă cu ochiul liber cum, uneori, unui ins cu limba lungă i se scurtează urechile!”. Din punctul de vedere al cenzurii de ieri şi dintotdeauna, exercitată în toate felurile, este mai util, iar cazurile se numesc în literatura română Tudor Arghezi, dar şi… Cocrişel şi bacii mioritici. În ce-l priveşte pe Cocrişel, acesta ar fi primul scriitor român, după D. R. Popescu. Moldoveanul aflat în oastea lui Mihai Viteazul şi căzut prizonier la unguri este autor al unei epistole considerate „întâia respiraţie a unui scriitor român”. Cocrişel era contemporan cu Shakespeare şi Cervantes. Este, aşadar, uimitor felul în care s-a maturizat literatura română, după trei sute de ani Ion Barbu nefiind deloc mai prejos decât Ezra Pound, urmaşul lui Shakespeare. Şi nu e singurul exemplu de universalitate a scriitorilor români. Aceasta este demonstraţia pe care D. R. Popescu o face într-un stil şocant tocmai pentru că doreşte să elimine prejudecăţi. Textele sale critice pornesc chiar şi de la senzaţionalul jurnalistic, de pildă ştirea „că nu ştiu cine a mâncat un mort”, la începutul capitolului al treilea, Mâncătorii de morţi, în care citim pagini despre Platonov, Ion Creangă şi dicţionarul personajelor sale alcătuit de Valeriu Cristea, despre Panait Istrati, care „propune sinceritatea cu tot cortegiul ei autodevastator drept model literar şi etic”, înaintea lui Céline. Scriind despre Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, D. R. Popescu remarcă, în textul intitulat Scăunelul, un detaliu de la începutul romanului: grija lui Apostol Bologa pentru asigurarea unei execuţii perfecte a sublocotenentului Svoboda, al cărui nume înseamnă „libertate”” Din inventarul morţii lipseşte scăunelul pe care urmează să fie urcat condamnatul. Scena i se pare lui D.R. Popescu similară cu replica bine cunoscută din Richard al III-lea de Shakespeare, „regatul meu pentru un cal!”. Liviu Rebreanu construieşte ca un dramaturg, iar Pădurea spânzuraţilor are amploarea unei întâmplări antice. Simetria imaginilor morţii, de la începutul şi sfârşitul romanului, marchează tragedia, detaliul scăunelului devenind astfel scenografia ei simbolică.
Texte admirabile sunt cele despre miturile româneşti, fie că ele se numesc Mioriţa sau – nu e nimic de râs – Bicilis, figura trădătorului, cel care a vândut romanilor secretul tezaurului ascuns de Decebal. „Fără Bicilis, comentează D. R. Popescu, Traian era un împărăţel oarecare!”. Aşa încât i s-ar cuveni balcanicului trădător o statuie „sau măcar un closet public”. Ironia este necruţătoare şi, mai ales, amară. Istoria noastră e plină de tragedii privite batjocoritor, de-ar fi să ne gândim doar la faptul că execuţia lui Horea a fost tratată ca un spectacol de autoritatea cezaro-crăiască (textul se intitulează Sărbătoare princiară). În fine, dar nu în ultimul rând, de remarcat fragmentele critice dedicate de D. R. Popescu lui Vasile Alecsandri, Marin Preda, Sorin Titel, Viorel Ştirbu, Miodrag Pavlovici sau mărturisirea legată de întâmplările care i-au inspirat scriitorului minunata nuvelă Duios Anastasia trecea. Totul într-o carte care se citeşte cu interes crescând de la o pagină la alta.

Costin Tuchilă, „Azi Cultural”, nr. 4 (342), luni 12 iulie 1999, p. 4

© costin tuchilă

Read Full Post »

«Torţa din mâna mea dreaptă»

„Cânţi la violă în seră, în balconul închis: / încheietura, cascadă, trece / peste palide vrejuri, peste gura-leului / («dac-o vezi, rânjind, să nu crezi că-ţi zâmbeşte») / peste pământul bolborosind / de iubirile Altora – / aici eşti departe de lume şi totuşi / viaţa te sufocă de parcă s-ar sparge / în autobuz o sticlă / de parfum – cobori la prima staţie sau / ţi se face greaţă”. Ca într-o seră cu plante rare amestecate printre exponate umile, în care urmele instrumentelor muzi­cale se mai simt încă în vibra­ţia aerului, pătrunzi în poezia Gretei Tartler, autoare absolut remarcabilă, cu insuficient ecou critic. Exact aşa cum se defineşte în Purtător de cuvânt, text din ultimul său vo­lum, Substituiri (1983): departe de lume, ab­strasă într-o irealitate populată din când în când cu sugestii oculte, în care răzbate paleta orien­tală şi bagheta imaginaţiei muzicale – şi to­tuşi atât de aproape, sufocant de aproape de întâmplările cotidiene, de viaţa ca descifrare a banalităţii, ca „lustruire” a faptului comun. Poezia devine un fel de acreditare, de asigu­rare lăuntrică de faptul că, „atât de grele şi translucide”, întâmplările zilei se pot concentra „în două-trei note” şi că astfel pot concura eter­nitatea. Grele şi translucide, căci toate aceste suprafeţe ale lucrurilor, pe deasupra cărora se plimbă ochiul îngândurat, evocă de fapt stări ale spiritului. Poemul e o materie recompusă şi o dorinţă de identificare a substanţei imaginare cu substanţa reală. Rostind un singur cuvânt, se destăinuie utopia rosti­rii integrale, un fel de atracţie magnetică de semne şi materii: „Un poem cu tren ar trebui să aibă şi abur, / boabe acre de struguri, / fotografii banale pe lângă oglinzi – / Băile Felix, Neptun, culorile şterse. / Bei apă, simţi scrâşnind între dinţi / cuvântul care rămâne nescris – / mâna se strânge ca o cătuşă, aerul se încinge. / Un poem despre trecere miroase-a cărbuni, / a flăcări care se iau după tine, / a mirişte şi a praf. / Un poem despre mirişte, / abia atins, s-ar învineţi de cicoare. / Acum chiar izbeşte în geam / fluturele Acherontia Atropos / care-şi face crisalida-n pământ”. (Acherontia Atropos).

Există în această poezie un orgoliu disimulat, vizibil în atâtea imagini, la fel cum există şi un ton de morală practică dar inutilă. Apoi, un parfum exotic care pluteşte peste miezul cenuşiu al lucrurilor. Hieratică adesea, recurgând la simboluri străvechi, poezia Gretei Tartler pare că amână mereu, cu o blândeţe vicleană, descătuşarea monstruoasă. E o amânare muzicală, sugerând parcă vioara care deapănă firul legendei, vioara-Şeherezadă a lui Rimski-Korsakov. Întârziind producerea „catastrofei”, iluzia devine posibilă.

Săpate în carnea abstractă a imaginii, versurile Gretei Tartler com­bină gustul pentru liniile solemne, geometrice, de coral, cu foamea de trăire auten­tică, abstracţiunea cu scena petrecută în stradă. De la Bagdad la pădurea Ciorneleasa, de la verdeţurile din piaţă învelite în foi din Istoria literaturii la hieroglifa egipteană, de la versul din Rudaki la cantiniera care „despică peştele” creând o pa­radoxală analogie („Cantiniera despică balaurul, îl aruncă / aproape necurăţat în tigaie, mâinile / şi le şterge de şorţul uns. / Chiar şi balaurul / e o păpuşă de ceară, chiar şi veninul e un Ersatz! / («Microperfecţie în macro-haos»). / Cantiniera îţi seamănă, / da, îţi sea­mănă, îmi şopteşti. / Nici ea nu azvârle cuţitul, nici tu, agerul vers!”), aflăm acelaşi ritm al mărtu­risirii uşor uimite. Dar totul pare a se înscrie în tipare repetabile, de aici veşnica insatisfacţie: „Tot aşteptând să se-ntâmple ce nu se întâmplă / am devenit o statuie”.

La aceas­tă atitudine poezia Gretei Tartler a ajuns trep­tat, ea fiind observabilă mai puţin în primele volume, Apa vie (1970), Chorale (1974), Hore (1977) şi mai mult în celelalte: Astronomia ier­bii (1981) şi îndeosebi Scrisori de acreditare (1982). În Substituiri e evidentă o anumită estetizare a suferinţei, alături de un dramatism suportabil. Existăm, crede poeta, în măsura în care reproducem, acredităm for­me universale şi ne substituim acestora, purtându-le şi lăsându-ne purtaţi de ele. E sensul parabolic desluşit în Concertul pentru licorn şi bandă magnetică.

 

Giuseppe Arcimboldo, Focul, 1566, Kunsthistoriches Museum, Viena

Dacă ar fi să aleg un singur vers din poezia Gretei Tartler, ar fi acesta, care izbucneşte ca un acord prelung în liniştea unei catedrale, un vers fără îndoială memorabil: „Torţa din mâna mea dreaptă e chiar mâna mea dreaptă”.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 42 (1224), sâmbătă 19 octombrie 1985, p. 7

© costin tuchilă

 

Read Full Post »

Baba Dochia

În premieră, la Teatrul Naţional Radiofonic

«Baba Dochia» de  Costin Tuchilă

Multe dintre denumirile curente au la bază credinţe, superstiţii, legende pe care puţini le mai cunosc astăzi sau le cunosc vag. De câte ori, la început de martie, vremea devine capricioasă, cu ploi, lapoviţă sau chiar ninsori şi viscol, se spune că sunt „Zilele Babelor” (sau „ale Babei”); mai mult decât atât, se crede că, în funcţie de data naşterii, sufletul omului se recunoaşte dupa vremea din ziua respectivă, în primele nouă sau douasprezece zile ale lui martie.

Spectacolul pe care Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să-l ascultaţi duminică, 6 martie, la ora 9.00, la Radio România Actualităţi, în spaţiul destinat teatrului pentru copii, Baba Dochia. Trei legende româneşti de Costin Tuchilă, porneşte tocmai de la această străveche explicaţie fantastă a „Zilelor Babei” (Babele, Zilele Babei, ale Babei Dochia sau ale Babei Marta, toate aceste denumiri circulând în folclor).

Din legendele şi variantele lor, autorul a ales trei: două din Bucovina şi ultima din Banat, cele mai expresive din punct de vedere literar şi dramatic. Una singură dintre aceste poveşti, care explică şi denumirea stâncii uriaşe din Ceahlău, Dochia, ar fi fost insuficientă pentru un scenariu de teatru. Aşa încât a rezultat un text care recompune şi interpretează dramatic trei legende româneşti izvorâte din aceeaşi idee, dar diferite sau relativ diferite ca localizare, timp, acţiune, rezolvarea acesteia fiind realizată prin monolog, singurul procedeu posibil în context. Dar un monolog, speră autorul, plin de conţinut teatral şi tensiune. Cele trei legende se intitulează Fata de împărat, Soacra şi nora, Lâna albă, în ele apărând simboluri care provin dintr-un fond ancestral, precreştin (furca de tors, fragii, lâna etc.).

Regizorul artistic Vasile Manta a alcătuit o distributie excelentă, conducând cu abilitate şi rafinament desfăşurarea teatral-radiofonică. În rolurile principale le veţi asculta pe Delia Nartea (Dochia din prima legendă, Nora din celelalte două) şi Adriana Trandafir (Baba Dochia din Soacra şi nora şi Lâna albă), realizând creaţii actoriceşti de excepţie, alături de Gelu Niţu, Virginia Rogin, Ion Arcudeanu, Mihai Verbiţchi, Cosmin Şofron, Alexandru Georgescu, Andrei Barbu, Ion Siminie, Daniela Ioniţă, Cătălin Rusu.

Muzica îi aparţine compozitorului Paul Urmuzescu, care a scris cântece foarte inspirate pe versuri populare, cu inflexiuni modale şi teme folosite în ilustraţie. Regia de studio, care sprijină substanţial acţiunea, este semnată de Janina Dicu, iar Mihnea Chelaru (regia tehnică şi muzicală) a creat o atmosferă plină de expresivitate şi plasticitate. Producătorul spectacolului: Irina Soare.

C. Eugen, „Cronica Română”, sâmbătă 5 martie 2005

Read Full Post »