Ca şi Spectacol (1979), ultima carte, foarte recentă, a lui Leonid Dimov, Veşnica reîntoarcere (Editura Cartea Românească, 1982), se deschide cu un Argument. Şi, tot la fel ca atunci, rândurile acestea nu vor şi nu pot sintetiza un program poetic dar au darul, deloc neglijabil, de a-i sugera forţa ocultă, neînduplecarea cu care s-a pus de la sine în practică. Dincolo de rafinamentele împinse la extremă, Leonid Dimov nu renunţă nici o clipă la învestitura de stăpân absolut al regimului autoimpus, lăsând permanent impresia că nu va pierde nimic din ceea ce ochiul visează, nu va ceda un singur pas, va câştiga etern un pariu încă obscur pentru noi. Citită şi recitită, poezia sa face din cititor un participant firesc, de care nimeni nu se mai îndoieşte, la orice aventură a spiritului. Noua apariţie e un volum de poeme ample, onirice, dar care păstrează totuşi, în cascada lor de imagini alăturate parcă la întâmplare, o urmă de raţiune. Compoziţional, aceste texte se întorc la retorica marilor poeme ale lui Leonid Dimov – 7 poeme (1968), apoi O dimineaţă în curte, Romanţ şi Baia sau O eternitate iterativă din Dialectica vârstelor (1977), în care se face vizibil efortul de a găsi o componentă eroică miracolelor hipnagogice. Apropierea nu e, finalmente, numai structurală: Veşnica reîntoarcere are multe puncte comune cu spiritul marilor poeme ale lui Dimov, fără a atinge însă valoarea acelora. Umbra unor fascinante înfăptuiri ca Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese ori ca Vedeniile regelui Pepin şi Povestea acarului şi a miraculoasei călătoare pluteşte pretutindeni, dar puterea de a fabula e mult mai redusă, viziunile absurde au mai puţin relief. Şi totuşi, Veşnica reîntoarcere nu pare a fi, măcar din punct de vedere tematic, în creaţia lui Leonid Dimov, un volum de raftul al doilea precum Spectacol ori Semne cereşti (1970). Intenţia e atât de clar configurată în argumentul preliminar, încât motivul poetic unic pune stăpânire pe cele paisprezece poeme. Nu marile mituri sunt cele care îl preocupă pe Leonid Dimov, ci modelul de ordin retoric pe care acestea îl fac vizibil, îl transferă gândirii poetice. Iar acest transfer se produce pe cale cât se poate de naturală, prin acel mecanism psihologic al reveriei hipnagogice. Aşadar fabulaţia, miracolele de tot felul sunt subordonate unui act de trăire autentică, imaginaţia e doar misterul care perpetuează naturaleţea, ceea ce pare fără îndoială o performanţă greu de atins. Dar odată ce ai atins-o, o iei din nou de la capăt. Poezia lui Leonid Dimov dezvoltă acum o metaforă nouă, pe un fond şi pe, în egală măsură, un regim de receptare cunoscute. Construcţia imaginară e o suită de cercuri concentrice pornite dintr-un impuls care poate fi, la rigoare, artificiul generator al naturalei explozii. Mersul în cerc, pe un traseu chinuitor şi nesfărşit, ca într-un Turn Babel, devine idealul acestei literaturi. O spune plastic însuşi Leonid Dimov: „Precum Nietzsche pe malul lacului Silvaplana, am avut şi eu viziunea veşnicei reîntoarceri. Pe nici un mal. Aşa, în odaie. […]. După ce m-am documentat, mi-am dat seama că viziunea veşnicei reîntoarceri n-are nimic comun cu mitul respectiv. Nu pentru că Dumnezeu n-are şcoală şi nici părinţi care să-i fi spus poveşti, ci pentru că mi-este strein până la scârbă procedeul inventării vide, al fantasticului întemeiat pe minciună pură. Drept care mă lepăd de romantism şi suspectez dicteul automat.
Poemele ce urmează se desfăşoară, deci, în încercuiri mult mai modeste decât mitul ancestral. Ele vizează iteraţia banală, diurnă ori nocturnă, nict-hemerală ori sezonieră, în nădejdea identităţii cu cercurile concentrice generate de o piatră aruncată în apă: ultimul le înglobează pe toate dar n-ar exista dacă primul nu s-ar fi născut. Şi n-ar ajunge până la malul lacului… Silvaplana”.
Pieter Bruegel cel Bâtrân, Turnul Babel, 1563
Kunsthistoriches Museum, Viena
Iteraţie: cuvântul acesta, folosit cu un sens secundar creat de poet, acela general de repetiţie, explică şi deopotrivă implică întreaga aventură umană din poemele Veşnicei reîntoarceri. Fără îndoială că Baia… rămâne în continuare textul exemplar construit pe motivul iterativ. Universul e o combinaţie fizică de semnificanţi. Eternitatea e „abruptă” şi „ferecată”, închisă cu lacăte grele ca în Turnul Babel. Spiritul iterativ devine idealul secret al acestei lumi şi la consolidarea lui lucrează într-un mod subtil (adică deghizat) poemele din noul volum. Cuvintele Eclesiastului, aşezate ca motto la Mosorul, se potrivesc cum nu se poate mai bine: „Ceea ce a mai fost este ceea ce va mai fi.” Cum s-ar zice, nimic nou, surpriza e imposibilă la nivelul structurii poemului – dar totul devine posibil în planul detaliului atoatecuprinzător, al secvenţelor ce refac (rescriu) visul.
Călătoria (în sensul de peripeţie, aventură), motiv central al poeziei dimoviene (Mircea Iorgulescu), îmbracă aici o formă de umilinţă, totul declinând într-o vagă meditaţie crepusculară. Chiar figuraţia fabuloasă a poemului e mai puţin somptuoasă, transa onirică are cel puţin doi participanţi. Alături de subiectul acaparator, actant verbal al propriei aventuri, apare aproape întotdeauna o persoană întregitoare a cuplului, participant şi receptor imaginar al producerii şi amintirii visului. Eventual şi un alt „personaj”, himeric, purtător al destinului absurd şi împlinind vocaţia iterativă, conducând „surpriza” spre tiparul eternei recognoscibilităţi şi familiarităţi „materiale” cu miracolul: „De sus / De dincoace de munţi / Se vălătuceau roiuri de fulgi conjuncţi / închipuind o repetată anagramă. / Creştea în inimile noastre o teamă / Când am văzut cum, de la mare înălţime, / De dincolo de grohotişuri şi cime, / Cădea, venea, plutea un schior. / Era înfricoşător / Zborul lui parcă reglementar, / Ne–am zis că nu-i adevărat, dar în zadar: / I-am recunoscut umerii, zâmbetul, ţeasta, / Era el de data asta, / Priveşte! Ne–a făcut semn. Priveşte! O, cum mai viscoleşte!” (Schiorul).
Accidentul nu e posibil în această lume guvernată dictatorial de semnele unei materii funambuleşti. Structuri iterative autentice sunt cele din Liftul şi Lanterna. Imaginea liftului care „nu suie, coboară” conduce la întâlnirea sensului unic: încrederea în opulenţa imaginaţiei excentrice, proprietate a ochiului supus tulburării din preajma somnului. Opulenţă parcă defunctă acum, insinuând însă aceeaşi rigoare în căutarea „încurcăturii”, ca altădată : „Încotro alergi pe fondul indigo / Al zorilor cuprinse de-nnoptare? / Astâmpără-te, nu mai fugi atât de tare! / Abia dacă te mai zăresc / Cum te strecori prin genul omenesc / Şi dai deoparte personajele fine / De la subsol, ca să ajungi până la mine / Sunt aici: rozalb ca-ntotdeauna şi încrezător / În pofida vârstei, chiar lângă ascensor”. Fragmentul acesta constituie un moment de destăinuire retorică, lucru rar într-o poezie simulând cu atâta înverşunare epicul. Simulând, căci poemele lui Leonid Dimov, construite pe o arhitectură narativă (de fapt o serie de discontinuităţi alăturate, cu o funcţionalitate infailibilă), nu se pot povesti.
Joachim Patenier, Charon pe Styx, 1515–1524
Lanterna fabulează în jurul ipoteticei treceri a Styxului, motivul binecunoscut parcurgând un circuit al insolitării: întreaga devălmăşie a mahalalei balcanice („mahala infinitezimând în ceaţa / Ce se ridică fără grabă”) este „populaţia iterată” a navei colosale („nesfârşitul aeroplan”) care „ţinea loc de barcă”. Poemul acesta este şi cel mai reuşit. Iniţierea nu-şi mai are rostul odată ce orice formă de aşa-zisă cunoaştere repetă la scară lărgită (cercuri concentrice) o experienţă cunoscută. Călătoria iterativă este tocmai opusul călătoriei iniţiatice. Farmecul textului nu e conferit aşadar de capacitatea revelatorie a discursului, ci de paradoxala familiaritate în care te conduce: a trăi în mijlocul miracolului şi a-l repeta, a te reintroduce visând ori de câte ori atingi, ca în basm, cutia fermecată (ca altădată bilele, acum apar, cu mai puţin relief însă, cutia, punguţa, bomboana, mosorul, automobilul). Dacă „bilele” sunt vizualizarea destinului, un destin ironic pus să-şi bată joc de o istorie apocrifă, obiectele citate rămân numai pretexte.
„Fabuloasa” locomotivă Pacific remorcând trenul regal
Revine obsesia trenurilor, loc predestinat miracolului generator al construcţiilor imaginare. Inutilul „canton cu clepsidră, clopot şi balanţă” este încăperea (odaia?) aflată pe „linia moartă”, unde sălăşluieşte fabuloasa persoană din poezia lui Dimov. De aici inspecţia „onirică” (altfel spus, călătoria repetată) poate porni nestingherită – şi obligatorie: „În realitate, când se face-o noapte / De indigo spălat în acid fenic / Şi se-aprinde burgul ecumenic, / Încep a săgeta / Chiar peste linia mea, / Croncănind din acele pivotate / Celebrele accelerate / Venind din altă parte. / Dar despre treaba asta o altă carte. / Acum, oricât aţi fi de altă opinie, / Mă duc să-mi inspectez bucata de linie”. (Linia moartă).
Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 2 (1080), sâmbătă 15 ianuarie 1983, p. 1–7
© costin tuchilă
Punctul pe cuvant 