Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘costin tuchilă caragiale necunoscut statuie caragiale ploieşti presa ploieşteană interbelică satiră răzbunare ridicol hingher anul caragiale rebreanu ionescu quintus constantin hârlav’ Category

Răzbunarea şi bustul lui Caragiale

În Anul Caragiale, 2002, istoricul literar Constantin Hârlav, cercetător la Institutul „George Călinescu”, a publicat sub egida Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” din Ploieşti două volume de buzunar cuprinzând Cele mai frumoase scrisori ale lui Caragiale şi Pagini puţin cunoscute despre I. L. Caragiale.

costin-tuchila-caragiale-necunoscut-presa-ploiesti-statuia-caragiale-1935
A doua cărticică de buzunar (Editura Printeuro, Ploieşti, 2002, nr. 16 al colecţiei „Cărticica de buzunar”) reuneşte articole tipărite în presa ploieşteană începând din 1908 până în 1946. Textele selectate sunt dovezi documentare de tot interesul, pentru că oferă câteva eşantioane referitoare la receptarea personalităţii şi operei lui Caragiale în oraşul pe care l-a considerat natal, dar care n-a fost defel lipsit de acidul satirei sale dacă ne gândim doar la schiţele Grand Hôtel „Victoria Română” şi Boborul!, ultima rememorare târzie a Republicii de 15 ore de la Ploieşti, din 8 august 1870.

În 19 iunie 1908, I. Ionescu-Quintus publica în „Viitorul” articolul Pedeapsa lui Caragiale, retipărit în „Depeşa Prahovei” din 22 iunie acelaşi an şi apoi în Opinii, în octombrie 1908, aceasta din urmă, revistă scrisă de autorul citat şi D. Karnabatt. Ionescu-Quintus regreta că I. L. Caragiale nu mai scrie, că a părăsit literatura în favoarea politicii şi găsea două explicaţii acestui fapt: mai întâi dezgustul: „El, unul din puţinii noştri scriitori originali – să nu se supere d. Caion – şi puternici, să găsească porţile Academiei şi ale altor instituţii închise, pe când atâtea nulităţi le-au găsit deschise. Apoi, e îndeobşte cunoscut că un scriitor nu poate trăi numai cu ceea ce-i produc operele sale. Aceasta trebuie să fie cauza, îmi spuneam. Mai târziu însă am găsit altă cauză: răzbunarea.” După ce constată că autorul Scrisorii pierdute a ridiculizat în scrierile sale „o întreagă clasă de oameni” şi că „Omul iartă tot, mai lesne, decât faptul că a fost ridiculizat”, enumerând câţiva dintre duşmanii lui Caragiale (Brătăşanu, Cincu, Economu, Dumitropol), care îl urau de moarte, I. Ionescu Quintus îşi lămureşte cititorul asupra… răzbunării:

„Să-l vezi pe Caragiale, braţ la braţ cu Farfuridi şi Caţavencu, colindând ţara românească, să-l auzi debitând insanităţile personagiilor din comediile sale, să asişti la ilaritatea pe care o provoacă discursurile lui – ilaritate care dacă nu întrece, egalează pe aceea provocată de cuvântările din O scrisoare pierdută: ce răzbunare mai mare se poate concepe!
Parcă-l auz pe Caragiale, în ziua venirei la putere a d-lui Take Ionescu, strigând din balconul clubului:
«Fraţilor! După lupte seculare, de aproape trei ani, i-am dat gata pe ciocoi, pe vampirii cari sug sângele poporului şi se hrănesc din sudoarea lui…»
Grea pedeapsă a primit bietul Caragiale!
Ei! dar ce voiţi?
Familie grea, remuneraţie mică după buget, coane Fănică…”

Articolul liberalului Quintus are, e drept, hazul lui…

Alte texte extrase din presa ploieşteană reconstituite momentul dezvelirii bustului lui Caragiale în urbe, vineri 8 noiembrie 1935. Take Ionescu intenţionase încă din 1912, după moartea marelui scriitor, să-i ridice o statuie dar războiul şi dispariţia sa timpurie zădărniciseră acest plan. Preşedintele Comitetului ploieştean de iniţiativă a fost scriitorul I. A. Bassarabescu iar această primă statuie a lui Caragiale a fost amplasată în grădiniţa din faţa fostului Liceu „Sfinţii Petru şi Pavel” (actualmente Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”), în cancelaria căruia membrii comitetului s-au întrunit pentru întâia dată în 27 ianuarie 1930. În 21 ianuarie 1932, în publicaţia „Ploieştii” apărea un articol în care era regretat faptul că proiectul fusese abandonat, „statuia lui Caragiale rămânând în sarcina altor timpuri mai liberate de patimi şi mai bine dispuse a recunoaşte valoarea scriitorilor neamului.” Pentru Şt.V.I., Caragiale era „neîntrecutul hingher al momentelor de ridicol omenesc.” (Cronicheta mea – Statuia lui I. L. Caragiale, „Propăşirea”, 16 – 31 martie 1931).

Solemnitatea dezvelirii bustului, operă a tinerei sculptoriţe Laetitita Ignat, ploieşteancă neaoşă, care l-a realizat „aproape în costul materialului”, este relatată pe larg de Luca I. Karmin în „Naţionalul Nou” de duminică 10 noiembrie 1935. La ceremonie au participat şi Liviu Rebreanu, Vasilescu Valjean, Victor Eftimiu, Iancu Brezeanu, C. Rădulescu-Motru, Mihail Sorbul, Maria Filotti, Petru Comarnescu, Cella Delavrancea, Scharaga-Iaşi, primul editor al lui Caragiale, „d-na Caragiale şi d-na Ecaterina Logadi, soţia şi fiica scriitorului”, dezvelirea bustului fiind urmată de un banchet cu 100 de persoane la Restaurantul Piccadily. Sunt redate succint câteva dintre discursuri, printre care şi cel al lui Rebreanu (în numele Teatrului Naţional), care îl compară pe Caragiale cu Molière – comparaţie pe care, se pare, o făcea adesea:

„Ceea ce a fost Molière pentru Comedia franceză a devenit Caragiale pentru Teatrul Naţional: ctitor sufletesc al casei. A crescut în Teatrul Naţional şi a rămas toată viaţa atât de strâns legat de instituţia aceasta, încât ascensiunea lor aproape se confundă.
La Teatrul Naţional, Caragiale a fost întotdeauna preţuit şi iubit ca un caracter de geniu. În lumea artiştilor Caragiale s-a bucurat de un prestigiu tară pereche, totuşi Teatrul Naţional, unde cinstirea şi iubirea lui Caragiale e o tradiţie, revendică favoarea de a se bucura mai mult ca oricine în faţa primului monument public, oricât de modest, ce se ridică în România nouă, ctitorului nostru.”

caragiale-presa-ploiesti-costin-tuchilaÎn gazeta „Imparţialul” (nr. din 1 decembrie 1935), citim un text nesemnat în care autorul zice că l-a cunoscut pe Caragiale, deplânge faptul că figura de bronz nu seamănă cu scriitorul, arătând că „greşeala aceasta – mare, după noi – de a se reda posterităţii în bronzuri, uleiuri etc, figurile publice cum erau în tinereţe, pentru a fi mai avantajate iar nu cum erau îl ultima zi a vieţii, adică aşa cum le ţine minte publicul – s-a făcut şi cu statuile lui Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Spiru Haret etc.” Ziaristul aminteşte că această falsificare e o slăbiciune omenească, invocând ca exemplu portretele lui Napoleon.

Ultimul text al volumului alcătuit cu rigoare ştiinţifică de Constantin Hârlav este Arta lui Caragiale de I. A. Bassarabescu, iniţial o conferinţă radiofonică din 20 august 1940, publicată şase ani mai târziu în Buletinul oficial al Primăriei Municipiului Ploieşti, plină de interes şi astăzi.

Costin Tuchilă, cronică difuzată în emisiunea Citesc, deci exist!, Radio România Tineret, 15 ianuarie 2003

© costin tuchilă

Anunțuri

Read Full Post »