Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘costin tuchila critică literară dan mutaşcu bizantinism în poezia contemporană’ Category

În poezia de astăzi, ipostaza balcanică, por­nind de la Ion Barbu dar descoperind imaginar un fond bizantin, hime­ric şi metafizic, iniţiind într-un ceremonial în care materia se spiritua­lizează hieratic, este re­prezentată în mod expli­cit de poeţi ca Leonid Dimov, Emil Brumaru, Dumitru M. Ion, Dan Mutaşcu, în forme, la fiecare, originale şi în grade diferite de substanţializare. În timp ce, de exemplu, bizantinismul lui Dumitru M. Ion este o „realitate interferentă”, din planul re­veriei „materiale” trecând în cel al nostalgiei ceremonioase şi visând la „cetatea balcană”, la gestul de cavaler răsăritean cu blazon platinat, din „ţara plăcutului Onir”, în poezia lui Dan Mutaşcu bizantinismul este mai mult livresc decât existenţial, deşi cele două planuri se întâlnesc şi se confundă adesea. Poezia este aici tresărirea însângerată a actului logotetic, legen­dar, reînviat în amintire ca într-o inefabilă oglindă, stăpân încă peste viaţa afectivă. Această tresărire a logosului provine însă dintr-o poezie unde forţa şi delicateţea se com­pletează reciproc, într-un echilibru instaurat treptat dar durabil. Volumele lui Dan Mutaşcu, de la Substratum (1970) la Scrisori bizantine (1974) alcătuiesc „imagini culturale”, urmărind şi valorificând un fond arhaic, de la modelele străromâne din prima carte la mitul naţional în Ochiul lui Zamolxe (1975) sau la orientalis­mul spiritualizat din Oglinda lui Cagliostro. Bi­zantinismul inspiraţiei este direct afirmat în Scri­sori bizantine, în care imaginile culturale repre­zintă o sinteză între fondul autohton, străvechi şi straturile suprapuse. Poezia este rodul meditaţiei într-un spaţiu care, limitat obiectiv, este ilimitat ca posibilitate de explo­zie a subiectivităţii. „Ipostaza lirică preferată, scrie Marian Popa, e aceea a forţei delicate, plasate într-un univers solid, imuabil ca un muzeu”. Forţa delicată ar fi în acest spaţiu în­chis („solid”) înţelesul tăcerii – tăcerea medi­taţiei la care invită obiectul de muzeu, ima­ginea metaforică a ceremoniei de demult ori cadrul livresc, sau numai contemplaţia şi amin­tirea unui tablou, a unei piese muzicale. Sunt, acestea, ipostaze definitorii în recentul volum al lui Dan Mutaşcu, Clipe şi regi (Editura Albatros, 1984). Bizantinismul său de factură livrescă subzistă doar ca îndepărtat punct de referinţă. E patina lucru­rilor vechi alături de simţul timpului care „sângeră” aidoma perlei de aur în umbra ima­ginară: „Când se va trezi cel care doarme / o perlă de aur va sângera // şi-n golul amiezii se vor aduna / pescăruşi fulgeraţi de-o nespus / de amară umbră // o iarbă flendurită va ameţi pe mal /printre meduzele scuipate de reflux // câte-o corabie roasă de eterna sare / zadarnic ne-ar mai drumeţi pe ape / să rămânem deci pe un mal de cinabru / lângă acea cetăţuie din care turnurile au fugit // şi să privim sălbăti­ciţii trandafiri ai mării / până când până când până când / se va trezi cel care doarme cu fruntea-n lună”. (După douăzeci de ani). Deşi împovărat de sugestia nobleţii apuse, a „pânzei purpurii” ce se pierde în depărtare, Dan Mu­taşcu nu este, în nici una din poeziile din Clipe şi regi, un melancolic. Trecutul e răsturnat în prezent şi în viitor, ceea ce presupune o organizare diferită a materialului imaginar, faţă de alte cărţi. Mai mult decât atât, un alt tip de circumstanţializare. „Ora nesigură a trecutu­lui”, cu visul lui neconsolat, cedează în faţa unui prezent generic, frecvent nu numai ca timp verbal, ci şi ca stare tutelară. Este starea admirabil definită în finalul unui frumos poem, Misterion: „Priveşti cu o privire de liliac-umanizat, / auzi demoni – tunete; te-ntorci şi nici n-ai plecat. / Te uiţi în sus şi vezi norii / ca amigdale de ambră un gât de azur umflând”.

Preţiozitatea este savant dozată în versurile lui Dan Mutaşcu, imaginea căutată coexistând cu înfăţişările pline de naturaleţe, de o francheţe care, ea însăşi, poate deveni uşor emblematică, purtând aura imaterială a frumuseţii: „Sau mă fac un abur ţinând de esenţa lacrimei / pe un cer ce vede norii ca pe un aur de voci / la pânda frumuseţii”. Câteva poezii folosesc pro­gramatic tehnica sinesteziei (Puncte de vedere) sau speculează parabolic în jurul scenei de gen, pictată în culori himerice (Bătrân răsfoind o carte). Pavană pentru o iubire defunctă e un titlu-parafrază a celebrei piese a lui Maurice Ravel, poate capodopera compozitorului, Pava­nă pentru o infantă defunctă. Clipe şi regi este, pentru a-i prelua un vers, „trandafirul în stare de fulger”: emblema ascunsă şi mereu renăscând în pânza purificatoare a prezentului, în­ţeles ca stare şi singurătate continuă.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 10 (1192), sâmbătă 9 martie 1985, p. 2

© costin tuchilă

Read Full Post »