Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘costin tuchilă d r popescu ofelia hamlet liviu rebreanu bicilis’ Category

Complexul Ofeliei, cartea lui Dumitru Radu Popescu apărută la Editura Viitorul Românesc, reuneşte eseuri şi articole de critică literară pe teme diverse, scrise într-un stil liber, la jumătatea drumului dintre proza de idei şi discursul critic propriu-zis. Această libertate, acest nonconformism (deşi termenul este uşor exagerat) conferă textului său un plus de interes. Întotdeauna critica scriitorilor, adică a autorilor care s-au dedicat altor genuri decât critica literară, a avut o trăsătură spectaculoasă, fie prin ideile exprimate, fie prin felul în care ele sunt puse în pagină.

ofelia-j-w-waterhouse-1894

John William Waterhouse, Ofelia, 1894

Primul capitol dă titlul cărţii. D. R.  Popescu face un substanţial comentariu la Hamlet de Shakespeare din unghiul personajului angelic Ofelia, care, în viziunea scriitorului român, este un amestec de înger şi demon: „Trebuie să fie ceva mai puternic decât moartea, o deteriorare mai puternică decât moartea! Şi asta nu poate fi decât deteriorarea elementului principal al energiei vitale, deteriorarea şi putrezirea esenţei vieţii, esenţei verbului a fi, verbul existenţei, al vieţii – putrezirea sentimentului divin al iubirii.
Ofelia, sute de ani jucată pe scenă şi tălmăcită ca o fragedă trestie gânditoare şi iubitoare de flori, o flacără vie a gingaşelor sentimente, stinsă flacără, cuprinsă, fragedă trestie, de nebunia ce-a maculat-o murind cântând, dusă pe valuri spre o altă lume. Ofelia-fecioara pură este de fapt o bestie! Înger şi demon, într-un trup cântăreţ. Iubirea ei este acel ceva, fundamental, putred în Danemarca, între tată şi prinţul iubit, între rege şi Hamlet, între fratele Laertes şi visul vieţii sale, ea alege termenii primi ai educaţiei, cu puterea lor cu tot, şi în loc să-i fie iubitului ei reazim şi să salveze Danemarca, moare şi ea, omorând apoi totul în urma ei…”

Fragmentul citat mi se pare elocvent pentru modalitatea de abordare a textului literar sau dramatic, proprie lui D. R. Popescu. Autorul caută şi reuşeşte să evite locurile comune. Demersul critic începe exact în  momentul în care ai posibilitatea de a da la o parte tot ceea ce s-a spus despre opere clasicizate. Fără un punct de vedere nou, apropierea de opera rămâne o dulce inutilitate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru privirea aruncată în istoria literară, acolo unde valorile s-au sedimentat, iar truismele sunt la ele acasă. Cu atât mai incitantă este viziunea lui D. R. Popescu, exprimată în al doilea capitol al volumului, Tăierea urechilor. Un scurt eseu atrage atenţia, ironic desigur, că românii au practicat, pe lângă trasul pe roată, şi „trasul urechilor pe roată”: „Se observă cu ochiul liber cum, uneori, unui ins cu limba lungă i se scurtează urechile!”. Din punctul de vedere al cenzurii de ieri şi dintotdeauna, exercitată în toate felurile, este mai util, iar cazurile se numesc în literatura română Tudor Arghezi, dar şi… Cocrişel şi bacii mioritici. În ce-l priveşte pe Cocrişel, acesta ar fi primul scriitor român, după D. R. Popescu. Moldoveanul aflat în oastea lui Mihai Viteazul şi căzut prizonier la unguri este autor al unei epistole considerate „întâia respiraţie a unui scriitor român”. Cocrişel era contemporan cu Shakespeare şi Cervantes. Este, aşadar, uimitor felul în care s-a maturizat literatura română, după trei sute de ani Ion Barbu nefiind deloc mai prejos decât Ezra Pound, urmaşul lui Shakespeare. Şi nu e singurul exemplu de universalitate a scriitorilor români. Aceasta este demonstraţia pe care D. R. Popescu o face într-un stil şocant tocmai pentru că doreşte să elimine prejudecăţi. Textele sale critice pornesc chiar şi de la senzaţionalul jurnalistic, de pildă ştirea „că nu ştiu cine a mâncat un mort”, la începutul capitolului al treilea, Mâncătorii de morţi, în care citim pagini despre Platonov, Ion Creangă şi dicţionarul personajelor sale alcătuit de Valeriu Cristea, despre Panait Istrati, care „propune sinceritatea cu tot cortegiul ei autodevastator drept model literar şi etic”, înaintea lui Céline. Scriind despre Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, D. R. Popescu remarcă, în textul intitulat Scăunelul, un detaliu de la începutul romanului: grija lui Apostol Bologa pentru asigurarea unei execuţii perfecte a sublocotenentului Svoboda, al cărui nume înseamnă „libertate”” Din inventarul morţii lipseşte scăunelul pe care urmează să fie urcat condamnatul. Scena i se pare lui D.R. Popescu similară cu replica bine cunoscută din Richard al III-lea de Shakespeare, „regatul meu pentru un cal!”. Liviu Rebreanu construieşte ca un dramaturg, iar Pădurea spânzuraţilor are amploarea unei întâmplări antice. Simetria imaginilor morţii, de la începutul şi sfârşitul romanului, marchează tragedia, detaliul scăunelului devenind astfel scenografia ei simbolică.
Texte admirabile sunt cele despre miturile româneşti, fie că ele se numesc Mioriţa sau – nu e nimic de râs – Bicilis, figura trădătorului, cel care a vândut romanilor secretul tezaurului ascuns de Decebal. „Fără Bicilis, comentează D. R. Popescu, Traian era un împărăţel oarecare!”. Aşa încât i s-ar cuveni balcanicului trădător o statuie „sau măcar un closet public”. Ironia este necruţătoare şi, mai ales, amară. Istoria noastră e plină de tragedii privite batjocoritor, de-ar fi să ne gândim doar la faptul că execuţia lui Horea a fost tratată ca un spectacol de autoritatea cezaro-crăiască (textul se intitulează Sărbătoare princiară). În fine, dar nu în ultimul rând, de remarcat fragmentele critice dedicate de D. R. Popescu lui Vasile Alecsandri, Marin Preda, Sorin Titel, Viorel Ştirbu, Miodrag Pavlovici sau mărturisirea legată de întâmplările care i-au inspirat scriitorului minunata nuvelă Duios Anastasia trecea. Totul într-o carte care se citeşte cu interes crescând de la o pagină la alta.

Costin Tuchilă, „Azi Cultural”, nr. 4 (342), luni 12 iulie 1999, p. 4

© costin tuchilă

Anunțuri

Read Full Post »