Imaginaţi-vă o plimbare, probabil nocturnă, pe Tamisa, între White Hall şi Chelsea, cartierul rezidenţial al Londrei, cu tot fastul veacului al XVIII-lea, într-o ambarcaţiune decorată opulent şi luminată pe măsură, salon plutitor ferit totuşi de priviri indiscrete. O scenă de teatru, în fond, cu fardul tuturor artificiilor mutat pe ape doar pentru a mări spectacolul. Dar, treptat, convenţia acvatică, decorativă, tinde să-şi asume rolul prioritar. E o emancipare a spaţiului folosit ca ambient; el ajunge să insinueze o condiţie existenţială. Vorbeşte de instabilitate, de pasiuni efemere, de deşertăciunea ambiţiilor. Anunţă atotputernicia iluziei. Totul se petrece pe apă şi totul se reflectă în apă. Imaginea dublată este, în ciuda nestatorniciei sale, poate chiar mai adevărată decât modelul, contururile se mişcă, tresărirea lichidă evocă o clipă esenţa lucrurilor. Departe de a fi simplă reprezentare picturală, imaginea reflectată înlocuieşte progresiv realitatea. Iluzia a învins.
Victorie care, în epoca barocă, nu putea avea decât „neţărmurită fantezie”. Autorul Muzicii apelor (Water Music) excelează la acest capitol. Fantezia lui Händel nu e niciodată strict decorativă, chiar dacă se înscrie în tiparele epocii. Suita, alcătuită din 25 de piese, compusă probabil în 1716 (după alţi autori, în 1717) pentru a fi executată în timpul plimbării regale pe Tamisa (17 iulie 1717) de un ansamblu de 50 de muzicieni, depăşeşte caracterul ocazional, chiar dacă, adesea, lasă impresia unei muzici scrise doar pentru o festivitate anumită, parte a unui spectacol. Impresia că nu ar putea trăi în afara acestui spectacol e însă cât se poate de falsă. Gustul unei întregi epoci se oglindeşte în această succesiune de piese care speculează formule melodice şi ritmice diverse, de la menuet la bourré, de la dansul de cimpoi la prospeţimea ariei.
Regele George I
Un amestec de muzică de salon şi ingenuitate populară se revarsă din suita dedicată reconcilierii cu regele George I, nimeni altul decât prinţul de Hanovra devenit în 1714 rege al Angliei. Şi mai ales un întreg inventar de reflexe acvatice, de „locuri comune” ale inspiraţiei baroce: apa-ornament, apa-iluzie, imaginea reflectată ca punct de pornire pentru meditaţie, apa, figurare a soartei schimbătoare, apa-avertisment al destinului, legănare fantastă şi invitaţie mitologică, apa-rezervor de simboluri, sinteză a naturii şi cosmosului, apa-imagine a scurgerii timpului, ea însăşi trecere, curgere a vieţii, apa care „orchestrează” cel mai mărunt capriciu natural, focul reflectat în apă, „îmblânzit”, estetizat astfel, apa-simbol al profunzimii, ascunzând taina primordială.
Partitura Suitei nr. 2 în Re major din Muzica apelor
Muzica apelor nu este numai cea mai cunoscută compoziţie händeliană, concurată doar de celebritatea oratoriului Messiah; suita aceasta rămâne emblematică pentru stilul muzicianului născut cu aproape patru săptămâni înaintea lui Johann Sebastian Bach, de care mai multe trăsături îl despart decât îl apropie. Operei savante a lui Bach, Georg Friederich Händel (Haendel pentru lumea latină şi anglo-saxonă, evitând particularităţile grafiei germane) îi opune fantezia exuberantă, adesea de inspiraţie populară, cu orchestraţii strălucitoare şi gustul teatralităţii, o fantezie cuceritoare pentru un public larg. Pasiunea pentru teatru, atât de iubit în epoca barocului, este servită de simţul grandiosului, al metamorfozei petrecute sub ochii unui spectator cucerit de naturaleţea artificiului. Mai mult decât Bach, Händel este muzicianul baroc prin excelenţă. Muzica lui rămâne de o plasticitate vizuală – înscenează. E însăşi reprezentarea barocă, de la sentimentul mitologic atât de căutat, în subiecte diverse, la valorile interiorităţii. Atras de sonoritatea amplă şi strălucitoare, nu riscă totuşi niciodată superficialitatea. Hieratică uneori, fastuoasă adesea, muzica lui Händel are un elocvent dramatism. Doar o privire răutăcioasă i-ar nega adâncimile, furată de edificiul aproape întotdeauna monumental. Ca în orice formă barocă, singurul reproş ar fi acela al abundenţei dar şi în muzica de scenă, operă sau, în ultima parte a vieţii, oratoriu, trebuie observat de îndată că forma prea încărcată e respinsă cu abilitate de compozitorul naturalizat englez. Chiar şi o Muzică a focurilor de artificii (Music for the Royal Fireworks, cântată în primă audiţie în London’s Green Park, în 27 aprilie 1749), care celebra sfârşitul războiului succesoral austriac, pacea de la Aix-la-Chapelle (1748), scrisă iniţial doar pentru suflători (un ansamblu de 120 de instrumente, din care 40 de trompete) şi tributară momentului solemn, ştie să neutralizeze excesul de festivism.
Costin Tuchilă, capitol din vol. În căutarea capodoperei, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2002, p. 135–144
© costin tuchilă
Focuri de artificii şi iluminaţii în cadrul unor serbări date de Ducele Richmond de Lenox şi d’Aubigny pe Tamisa, vizavi de palatul său, Londra, luni 15 mai 1749
Punctul pe cuvant 