Patru măsuri pompoase, acordul de Do major, gama întreagă în vârful arcuşelor susţinute de oboaie şi fagot, schiţa arpegiului de Do major. Aşa începe simfonia cu numărul 60, Distratul, de Joseph Haydn. Ce să urmeze după inevitabila pauză? O frază cântată de viorile prime cu acompaniamentul celor secunde, al violelor şi al basului. O reverie graţioasă, un balans gingaş dacă o notă forte ivită surprinzător nu ar avea darul s-o contrazică şi dacă măsurile din urmă n-ar desena un capriciu. Când totul pare a se fi liniştit, orchestra alcătuită din două oboaie, doi corni, două trompete, fagot, timpane şi cvintetul de coarde atacă rapid cu zâmbetul pe buze. Ca întreaga simfonie, acest Allegro di molto este construit din contraste: alternanţă de note pianoforte, sunete repetate insistent, sacadat la corzi, reluate de oboaie, salturi de octavă, intervenţia stridentă a alămurilor. Te aştepţi, ca ascultător, ca iureşul să continue, ca furtuna să crească; nici vorbă: primele violine slăbesc tempoul şi repetând aceeaşi notă, mi, cu o biată excepţie, un interval de un semiton, dispar. Celelalte instrumente cu coarde pierd şi ele sunetul reluat în valori mici. Perdendosi, indică domnul Haydn. După care brusc 15 măsuri în fortissimo: intră în scenă distratul, personaj de teatru. Şi ca să fie concludent în mica lui mare zăpăceală, totul se reia, identic sau cu modificări. Comicul este o rezultantă a contrastului, a stridenţei neaşteptate, nu numai în muzică. Râdem în faţa apariţiei surprinzătoare, ne amuzăm imaginându-ne cum adorabilul erou se străduieşte să fie consecvent. Nu va reuşi niciodată, anunţă Haydn în această glumă muzicală, simfonie, cum s-a remarcat, doar pentru că e scrisă pentru orchestră. În fapt, ceea ce se numeşte Simfonia nr. 60 în Do major este o suită extrasă din muzica de scenă pentru comedia Distratul a lui Jean-François Regnard, dramaturg şi romancier ce păşise în veacul luminilor – născut în 1655, a murit în 1709. Influenţat de Molière, autorul Legatarului universal, călător pe mări şi în ţinuturi excentrice ca Laponia, a scris scurte comedii pentru trupele italieneşti, texte atrăgătoare prin fantezie, anunţându-l întrucâtva pe Marivaux prin dezamăgirea cu care tratează tema dragostei.
Jean-François Regnard
Despre această simfonie a lui Haydn avem date exacte. Gazeta „Pressburger Zeitung” îşi informa cititorii despre vizita prinţului de Modena la castelul Esterházy, la sfârşitul lui iunie 1774. Trupa lui Karl Wahr juca în onoarea oaspetelui opera capelmaistrului Haydn L’Infedelta delusa (Necredinţa zădărnicită). Acelaşi Haydn, scrie corespondentul gazetei din Bratislava, compusese cu puţin timp în urmă muzica la Distratul, pe care cunoscătorii o considerau o capodoperă. Pe 22 noiembrie 1774 simfonia era cântată la Bratislava şi acelaşi ziar era prompt, relatând a doua zi despre marele succes al muzicii bizare a compozitorului austriac: „Este excelentă, în întregime excelentă şi, datorită aplauzelor necontenite ale publicului, Finalul a trebuit reluat.” Dar până la final, să adaug că după câteva decenii, când împărăteasa îi cerea să o asculte, bătrânul Haydn, care nu-şi pierduse umorul, califica această muzică drept vechitură…
Adorabilă vechitură construită pe motive ce împrumută vioiciunea populară a cântecelor de stradă, reunite ca într-un potpuriu pentru a desena în peniţă nevinovatele păţanii ale distratului. După prima parte, cu caracter de uvertură la piesa lui Jean-François Regnard, urmează un Andante în care viorile se străduiesc să cânte o melodie în Sol major, în registrul grav. Nu durează nici patru măsuri pentru că perechile de oboaie şi corni le contrazic vehement. Triluri, ornamente, modulaţii expresive. Ce să fi uitat distratul, la ce visează în proza zilei? Un Menuet cu trio pare a impune o uşoară notă de severitate: canoanele epocii, regulile de politeţe şi curtoazie. Partea a patra, Presto, dezlănţuie spaima: încurcături şi consecinţe. Încheierea sună ca o sentinţă rostită cu voce marţială de alămuri. Aventura continuă: Adagio di lamentatione. Câtă tristeţe, câtă suferinţă şi candoare… Oare? Se ivesc semnale de suflători, într-o grotescă înfăţişare. Lamentaţia se sfârşeşte cu un pasaj Allegro: distratul şi-a revenit. În fine, partea a şasea, Finale. Prestissimo, evocă întâmplarea care încununează opera personajului. În ziua căsătoriei distratul uitase că el este mirele. Ca remediu, şi-a făcut un nod la batistă… Grea încercare pentru muzician. Haydn găseşte o soluţie extraordinară, cuceritoare prin caracterul frapant: după ce orchestra atacă în forte, iute, acorduri de Do major, urmate de un galop, auzim în partidele viorilor pur şi simplu sunete de acordaj. Va să zică, muzicienii şi-au amintit brusc că instrumentele lor nu au fost acordate. Strălucită soluţie pentru a încheia caracterizarea tipului universal al distratului.
Costin Tuchilă
Fragment din capitolul Râsul în muzică, din vol. În căutarea capodoperei, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2002, p. 229–231
© costin tuchilă
Joseph Haydn, Simfonia nr. 60 în Do major, „Il Distratto” („Distratul”)
Partea I, Adagio – Allegro di molto
Partea a II, Andante; Partea a III-a, Menuet – Trio
Partea a IV, Presto; Partea a V-a, Adagio (di Lamentatione); Partea a VI-a, Finale. Prestissimo
Interpretează: Orchestra de Cameră din Philadelphia, dirijor: Anshel Brusilow
Punctul pe cuvant 