Traduceri în latină din mari poeţi români la Editura Ars Longa
Publicarea celor trei traduceri în limba latină din mari poeţi români, Eminescu, Bacovia, Blaga (precedate de versiunea în aceeaşi limbă a baladelor populare Mioriţa, Meşterul Manole, Toma Alimoş) reprezintă un gest editorial cu totul deosebit mai ales în contextul actual. Cu titlul latinesc Carmina, antologiile bilingve, cu micromedialoane de Constantin Ciopraga şi referinţe critice în română şi italiană, au apărut la Editura Ars Longa din Iaşi începând din a doua parte a anului 2005. Pe lângă semnificaţia sa culturală, este fără îndoială şi un gest de curaj editorial, având în vedere audienţa acestor volume.
Când le-am primit, m-am întrebat desigur cui se mai pot adresa astăzi traducerile în limba latină, dincolo de cercul restrâns al filologilor şi în general de mediile universitare şi academice. Nu vreau să fac previziuni, dar e greu de presupus că vremurile trecute – de altfel nu prea îndepărtate – se vor mai întoarce. Mi-am amintit că, în urmă cu peste trei decenii, în oraşul de provincie în care îmi făceam studiile liceale, un venerabil profesor de latină avea un cerc de prieteni cu care conversa în latineşte. Nu erau printre ei numai profesori de latină sau de română din oraş, ceea ce ar fi fost uşor de înţeles, ci şi avocaţi şi medici, dacă-mi aduc bine aminte. Ni se părea nouă, celor foarte tineri, aproape straniu, fiindu-ne probabil greu de acceptat că o limbă eminamente livrescă mai are şansa de a învia într-o conversaţie, fie ea purtată doar din simplă plăcere, dincolo de rigorile academice.
Iertaţi-mi divagaţia cu care am început această cronică şi permiteţi-mi să-mi exprim măcar un dram de optimism în aceste vremuri atât de neprielnice faptului cultural autentic. Poate că astfel de intelectuali – din categoria a ceea ce numim „intelectualul mediu” – nu vor fi dispărut cu totul. Traducerile apărute la Editura Ars Longa (şi cele în curs de apariţie, din lirica lui Macedonski şi Arghezi) se datorează eminentului profesor ieşean Traian Diaconescu.
„Dl. Traian Diaconescu, profesor la Universitatea din Iaşi, laureat cu distincţii naţionale şi internaţionale pentru traducerile sale din limba latină în limba română şi din limba română în limba latină, face parte din stirpea rară a filologilor clasici români dotată, deopotrivă, cu ştiinţă de carte şi har poetic”, scrie Nicolae Baran. În Nota asupra ediţiei Poeme – Carmina de Lucian Blaga, traducătorul ţine să precizeze: „Florilegiul nostru bilingv se adresează, în primul rând, mediilor savante de peste hotare, unde limba latină se studiază cu mai multă acribie şi frenezie. Sperăm că acest experiment va fi ocrotit de zodii bune.”
Prima observaţie pe care mă simt dator să o fac este, că trecând peste evidenta modestie a traducătorului, versiunile sale în latină nu sunt deloc un experiment. Pentru cei dispuşi să se aplece asupra lor, este limpede că tălmăcirile lui Traian Diaconescu sunt echivalenţe foarte reuşite ale unor texte atât de greu de tradus în altă limbă – şi mai ales în latină. Experimental este, de exemplu, poate doar modul de abordare a liricii eminesciene – dar nu rezultatul. Traducătorul face utile precizări pentru înţelegerea demersului său: „Am renunţat la rimă, element muzical inefabil, dar am încercat să ne apropiem de spiritul poetic al originalului prin structuri lexicale, sintactice şi ritmice funcţionale. La nivel lexical, am recurs, uneori, la calc, utilizând cuvântul românesc fără corespondent latin adecvat; la nivel ritmic, am folosit, în cazul strofei safice, nu celule prozodice cantitative, ci accentul intensiv modern din poemul românesc; în privinţa metricii, am optat pentru structuri identice sau similare cu cele eminesciene, adecvate unui receptor modern. Tălmăcirile în metru antic – hexametru, pentametru, strofa safică – sunt, neîndoielnic, forme savante, străine sistemului metric românesc, mărturii ale unei vârste apuse în istoria traducerilor din limbile moderne în limba latină.”
În ce mă priveşte sunt perfect de acord cu principiile enunţate şi puse în practică de Traian Diaconescu, chiar dacă, teoretic, prin renunţarea la rimă se pierde o parte din farmecul poetic. Pe de altă parte însă, tocmai această renunţare oferă posibilitatea realizării în latină a unei eufonii cel puţin convenabile. Important este că spiritul poeziei eminesciene nu este trădat de traducător; or, se ştie, într-o traducere, acesta rămâne aspectul esenţial.
Iată un exemplu, dintre cele mai pretenţioase, fiind vorba de sonetul Veneţia: „Extincta vita celebris Venetiae, / Non cantus, nec festorum lumen, / Marmoreas per scalas et porticus / Penetrat luna pariete albens. // Per freta plangi Okeanos, / Aeterno hic in flore iuventutis, / Perdulci vitam sponsaï afflaret, / Percutit muros resonatque fluctus. // Ut coemeterium, silentium in urbe, / Dum Sanctus Marcus, priscus vates, / Sinister mediam noctem clamat. // Cum alta voce, ut Sybilla ait, / In numero ac lente: «Puer, / Defuncti non resurgunt. Frustra».”
Canaletto, Veneţia, vedere spre Palatul Dogilor
Poemele eminesciene au fost reproduse după ediţia Perpessicius, confruntată cu ediţia Murăraşu şi ordonate cronologic, cu două excepţii: primul poem din antologie, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi ultimul, Criticilor mei. Traducătorul s-a oprit îndeosebi la poemele scurte, renunţând la Epigonii, Împărat şi proletar, Luceafărul, la Scrisori ş.a, care au mai fost traduse în latină.
Dacă în privinţa liricii eminesciene, mai există traduceri în limba latină, unele nu foarte vechi (din 1974 şi 1980), traducerile în latină din Bacovia reprezintă o premieră în cultura română. Realizate cu peste un sfert de veac în urmă, ele alcătuiesc o antologie reprezentativă pentru universul imaginar bacovian, păstrând ordonarea după acelaşi criteriu cronologic, cu excepţia textului din finalul cărţii, Epitaf.
Reproduc, în primul rând pentru armonia sonoră a echivalenţei în limba latină, Tablou de iarnă (Tabula hiemis): „Horrescens ningit campo lanienae / Et sanguis caldus perfluit in canalo,/ In nive, multus sanguis animalis,/ Et semper ningit in arena tristi. // Est albus ardens sanguinis gelati / Et sanguine nune sugent corvi, / Sed hora tarda… corbi omnes fugiunt / Et ruit nox in campo lanienae. // Et ningit semper in nocturna via / Et nune, cum vitrei sunt tristi, / Ad lanienam lupi iam fulgentes… / – O cara mi, ad portam duram ego.”
Ştefan Luchian, Iarnă la bariera Filantropiei, ulei pe lemn, 1908 – 1910
În privinţa poemelor blagiene din antologia care cuprinde texte reprezentative din toate volumele publicate antum sau postum, Traian Diaconescu remarcă faptul că pentru un cititor neavizat, traducerea lor pare un proces facil, „întrucât Blaga nu cultivă versul clasic, arhitectural, ci versul liber, nu apasă pe armonia mirifică a rimelor, ci pe ritmul ideii şi pe viziunea mitică a transfigurării.” Fără îndoială, numai facilă nu este echivalarea sensurilor poeziei blagiene în latină, aceasta datorită unui prag lingvistic evident – sau mai ales aici evident: surprinderea unei aventuri spirituale moderne într-o limba arhaică. Ce se pierde şi ce se câştigă? „Poemele româneşti pierd, în procesul transferării, armonia, conotaţiile stilistice originale, dar dobândesc, compensativ, sunetul grav şi singular al limbii latine”, menţionează Traian Diaconescu. Aşa încât, dacă vorbim de aventură spirituală, ea nu poate fi decât una reuşită: „Non obtero corollam miraculorum mundi / et mea mens / non occidit mysteria occurssa / in mea via,/ in floribus, in oculis, in labris tumulisque. / Lux aliorum / exanimat ignotum mysterium latens / in tenebris profundis / sed ego, / ego, meo lumine, mundi miraculum / augeo/ et sicut luna suis radiis albis / non diminuit, / sed tremens noctis mysterium multiplicat, / sic ego obscurum horizontem amplifico / vasto cum tremore sancti mysterii / et omnia obscura / mutantur in tenebras maiores / sub oculis meis, / nam amo / et flores et oculos et labra tumulosque.” (Non obtero corollam miraculorum mundi – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).
Costin Tuchilă, „ Cronica Română”, sâmbătă 7 octombrie 2006
© costin tuchilă
Punctul pe cuvant 