Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘costin tuchilă marin preda fatalitatea relaţiei metafora risipirii viaţa ca o pradă ilie moromete moromeţianism privire niculae moromete călin surupăceanu fieraria iocan existenţă deziluzie v’ Category

Cine este omul din spatele scriitorului, cum se configurează spiritul său în (eventual) manifestările dinafara literaturii, când şi în ce fel a început „aventura conştiinţei sale” ori numai ce se ascunde sub preferinţa pentru o temă, o tipologie, media existenţială a personajelor lui, care este comportamentul moral ce ar determina – şi în ce măsură – stilul său inconfundabil, sub ce auspicii şi-a urmărit, dacă a făcut-o, propria devenire literară, care era deci imaginea despre sine: întrebări, idei de verificat, indiferent de părerile pro sau contra, pentru care au curs râuri de cerneală. O bucurie a spiritului atrage de obicei şi o curiozitate – o minimă curiozitate. Opera de artă conduce fictiv spre autorul ei real. A suprapune planurile nu mai e deja o curiozitate, ci o experienţă.
Chiar mai mult decât Viaţa ca o pradă (1977), Imposibila întoarcere (1971), carte de eseuri, confesiuni, reflecţii, lasă amprentele conformaţiei spirituale costin-tuchila-marin-preda-victor-petrini-ilie-moromete-poiana-lui-iocan2a lui Marin Preda. Apar noţiunile-cheie, reperele între care se configurează atitudinea sa existenţială. Noţiuni, idei ce se cer confruntate, „verificate” prin comparaţie cu opera literară, căci reprezintă cheia de boltă a „aventurii conştiinţei”. Termenul îi plăcea mult scriitorului alături de cunoscuta sintagmă „forul meu interior”. Aceasta pentru că „aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o dată e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine”.
E o frază desprinsă din capitolul cu care va începe peste ani Viaţa ca o pradă. Textul acesta reprezintă conştiinţa începutului, privind, fireşte din unghiul existenţei individuale. La nivel social, relaţia implică mai multe tensiuni decât simbolica acaparare a bucăţii de pâine.

„Liberalii” din poiana lui Iocan

Imposibila întoarcere nu este o carte de ficţiune. În mare măsură, ea este una reprezentativă pentru atitudinea faţă de problemele fundamentale ale vieţii şi literaturii – dar şi faţă de propriul univers literar. Principalul motiv al cărţii ar fi ireversibilitatea deziluziei. Omul care ţine strâns în braţe o pâine, atrăgându-şi privirile „rele” ale semenilor, este omul care trăieşte iluzia libertăţii, a desprinderii de relaţia socială. Care acaparează dintr-un sigur instinct al proprietăţii, instinct care ar conduce însă numai la solitudine. Deziluzia sa va fi să vadă nu că se află într-o strînsă determinare socială, ci că treptat soliditatea formei sale de viaţă se clatină, odată cu a celorlalţi. Că deziluzia născută astfel nu poate fi surmontată. În planul operei, unitatea aceasta de convingeri se regăseşte la nivelul regimului tematic: al modului de a se apropia de tema unică – marea temă înconjurată de atâtea altele – cea a risipirii individualităţii umane, a lentei degradări a personalităţii. Risipirea determinată şi determinantă, creată de o structură socială, economică, psihologică şi creatoare de atitudini: revoltă, cel mai rar, disimulare, retragere în sine, însingurare în iluzia libertăţii – cel mai des. O hartă întreagă, cu cele mai mărunte detalii, a personalităţii care se risipeşte sau e risipită, poate fi alcătuită urmărind destinul eroilor din proza lui Marin Preda.
costin-tuchila-marin-preda-imposibila-intoarcere-viata-ca-o-prada3Originalitatea gândirii sale trebuie căutată aici: între fatalitatea relaţiei, pe de o parte, şi imposibila întoarcere, pe de alta. Sunt cele două noţiuni-cadru pentru convingerile omului, cele două „imagini” generale şi abstracte pentru literaturizarea acestor convingeri. Fraza lui Eugen Simion: „În fond, ca artist, Marin Preda gândeşte social şi vede existenţial” traduce raportul dintre „fatalitatea relaţiei” şi „imposibila întoarcere”. Dintre iluzia permanenţei reperelor pe care omul trebuie să şi le construiască şi deziluzia lentei, definitivei lor degradări. Raport adevărat nu numai la nivelul creaţiei, ci şi la cel al vieţii comune:

„Facem abstracţie de fatalitatea relaţiei şi-l lăsăm pe erou să se uite în sine, să descopere, să vadă ce-i mai rămâne. Ei bine, nu e interesant de ştiut ce-i mai rămâne omului dacă face această abstracţie? Şi dacă-i rămîne ceva, acest ceva n-ar fi un teritoriu al său absolut liber, în timp ce teritoriul de relaţie e condiţionat? Ei, chiar nu credeţi că merită să explorăm acest teritoriu al libertăţii absolute? Şi nu vă încălzeşte inima ideea că trebuie să ne convingem prin scriitură, negând cu fiecare frază pe precedenta, dacă acest teritoriu există, iar dacă există, să-l cultivăm? Şi la urma urmei ce-i oferă omului fatalitatea relaţiei? Veşnice conflicte între individ şi iubita sa, între el şi familie, între el şi un grup de indivizi, între el şi societate! Care îi macină viaţa şi, asemeni regelui Lear, îl face să rătăcească în cumplite erori, nedreptăţi comise de el însuşi şi pentru care nu-l iartă nimeni! Care au constituit obiectul literaturii de când există ea, creând opere în care s-a spus aproape tot! Cu ce a fost încoronată viaţa unui om ca personajul dumitale, Ilie Moromete, victimă a relaţiei, care la sfârşitul vieţii sale este dus cu roaba acasă, el, care iubise atât de mult această lume, cu caii şi pământul lui, care aveau pentru el o dimensiune metafizică?”

Să comparam fragmentul de mai sus (din Fatalitatea relaţiei) cu „reflecţia risipită” (da, până şi rostirile esenţiale pot fi risipite!) intitulată Imposibila întoarcere. În ea e vorba despre destinul real al ţăranilor „moromeţieni”, despre iluzia salvatoare în care ei trăiau şi care a dispărut. Întors în sat, prozatorul constată că „liberalii” de odinioară şi-au pierdut memoria, odată cu locul „adunării”:

„Eu ştiu că ei se adună acum în altă parte şi că discuţiile de-acolo sunt mai puţin gratuite, sunt chiar eficiente. Dar nu cred că mai au naivitatea de-atunci, care dădea atâta sens gândirii lor ciudate şi care pe mine mă arunca într-o lume miraculoasă.
Erau foarte săraci, dar nu păreau doritori să afle cauza sărăciei lor, erau mai degrabă interesaţi să pună în discuţie situaţia din Parlament, ce a zis Iorga, «cel care-avea doi creieri», ce a zis Madgearu, ce-a zis Brătianu.
Dacă aceste amintiri despre acea poiană mă stăpânesc cu atâta putere nu este pentru că sunt prizonierul copilăriei mele, ci pentru că abia acum, la maturitate, descopăr în viaţa ei din amintire vocaţia profund democratică a poporului nostru. Reproşul că trăiau, practic, într-o iluzie nu infirmă adevărul că aveau dreptate în spirit.”

O dreptate care ţinea fără îndoială de fatalitatea relaţiei, traductibilă acolo prin adunările de la fierăria lui Iocan. Oamenii aceştia aveau absolută nevoie să se iluzioneze săptămânal că ei, ţăranii săraci pentru care tăierea unui salcâm putea anunţa sfârşitul lumii, se află în centrul complicatului mecanism, că apele tulburi ale vieţii politice nu pot trece nepăsătoare peste capetele lor. Era în această fierbere „democratică” din poiana lui Iocan unul din secretele conservării lor „sociale”, puterea hipnotică pe care le-o dădea – cu câtă siguranţă! – naivitatea. Există aşadar şi o relaţie iluzorie ce întreţine echilibrul unei lumi – şi în cadrul ei echilibrul unui om, sugerează autorul. „Poiana lui Iocan era unică” pentru că reprezenta rama acestei iluzii – rama fatalităţii relaţiei, care, în altă ordine de idei, oferă garanţii vremelnice unui tip de civilizaţie.

Victima deziluziei

Pornind de la interpretarea uneia dintre „imaginile privilegiate” care se întipăresc pe retina sufletului în anii copilăriei, problema trece pe neobservate din ficţiune în realitate. Un om singur este un om într-adevăr liber? Este o întrebare fundamentală pentru autorul Moromeţilor. Soluţia reiese din confruntare. Răspunsul dat de primul fragment ar fi doar în mod polemic afirmativ, situându-se în planul ideilor generale. Singurătatea contemplării de sine naşte infernul; acest infern mai are totuşi şansa de a fi structurabil din punct de vedere artistic. Dar pentru „liberalii” care au uitat fierăria lui Iocan, problema s-ar pune în aceiaşi termeni? Ei au distrus însuşi echilibrul iluzoriu care îi menţinea pentru o vreme intangibili, stăpâni ai „timpului răbdător”. A fi singur înseamnă aici a fi inexistent. A te risipi. Uitarea, pe care o constată prozatorul, confruntând ficţiunea realităţii cu realitatea ficţiunii, este tot un fel de însingurare. „Victimă a relaţiei”, Ilie Moromete este mai ales victima deziluziei. Puterea provine, în ce-l priveşte, în primul rând din obişnuinţa, din fascinanta lui obişnuinţă de a contempla spectacolul lumii. Modelul real al personajului Ilie Moromete, tatăl scriitorului, ţăranul Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti, era un om – mărturiseşte Marin Preda – care stătea ore în şir privind. Ai lui ştiau că nu e vorba – nici pomeneală! – de lene. Era felul acestui ţăran inteligent, intrat definitiv în istoria literaturii, de a domina lumea – universul reprezentat, pentru el, de vecini şi de oamenii din sat care îi treceau prin faţa curţii, şi încă de câteva lucruri cu dimensiune „cosmică”: pământul, caii, salcâmul de la poartă, prispa casei, poiana lui Iocan, fonciirea. Contemplarea aceasta avidă, dar cu aparenţa calmului desăvârşit, a celorlalţi însemna, pe lângă modalitate de „profesare” a spiritului critic, obţinerea siguranţei de sine. Exercitarea încrederii, întreţinere a iluziei. La ţară, notează Marin Preda în Câţi oameni cunoaştem?, omul cunoaşte mult mai mulţi semeni ai săi decât o poate face la oraş; viaţa la sat e mai puţin individualistă – „individualismul e moderat de privirea vecinului sau de ochii uliţei, care te vede când pleci de-acasă şi când te întorci”. La oraş oamenii trec unul pe lângă altul fără, măcar, a se privi. Cel ce locuieşte cu două etaje mai sus, la altă scară, ca să nu mai vorbim de cei de pe altă stradă ori din alt cartier, e parcă cetăţean al altei galaxii. La ţară viaţa e mult mai tributară privirii, fiecare mişcare se poate transforma lesne în prizonier al privirii celuilalt – şi, deopotrivă, fiecare clipă poate oferi satisfacţia contemplării. Când toate acestea se tulbură, începe să se risipească acea forţă extraordinară exercitată prin privirea analitică a lui Ilie Moromete, acea privire niciodată îngăduitoare, disimulând bunăvoinţa sau prietenia doar ca să câştige timpul necesar gândului pentru a se retrage şi a „diagnostica”. Nemaiputându-se contempla în raport cu semenii, lui Ilie Moromete îi dispare şi puterea sondajului interior, şi prăbuşirea e aproape.
A face abstracţie de viaţa de relaţie („de relaţia simplă, să-i zicem eternă, dintre un individ şi încă unul, sau şi mai puţin, de relaţia dintre un individ şi obiectele care-l înconjoară sau soarele care-i încălzeşte”) este pentru Marin Preda a trăi în absolut, adică într-o naivitate primordială, ca şi, nuanţat, copilul care strânge pâinea la piept. Pilda cu populaţia primitivă care nu cunoştea „fatalitatea relaţiei”, măcelărită de străini, este foarte semnificativă. Un om care contactează în acest fel „absolutul” este pierdut, în viaţă şi în literatură, îi lipseşte dimensiunea fundamentală a existenţei.

Realism în afara formulelor

În puţin peste trei decenii de activitate literară, Marin Preda a reuşit să împace cele două direcţii fundamentale ale romanului românesc la o ridicată ţinută artistică, ceea ce ar fi părut probabil incredibil cu o jumătate de veac în urmă. Fineţea analizei psihologice dar şi capacitatea de a se acomoda relativ firesc cu nuclee tematice diferite l-au condus pe prozator la înlăturarea prejudecăţilor referitoare la obiectivele romanului românesc. Rural sau citadin, balzacian sau modern în sensul secolului al XX-lea, romanul românesc depăşeşte şi prin intermediul acestui mare autor de proză realistă epoca dihotomiilor, a întrebărilor şi argumentelor cu caracter programatic.
Realismul lui Marin Preda se situează în afara formulelor. Moromeţii, roman ţărănesc la prima vedere, nu este însă doar o capodoperă închinată satului românesc, la fel cum Cel mai iubit dintre pământeni nu cuprinde în exclusivitate destinul intelectualului român în epoca dictaturii proletare. Cineva observa că „în romanul lui Marin Preda [Moromeţii, n.n.] lumea satului încetează să mai fie «rurală» în înţelesul literar consacrat al termenului, fiind pentru prima dată privită din interior”. Cucerirea lui Marin Preda este, cum s-a spus, spiritualitatea ţărănească, de fapt efectele descoperirii acestei spiritualităţi. Moromeţianismul constă în privirea din interior a lumii rurale, pentru a-i descoperi atât spiritul cât şi un anume regim metaforic propriu acestui spirit.

Metafora risipirii

O uriaşă metaforă apasă asupra întregii creaţii a lui Marin Preda, indicând şi în acest fel lipsa de însemnătate a formulelor în care proza sa ar fi, la rigoare, încadrabilă. Urmărind procesul de destrămare a colectivităţii ţărăneşti în preajma şi după al doilea război mondial, cu efecte la nivel social şi individual, Marin Preda alcătuieşte ipostaze guvernate de metafora unică a risipirii. Ea devine treptat, spuneam, temă a literaturii sale, şi încă una de primordială însemnătate. Aproape toate personajele importante ale ciclului moromeţian, ca şi cele din cărţile independente şi indiferent de localizarea romanului, se risipesc pe sine sau risipesc ceva: existenţă, istorie, imaginaţie, viaţă colectivă, iubire, armonie conjugală etc. Demonul risipirii tutelează spiritul artistic al lui Marin Preda. Echilibrul economic al satului, ca şi acela al familiei lui Moromete, se destramă văzând cu ochii şi individul se pierde într-un orizont închis. Independenţa individuală, una dintre puţinele valori exemplare la care ţine Ilie Moromete, este ameninţată să se risipească. Disjuncţia este şi ea o formă de risipire şi acesta e înţelesul plecării lui Achim. Un mediu psihologic larg în cadrele lui „claustrate”, cum este Ilie Moromete, primeşte loviturile unei fireşti risipiri. Întreaga dezvoltare ulterioară a conflictului moromeţian stă sub emblema căutării echilibrului pierdut, oscilând între coerenţă şi risipire. Cauzele care înscriu existenţa unor indivizi diferiţi sub acelaşi spectru – de fapt justificare în spiritul regimului tematic – sunt şi ele distincte. Unii sunt risipiţi de vremuri, surprinşi în încercarea lor de a rezista în forme consacrate, în neputinţa de a se schimba: risipirea poate însemna aici anacronism dar şi înfrângere. Ilie Moromete este un ,,risipit”, victimă a ambiţiei de a fi independent şi de a-şi menţine intactă spiritualitatea în aparenţa ei liniştită, dar un „risipit” va fi şi Niculae Moromete (Marele singuratic), prin gestul său de a se retrage din faţa istoriei. Însingurarea devine şi ea o formă de risipire – nicicum de libertate –, condiţionată şi dirijată, în cazul ultimului, de o înfrângere, de un accident aşadar, şi nu de concepţia asupra existenţei (Simina îi spune la un moment dat lui Niculae: „Nu credinţa a fost rea, ci faptul că ai fost silit din pricina unei înfrângeri s-o părăseşti.”). Asemănătoare este situaţia fui Călin Surupăceanu (Intrusul). Şi aici, accidentul tragic sau, mai exact, „tragedia inexplicabilă” de care vorbeşte Eugen Simion distrug personalitatea eroului tocmai atunci când ea dobândise un contur.
Alienarea este şi ea o formă de risipire. Eşecul doctorului Munteanu (Risipitorii) este încadrabil unei categorii diferite faţă de personajele pe care le-am analizat, succint, mai sus. Categoria risipitorilor nu pare, totuşi, la fel de interesantă în opera lui Marin Preda ca aceea a risipiţilor. Vanitatea, linia sinuoasă a comportamentului zbătându-se între puritate şi ipocrizie pentru a servi destinul eroului (sfârşind prin a-l deservi) împing la eşec o individualitate psihică puternică în datele ei iniţiale. Idealismul personajului e cel care, finalmente, îl va pierde, făcându-l să-şi risipească existenţa şi să răspândească în jur atmosfera sumbră a alienării.

Timpul

O maşină de produs metaforice risipiri este, în proza lui Marin Preda, timpul. Ipostazele lui fundamentale sunt două: timpul răbdător al începutului Moromeţilor, timp al prevestirilor şi al pregătirii evenimentelor tragice, şi timpul delirant, susţinător de destin tragic, factor al risipirilor, adevărată persoanaj în Delirul şi Cel mai iubit dintre pământeni. El intră în combinaţii metaforice şocante: timpul delirant explică imaginea vieţii ca o pradă, tumultul şi primejdia, ambiguitatea funciară a căutării independenţei spiritului:

„Desigur, viaţa nu e un cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează dacă nu ştii de unde s-o apuci.” (Viaţa ca o pradă)

costin-tuchila-cel-mai-iubit-dintre-pamanteni-victor-petrini1

Existenţă şi scriitură

Am lăsat la urmă personajul principal al romanului apărut cu câteva luni înaintea morţii lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Victor Petrini este ultimul şi cel mai mare dintre risipitori. Personajul este grăitor ca o sinteză, fără să fie propriu-zis sinteza celorlalte. Un „risipit” combinat subtil cu un „risipitor”: în el trăieşte câte ceva din fiecare. Un accent aduce aminte de Ilie Moromete, un altul de Niculae, Călin Surupăceanu, doctorul Munteanu etc. Orice discuţie de acest gen este tot atât de irelevantă pe cât de fructuoasă. În imensa hartă a personalităţii care se risipeşte sau e risipită, Victor Petrini ocupă locul cel mai înalt, nu atât prin complexitatea psihologică (ţăranul Ilie Moromete, în mintea căruia nu există, fireşte, complicaţii ,.intelectuale”, nu are la urma urmei o viaţă psihică mai simplă), cât prin conştientizarea în spirit filosofic a acesteia. E trecerea de la reacţie la analiză. De la viaţă – existenţă, acţiune, meditaţie –, fapt unic şi irepetabil, la retrăirea ei „culturală”. Cel mai iubit dintre pământeni simbolizează luarea în posesie pe cale livrescă a propriei fiinţe; retrăirea prin mijlocirea scriiturii.

„Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gândul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa…”,

afirmă Petrini la începutul manuscrisului său. Confesiunea aduce desigur eliberare, scrisul poate avea efect anestezic. E însă aceasta o formă de libertate? Dobîndeşte acest mare risipitor, această conştiinţă risipită de istoria deceniului, calmul, seninătatea pe care le oferă, teoretic, practica scrisului? Se împotriveşte el, astfel, „fatalităţii relaţiei”?

„Mi-am recitit acest lung manuscris şi dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că altfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei de ceea ce am trăit”,

se spune în final. Pe alt plan, eseul pe care îl scrie Petrini, Era ticăloşilor şi în care, cum spune Suzy, „înjură omenirea cu un humor furios”, deşi probabil lucrurile nu stau chiar aşa, este singura lui modalitate serioasă de revoltă. Uciderea gardianului în închisoare e un accident care nici nu poate fi pus la socoteală. Aşadar, revolta, când există, ia mai ales chipul unei „furii” teoretice, a divagaţiei filosofice. Experienţa scriiturii este, ca şi aceea a vieţii, o transcodare a concretului, transfigurarea detaliilor, traducerea imaginilor. Existenţă şi scriitură sunt funcţii paralele; ultima trebuie să „adune” ceea ce prima „risipeşte”. Se exploateze un „bun” pierdut, să facă şi deopotrivă să refacă. Din punctul de vedere al scriiturii, Victor Petrini e un învingător, din cel al existenţei, al destinului ancorat în istorie – un iremediabil înfrânt.
Apar aici o soluţie şi în egală măsură o temă nouă, tutelară pentru roman, ca o cucerire târzie a spiritului: creaţia lui Marin Preda se încheie cu dobândirea unui plauzibil echilibru. Negândindu-se la tema povestitorului, în nici una din cărţile de ficţiune, cum declară undeva (Viaţa ca o pradă e o excepţie pentru că nu e carte de ficţiune), iată-l dobândind-o, captând-o nu fără efort, în ciuda aparenţei atât de fireşti, a tonului curgător ca un registru clasic, pe cea a povestirii. Arhitectura romanului Cel mai iubit dintre pământeni se sprijină pe tema povestirii, pe valoarea şi ecoul pe care le produce în conştiinţă experienţa scriiturii. Construcţia de limbaj, aventura deliberată a cuvântului scris sunt singura salvare a existenţei risipite a lui Victor Petrini.

Ultimul, cronologic vorbind, personaj al lui Marin Preda este cel mai complex dintre „risipitori” nu numai prin bogăţia vieţii psihice pe care o adună de sub molozul concretului. În linii cu totul generale, el combină două atitudini – şi două tipologii actanţiale. Risipitor de viaţă sentimentală, afectivă, risipitor de fericire cu o pornire „subterană” imposibil de aflat, cu o vocaţie ascunsă mereu sub masca perfectă a eternei căutări, Victor Petrini este un risipit de Istorie. Ideea nu e, fireşte, deloc nouă în opera prozatorului, ceea ce a zguduit la apariţia cărţii s-a datorat aplicării ei la problematica „obsedantului deceniu”. Dar, oricâtă savoare ar produce această problematică, substanţa romanului – şi a personajului – e departe de a se opri aici. O asemenea receptare trivializează şi sfârşeşte prin a scădea valoarea estetică a romanului. „Barbaria concretului” e în Cel mai iubit dintre pământeni o împletire de contingent şi metafizic. Un paradox ascuns se cere pus în lumină, dacă urmărim complexul motivaţional, în linie psihologică, la care e supus personajul. Mai exact, drama eroului se naşte la limita de întrepătrundere dintre determinările fizice, clare, făţişe cu cinism, voluptate „neagră”, teroare – şi lipsa motivaţiei imediate. Acea atât de omenească risipire a echilibrului afectiv, căreia nu îi e de-ajuns să i se inventeze un motiv liniştitor, pentru că ea scapă de orice determinare conjuncturală. Farmecul personajului constă şi în faptul că, deşi om cu formaţie filosofică, se zbate să explice risipirea în latura erotică în primul rând convocând concretul. Uitând că abstracţiunea „nedeterminată” în plan strict contingent poate fi o evadare – o şansă – şi nu o veşnică umilinţă. Atât de realul Victor Petrini, intelectualul condamnat la alienare din deceniul al şaselea, este şi locul de desfăşurare a dramei de extracţie inefabil-metafizică. Care este explicaţia pentru care acest bărbat mândru, umilit în plan social şi, într-o măsură, spiritual, dar încă viu în cuget, distrus moralmente şi totuşi puternic, gata să se bată sau, invers, să-şi contemple cu detaşare înfrângerea, să sublimeze ridicolul impus, se ratează în linie afectivă, e mult mai greu de spus. Risipirea este orizontul divergent pe care îl iau adesea formele existenţei. O mărunţire a organismului dialectic care guvernează deopotrivă existenţă şi conştiinţă: dar o mărunţire până la nerecunoaşterea „mecanismului”. Risipirea introduce dominaţia aleatoriului exact în măsura în care el este provocat de o forţă străină, necunoscută şi de necunoscut:

„Şi nimeni nu e invulnerabil toată viaţa în faţa pornirilor iraţionale, stărilor în care ispita maleficului învinge, a bănuielii că nu suntem iubiţi, că suntem trădaţi, înşelaţi sau pur şi simplu duşi de nas…”

Forţa aceasta „iraţională” acţionează în direcţia substituirii sensului dialectic cu penetraţia metafizică. Risipit de istorie, într-un mod mai mult decât revoltător, de neiertat dar limpede, evident, eroul risipeşte, cu o inconştient-satanică vocaţie a neantului, posibilitatea salvării prin afectivitate. „…dacă dragoste nu e, nimic nu e!…”, conchide Victor Petrini şi concluzia aceasta se sprijină pe îndelungata experienţă a lipsei de explicaţie concretă. Matilda, apoi Suzy Culala, pentru a nu vorbi decât de cele două repere ale vieţii intime, dispar fără ca motivul, serios, adânc, esenţial să fie bine cunoscut. Vremurile sunt aspre, condiţia umană, în permanent sacrificiu şi totuşi mai e ceva de salvat. Când dispare şi această speranţă înseamnă că barbaria concretului s-a transformat într-o brutală, palpabilă lovitură a forţei abstracte. Vocaţia distrugerii de sine pe care o are personajul depăşeşte accidentul istoric:

„Poate că într-o viaţă anterioară oi fi fost un mare risipitor şi a trebuit să mă reîncarnez într-un contabil, ca să adun cifre şi să le cunosc ordinea! Asta după interpretarea lui Platon, care pretinde că spiritul lui Agamemnon, scârbit de ucigaşa Clitemnestra s-ar fi reîncarnat într-o lebădă, sau ceva de genul ăsta…”

Frazele sunt rostite de Petrini la telefon soţiei lui Ion Micu. Se spun, cu alte cuvinte, adevăruri esenţiale şi prin telefon. Ironia, dublată de împrejurare, sugerează aici amara luciditate a celui care vede cum va pierde, treptat, totul. Râsul din faţa spectacolului propriei desfiinţări pare şi el guvernat de puteri obscure, dirijat de efectele unei cruzimi invizibile. Stăpânit de o poftă abstractă de autodistrugere, personajul rămâne totuşi atât de sigur pe sine – şi de lucid. E motivul pentru care Victor Petrini scrie. A trăi în miezul disperării fără a-i primi efectul fatal este dovada supremei puteri. Un mare risipitor – sau un mare risipit – în spatele căruia se află o mare conştiinţă nu poate fi altceva decât o imagine a caracterului tragic, adică a acelei limite a conştiinţei umane înzestrate cu o putere excepţională.

Costin Tuchilă, capitol din vol. Privirea şi cadrul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, p. 18-30
© costin tuchilă

Anunțuri

Read Full Post »