Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘costin tuchila nina cassian profil poetic sublim’ Category

costin-tuchila-nina-cassian1

Anii dintre sfârşitul războiului şi 1947 – 1948 impun, atâta cât condi­ţiile social-politice o permit, o dimensiune nouă poeziei române. După atmosfera sumbră, se simte în căr­ţile de atunci, multe spectaculoase, un aer de libertate – o libertate care înseamnă în primul rând existenţă trăită plenar, realitate văzută din alt unghi, limbaj elibe­rat de orice convenţionalism, pentru că el traduce tocmai anticonvenţionalismul. O veritabilă democratizare a limbajului poe­tic şi a atitudinii e de semnalat la autori ca Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Victor Torynopol şi alţii, care debutează în acest context. Unele în­făţişări lirice reţin din retorica avangardei experimentul, în sensul în care orice for­ţare a limbajului şi a atitudinii ce îl susţine are o doză experimentală. Dar ele nu sunt prelungiri avangardiste, cum nu sunt nici experimente propriu-zise. Le lipsesc trăsăturile esenţiale: nihilismul, înlocuirea raţiunii cu hazardul, concreti­zarea frondei prin demolarea literarului, opoziţia netă la literaturizare. Există numai o veritabilă tensiune insurgentă – insurgenţa însăşi ca formă de protest.

Am făcut acest „ocol” de istorie lite­rară, fiindcă volumul de debut al Ninei Cassian, La scara 1/1 (1947) este şi el, în­tr-o măsură, relevant pentru noua dimen­siune interioară a sensibilităţii pe care o aduc autorii din această – exact numi­tă – „generaţie a războiului”. Titlul su­gerează o oarecare doză de insurgenţă – ori numai „programul”: la scara 1/1, adică a vedea şi a transcrie poetic totul în mă­rime naturală, necontrafăcând ideatic nici sentimentul, dezgustul insinuat discret, cu falsă cochetărie („Noroc că mai iubesc. Rece sunt. / Domnul cu părul de spumă şi bunica neagră / îmi trimit cărţi de vi­zită pătate cu unt / Pentru balul Măriei-Sale, Vârsta cea acră. // Umblu-n baston, Am mâini mici de lină. / Ce mai face Poezia, nepoata voastră ? / Plouă cu gal­ben din lampă. N-am la-ndemână / Decât umbrela pentru o ploaie albastră.”), nici umbra lui himerică, de la speculaţia fol­clorică (Făt-Frumos miriapodul) la halu­cinaţie (Halucinaţie intenţionată, Cum a ars vestitul castel Nevermore). „În mări­me naturală”, şi totuşi prea puţină natura­leţe e de găsit în poeziile Ninei Cassian în această fază. Textele sale par aranjamen­te compuse de o mână îndemânatică din petale de flori naturale. Expuse în boluri de sticlă, scăldate de un soare „torenţial”, aceste ciudate organisme vegetale vorbesc încă de armonia naturii. Moderat himerică, poezia Ninei Cassian anunţă de pe acum preferinţa pentru ludic, împlinită într-un volum ca Loto-poeme (1972), dar existentă în diferite proporţii şi în altele. S-a vorbit mult şi îndeajuns de superfi­cial de acest aspect. Ludicul este aici un pretext pentru figurarea sentimentelor într-o manieră uşor aleatorie, pentru imaginea de factură generic-suprarealistă, îmblânzită de o fantezie care, pornită din autenticitatea trăirii senzoriale, sfârşeşte artificial. Surâzător întristată de dispariţia plăsmuirii himerice – „floarea neagră” a imaginaţiei –, ea proclamă, schimbând tonul, lumea pe dos: „Cunoaşteţi animale-albastre / şi negre flori? Aţi obser­vat / să umble incisivii singuri / după mâncare-n lung şi-n lat? // Văzut-aţi ca­lendare care / îşi smulg Duminica de fri­că? /Aţi cunoscut un trup magnific / de saltimbanc numit Costică? // Poate-or fi fost. Iar dacă zbor, dând doar o leacă din picior / (un fel de-adio sugerînd) / – e că flori negre nu mai sînt, / nici animale-albastre nu-s. // Şi, plin de silă, curg în sus.” Dar în artificiu se mai vede urma vie a sentimentului. Viziunea halucinantă din primul volum afirma acelaşi lucru (Cum a ars…).

În La scara 1/1, tentaţia lucidă este evi­dentă în surprinzătoarea piruetă a limbajului. La capătul unui vers aparent plat „explodează” un verb complet neaşteptat, din registrul colocvial, iar apoi imaginea se dezvoltă „logic” dacă luăm în conside­raţie conotaţia respectivului cuvânt: „Mă uit cum drumurile mele se gudură, / Ţi­nute de hăţuri, cu botul albit.” (Pe curând, s.n.).

foto-nina-cassian-marit1Simplitatea – trucul simplităţii, de fapt – are o culoare personală în poezia Ninei Cassian. Este acea simplitate a ges­tului cotidian („sărbătoare zilnică”), gest al purităţii repetate, cu fiecare zi mai adevărată, cu fiecare zi cucerind un teri­toriu distinct, la care eul liric ajunge pe nesperate şi inedite căi vizionare: „Voi scoate o antologie a mişcărilor mâinii / (Mâna ta e rece ca o furculiţă) / Strânge cu făraşul tot ce mai rămâne: / Ochiul tău de baltă, gura ta pestriţă.” (Iubitul cel prost). Pe căi vizionare, răspândind însă o bucurie de a comunica, pare-se, structurală poetei. Este o formă abstractă de bucurie, un sentiment mai degrabă re­tractil decât exprimat tranşant; o stare, până la urmă, pătrunzând adânc în nervu­rile textului, regăsind acolo suava melancolie „protectoare”. Surâs în mişcare dar şi încercare a sensibilităţii de a se apăra – prin sustragere – de agresiunea locurilor comune, a stupidităţii, a falsu­lui ce proliferează, de la planul senzorial la cel estetic („Dar terminaţi odată cu-aceste blânde cântece / Viclene şi cleioase, de neîndurat.”).

Surâsul „estet” din primul volum devine radicală cuprindere a lumii printr-un pro­ces progresiv, nu uşor de bănuit şi mai ales ireversibil. Eul „se dilată” în „.spaţiul convenţional dintre oameni”, firescul existenţei sale dă naştere reacţiei adesea dramatice de respingere. Exact după două decenii de la debut, Nina Cassian publică în aceeaşi carte ciclul Destinele paralele, urmat de poeziile din La scara 1/1. Asi­metria formală (compoziţională) este lim­pede, substanţa nu e însă complet dife­rită şi probabil aceasta e „morala” cărţii. În prima secţiune sunt câteva poeme an­tologice: Viraje, Post meridian. Frigul, Scrisori. E o poezie de cunoaştere, fără nimic superficial sau decorativ, o poezie a conştiinţei de sine. Se cuvine observat că şi la nivel gramatical vocea lirică res­pectă imaginara cenzură (v. folosirea formelor de genul masculin, sugerând transcenderea, abstractizarea proprie condiţii). Aventura cunoaşterii e aventura eului, de unde impersonalitatea „vorbirii”: „Încărcătura de sublim pe care o posed / mă face uneori imponderabil şi sunt / prada uşoară a tuturor obiectelor; / fără nici un efort din partea lor, mă resping, îmi fac vânt, mă trimit / de la unul la altul, şi eu, / deşi nu-mi pierd graţia plutirii, / mă-ncarc de răni la fiecare atingere, / fracturi profunde, ca un templu surpat, / îmi umplu trupul.” (Frigul). Încărcătura de sublim reprezintă efectul „asimetric” al unei tot mai puternice conştiinţe a eşecului, singurătatea trăită lucid. Câtă luciditate, atâta frumuseţe, spune poezia Ninei Cassian chiar şi atunci când se lansează în frenezia erotică. Figura lucidităţii – definitorie de altfel – este aici frigul: „frig necesar” aflat la originea regnurilor – la originea lumii, „rezultat al divergenţei” în cadrul „marelui moment analitic”, semnificând prin urmare dialectica formelor în veşnică transformare, generica mişcare plasmatică în cadrul singurătăţii cosmice. „Frigul nu are umbră. / Conturul nu-i permite această evaziune. / Umbra e sentimentul formei. / Frigul nu are sentiment. / E rigid, închis în sine, nu comunică.” El poate fi, în context, rostirea esenţei – şi nu atât rostire (ceea ce ar însemna, desigur, formă), cât subtilizare a ei: mutatis mutandis, esenţa nu are „umbră”, ea e mai presus de „sentiment” şi, fenomenologic, se sustrage comunicării. La esenţa lucrurilor ajungi prin îndelungata cultivare a singurătăţii, deprinzând dilematicul sens care desparte „lucrurile unul de altul”, dar având certitudinea existenţei fenomenale. Căci a fi este deopotrivă verbul esenţei şi al existenţei: „Din clipa aceasta eu însumi va trebui / să despart lucrurile unul de altul, / pentru că, dacă totul se confundă cu totul, / dacă totul e tot, nimic nu e nimic, şi aşa mai departe; / totuşi, unele lucruri există, / lucrurile există, / să pornim, deci, de la existenţa lor, / să le numim cu numele lor, fără teama de a le ucide, / chiar dacă-n jurul lor e un nimb de nelinişte.” Există în acest versuri o exultaţie interioară, nu departe, structural vorbind, de aceea, rezolvată în şi prin imagini, din La scara 1/1. Unitatea poeticii Ninei Cassian e certă, lângă rafinamentul versului şi solida cultură artistică reieşind de pretutindeni.

cop-cd-discurs-r-sireteanu

Discurs într-un ciorap, dramatizare radiofonică de Puşa Roth după
volumul Confidenţe fictive de Nina Cassian. Interpretează: Ruxandra Sireteanu. Data difuzării în premieră: 26 august 2007

După volumele din deceniul al şaselea, Nina Cassian aduce în poezia erotică o reflexivitate originală, prin amestecul de senzorialitate şi intelectualism. Este o combinaţie în cadrul căreia componentele se reliefează reciproc. Farmecul acestei poezii, de departe cea mai profundă lirică de dragoste scrisă în ultimele decenii, nu e dat aşadar numai de intensitatea trăirii senzoriale, de pasiunea devenind prin substanţializare principiu ordonator al universului, cum nu e dat în exclusivitate nici de speculaţia intelectuală. Ca la poeţii renascentişti, iubirea este profund spiritualizată, mai puţin sensul platonician. E o mutaţie în consens, o altă vârstă lirică, ceea ce reprezintă reformularea raportului fundamental dintre om şi univers. Egocentrismul poetului modern se revarsă spectaculos. Umilitatea, evlavia au dispărut. Pentru el principiul filosofic tutelar, structură a unei gândiri colective, ideea „obiectivă” în spiritul – strict – al căreia se rezolvă personalitatea subiectu­lui, s-a dizolvat în orgoliul pătrunzător al sinelui. Nu individul există în raport cu divinitatea la care accede – prin ea cu cosmosul –, cosmosul este o funcţie a in­dividului. Mutaţia e cu atât mai evidentă în relaţia erotică. Fiinţa se gândeşte pe sine prin eros şi reformulează universul după măsura propriului destin. Frumuse­ţea contemplată a încetat să mai fie re­producere a frumuseţii divine; dimpotri­vă, ea naşte o disperare activă, o con­ştiinţă individuală a limitei: e gândul care umbreşte iubirea împlinită, alungat naiv de pe ecranul sufletului ce îşi caută echilibrul. Gândul – acea îndârjire pe care cultivarea lucidităţii o conferă, cu cât dramatism însă, subiectului cunoscă­tor: „Slăvesc luciditatea într-atât / încât mă uit la lume, îndârjită, / la orbitoarea geniului ispită / şi la cadavrul mirosind urât. // Mă uit la vicii, şi mă întărât / când egoismu-n mine se agită. / Plasată pe-a istoriei orbită, / privesc, când zâmbitor, când mohorât. // Un singur gând alung, şi-l ocolesc, / ca un agnostic, ca un slab de înger. / Mă-mpotrivesc naiv şi nefiresc, / de-a presupune (sânger! sânger! sânger!) // că ai muri… curând, sau mai târziu. / Nu ştiu. Nu vreau. Nu ştiu. Nu vreau să ştiu.” Cele cinci Sonete ale iubirii împlinite (l-am citat pe ultimul) au o frumuseţe memorabilă. Poeta a găsit un ton cât se poate de potrivit pentru convertirea discreţiei sentimentale în expresivitate artistică. Dobândirea echilibrului prin iubire e provizorie, căci el se vede umbrit de „transparenţa sângerie” a presupunerii ce semnalizează moartea. Nu e un paradox: în poezia Ninei Cassian transparenţa este cea care umbreşte plenitudinea trăirii afective. A vedea prin perdeaua deasă a sentimentelor înseamnă a observa rănile des­chise: „Lumina imită sângele nostru”. Sângele, surâsut cumplit, al frigului, al îngheţului, străvezime thanatică, curgând mereu, în miezul, la capătul disperării, sângele desfigurator: „A, ţin bine minte că am surâs cumplit, / desfigurându-mă ca să semăn mai bine cu mine, / şi că n-am ţipat decât o singură dată, / mult după ce nu mai era nimeni în jur / şi e stinsese lumina şi se ştersese / sângele de pe mese.” (Sângele).

Se regăsesc în cele cinci sonete marile motive dintotdeauna ale liricii erotice, trecute prin filtrul viziunii personale. Bucuria tandră care străbate clipa împli­nirii crepusculare este un gest al zădăr­niciei, încercănata ei presimţire: „Acolo unde tu ai triumfat, / eu tot mai bat în piatră pioleţii. / …Dar scapără, carat lân­gă carat, / el, soarele de sus al frumuse­ţii // pe fruntea mea. Iar tu mă-ndemni să urc. / Şi-am să te merit, poate – în amurg.” O analiză detaliată a muzicali­tăţii acestor texte ar evidenţia încă o dată valoarea lor de excepţie: limba are o mlădiere felină, sunetele urcă şi coboară urmând cu fidelitate curba gândului. Formă per­fectă, sonetul, aşa cum îl foloseşte Nina Cassian, este concluzia muzicală a sufle­tului, armonia care i s-a impus acestuia pentru a se comunica, la fel cum în mu­zică tonalitatea impune un număr relativ finit de posibilităţi expresive. Iată, într-o singură strofă, cum jubilaţia se stinge la gândul funest (percepţie a timpului neier­tător), sprijinindu-se şi pe sugestia so­noră: de la solaritatea primului vers, abil sugerată prin alternanţa de consoane surde şi sonore, la tonul stins, interiorizat, al nazalelor din ultimul vers: „Fiori tri­umfale pot ţâşni din stâncă, / fertil e-ntregul lumii circuit, / şi pot zâmbi cu tine, liniştit, / din mine, moartea, când încet mănâncă.”

În Ambitus (1969), volum mai unitar decât Disciplina harfei (1965), în care apar sonetele, Nina Cassian urmăreşte – ex­plicit, prin titlu – întinderea („scara mu­zicală”), elasticitatea sentimentului erotic, de la exorcism la descriptivismul simbo­lic (Omida), de la ironia amară (Elefantul verde), oarecum exterioară, la această „crudă” percepţie a extincţiei, a prăbuşi­rii fiinţei descumpănite: „De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă / ca hoitul luminând în întuneric. / Nu mi se mai observă fragila mea carcasă, / nici ochiul devenit mai fix şi sferic, // nici zdreanţa mâinilor pe obiecte, / nici mersul, inutil desfigurat de jind, / – ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte, / ca nimbul putregaiului sclipind.” (Donna miraculata). Sau această tulburătoare imagine din Noaptea revelaţiei: după dispariţia surâsului (condiţie, se vede, a imaginarului, analgezic şi amânare a destinului), apariţia „ochiului fără pe­reche”, „al treilea ochi”, indiciu al pier­derii definitive a candorii. „Ochiul care stă ochi în ochi cu el însuşi, / în văzul tuturor, din toate punctele de vedere” este simbolul fascinaţiei interzise.

Costin Tuchilă, „România literară”, nr. 28, joi 12 iulie 1984, p. 5

© costin tuchilă

Anunțuri

Read Full Post »