Octavian Paler este scriitorul român cu cărţile cele mai bine vândute. Lansarea ultimului său volum, Don Quijote în Est (Editura Albatros, 1994), a confirmat pe deplin acest lucru. Autorul a dat autografe timp de câteva ore, până seara târziu, iar cartea s-a vândut într-un ritm aproape incredibil, mai ales la ora actuală, când volumele de autori români contemporani sunt rareori succese comerciale (doar romanele lui Petru Popescu, Înainte şi după Edith şi Revelaţie pe Amazon, noua ediţie din Cronică de familie de Petru Dumitriu, Jurnalul fericirii de N. Steinhardt şi cărţile părintelui Stăniloaie pot concura popularitatea lui Octavian Paler). Nu exagerez deloc spunând că publicul aşteaptă cu sufletul la gură cărţile sale. Succesul de altădată al Mitologiilor subiective (1975) şi, astăzi, editorialele din „România liberă” şi audienţa ziarului contribuie la consolidarea acestui prestigiu.
Cărţile cu care ultima apariţie se aseamănă, Scrisori provinciale (1979), Caminante (1980), Polemicile cordiale (1983) sau Apărarea lui Galilei (1978), sunt eseuri construite pe baza unei idei centrale, nuanţată şi dezbătută cu fineţe, ori cuprind o sferă largă de motive culturale. Reticenţa în faţa eseului, a sensului livresc şi chiar a ambiguităţii conţinute de acest termen l-a determinat pe autor să caute modalităţi de expresie mai convenabile, care se apropie fie de proza epistolară, de jurnalul intelectual, fie de ficţiune. Substanţa eseistică rămâne însă prevalentă, oricât de inactuală ar fi considerată specia, în înţelesul ei tradiţional. De fapt, ea nu este deloc vetustă, iar Don Quijote în Est rămâne o strălucită dovadă.
Textele adunate în ultimul volum, scrise cu o mai pronunţată culoare
publicistică, fără a face însă concesii ticurilor gazetăreşti, gravitează în jurul unei idei majore, fundamentală pentru starea pe care o traversează scriitorul în ultimii ani: legitimitatea iluziilor, importanţa lor în plan strict personal şi la scară socială. Don Quijote devine simbolul – demodat sau nu, dispreţuit pe faţă sau batjocorit în secret, ori, şi mai rău, tratat cu indiferenţă – al credinţei în idealuri. Într-o lume haotică, dispreţuitoare, o lume în care valorile materiale, superficialitatea, lipsa de scrupule, afacerismul, zeflemeaua domină, a continua să crezi într-un ideal poate trece drept un fapt anacronic, dacă nu ridicol. Evoluţia evenimentelor în ţările din Estul Europei, anii care s-au scurs începând cu 1990 pot fi definiţi ca o permanentă pendulare între iluziile trăite cu înflăcărare şi prăbuşirea lor convulsionată, cu o duritate capabilă să producă veritabile seisme sufleteşti. Şi nu numai. „Iluziile au ajuns să fie în Est mai mult decât o problemă umană”, notează Octavian Paler, a cărui credinţă în idealuri este mai mult decât reconfortantă.
Nu înseamnă că Don Quijote în Est ar fi o carte comodă. Dimpotrivă. Cred că, în ciuda aspectului subiectiv pronunţat, a personalizării ideilor şi a dorinţei de a nu generaliza abuziv, Don Quijote în Est este o foarte bună radiografie morală şi socială a perioadei pe care o traversăm.
Reflecţiile lui Octavian Paler pătrund necruţător în esenţa multora dintre fenomenele sociale din imediata actualitate, constatările sale având nu o dată calităţi aforistice. Citez aproape la întâmplare: „Nu mi-am imaginat că libertatea înseamnă, pentru unii, dreptul de a urî în public”; „La limită, prin băşcălie orice Golgotă devine talcioc”; „Tot ce-i mai oferă Estul lui Don Quijote, se pare, este gloria ruşinii” etc. Exprimarea aforistică este fără îndoială unul dintre secretele popularităţii.
Costin Tuchilă, „Formula AS”, nr. 107, martie 1994, p. 11
© costin tuchilă
Punctul pe cuvant 