Un poet demn de tot interesul este Cristian Simionescu, de la al cărui debut au trecut zece ani (Tabu, 1970). Trebuie să recunoaştem că sunt din ce în ce mai puţini autorii care îşi permit luxul să apară atât de rar în public. Atât de rar şi atât de bine.
În a doua sa carte (Vicleniile oceanului, Editura Cartea Românească, 1980), poezia lui Cristian Simionescu e întru totul o utopie. Premoniţia din primul volum pare că s-a îndeplinit. Gândirea utopică e o gândire tabu, inexprimabilă din lipsă de corporalitate: „…pitici cu flori m-ating / şi neatins rămân, dar mai mult / decât copilul cast al utopiei / căci utopia are-un trup abia când moare.”
Reflexul acestor versuri superbe se întâlneşte în Vicleniile oceanului, utopie
regăsită într-o provincie îndepărtată, printre cioburi de zei şi nevinovate papirusuri. Ciudată această situaţie, în care rezidă substanţa şi farmecul poeziei lui Cristian Simionescu: candoarea, inocenţa „puberă” devin stări ale materiei impure, un fel de pulbere (des invocată) aruncată peste poem. Pentru a fi autentic, poetul trebuie să vieţuiască în poem, „în încăperile-i alveolare”, „sub straturi de lavă şi steril”, unde „mai dai de copaci pompeieni cu frunze himerice”.
Care să fie semnificaţia unei asemenea atitudini? Simplă retorică? În nici un caz. Poetul e un ins demodat, credincios în zei vechi şi obiceiuri apuse, vorbind cu infinitive lungi, substantivizate, un comediant funest jucând un soi bizar de arlechinadă desuetă, în fine, moştenitor al unei ocupaţii uitate, probabil de sorginte alchimică. Pater, cuvânt-personaj, era pulberolog. O secretă lege a compensaţiei funcţionează ca un recul şi este aici mai mult decât un sens tutelar, e un model, o „maşinărie” universală aplicabilă oricărei acţiuni: „Poemul de faţă este apologia oaselor tatălui meu / (pulberolog, cicerone), cumva de toate vindecat, / cumva bolind de toate. Eu vieţuind, mai există / o picătură de viaţă şi-n el. Cum în fiu, / o picătură de moarte. O, voi, Compensaţii, vă sărut! / Disperă în solitudinea-i Aerul comun amândurora / (râvneşte plămâni). / Zăpada acoperă cu o cămaşă de in Lutul. Încet / am mers ca să nu sperii din preaconcentrata-i făptură. / De la Rodos, oratorul se aude / până aici, nu numai din puterea vocii sale, / ci din nervul fin al urechii, prinzând sunete / de la o distanţă gândită şi nu măsurată. / Iată un final bine gândit pentru a explica / dramaturgia intimă a poemului – care mereu mă loveşte”. (Papirus I).
„A trăi în poem”, fără sentimentul modern de a te situa în ţesătura textului pentru a dispărea odată cu sfârşitul lui, a exista deci sub pulberea aşternută pe papirus, echivalează pentru Cristian Simionescu cu aventura de a da gravitate eternei comedii, bufonadei perpetue în care se ascunde existenţa. Poezia sa este o întrebare pusă grav unei realităţi comice. Nu trebuie căutat vreun răspuns, nu trebuie cercetate resorturile intime care fac să coexiste în aceeaşi „alveolă” desfătarea tragică şi cea comică – altfel spus, comedia existenţei. Poezia aceasta construieşte fără adevăruri ultime, acoperă deşi nu a dezvăluit nimic. „E-o muzică şi-o desfătare-n toate”, dar desfătarea are gust amar, ca de chinină, e mai degrabă o formă de a batjocori totul („o frunză, un arbore, o apă, un foc”). Aşa încât plăcerea devine un fel de corolar al gândirii tragice. Orice realizare palpabilă rămâne utopică tocmai pentru că atribuie sens şi formă gândirii tabu.
În spaţiul utopiei, inocenţa îşi pierde atributele. Locul ei e luat de comedia inocenţei şi aşa mai departe, la fel cum oceanul ademeneşte spiritul de aventură pentru a-l conduce la deznodământul fatal. Acest schelet tematic este folosit într-o poezie densă, sofisticată, din care însă, în mod neaşteptat, lipseşte metafora.
Ignorat de critici, Cristian Simionescu, acest „comediant” ascuns în melancolii utopice, rămâne încă de descoperit.
Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 51 (973), sâmbătă 20 decembrie 1980, p. 2
© costin tuchilă
Punctul pe cuvant 