Poezia cu cea mai directă răsfrângere socială este semnată în literatura actuală de Adrian Păunescu. Larga ei audienţă se sprijină, evident, în primul rând pe retorismul mesajului: capacitatea de a gesticula întrecînd în amploare proprietatea discursului liric de a se interioriza şi de a domina astfel dinlăuntru semnificaţia, această literatură va fi receptată mai ales în latura ei superficială, spectaculoasă. Riscul, se vede, e considerabil dar, dincolo de ecoul furibund pe care textele şi-l creează, poezia lui Adrian Păunescu urmează îndeaproape un program a cărui exactitate şi rigoare trădează o explozivă tenacitate a spiritului. Dacă ar trebui să căutăm prin intermediul produsului literar trăsătura-pivot a temperamentului acestui întotdeauna imprevizibil poet, o calitate s-ar desprinde de la sine, acoperindu-le copios pe toate celelalte. Spiritul lui Adrian Păunescu reuşeşte să unifice tenacitatea, încăpăţânarea orgolioasă cu explozia răsunătoare: instinctul de conservare este pulverizat de uraganul voinţei; meditaţia e făcută să se audă asemeni potopului de aplauze; sentimentele electrocutează; reveria conduce spre imaginea hotărât teatrală a exploziei nucleare; în sfârşit, universul material este bombardat de spaţiile colosale pe care gestul retoric şi le atribuie. Toate componentele structurale ale gândirii poetice, ca mod de organizare psihică, pot fi aşadar regăsite în poezia lui Adrian Păunescu. Nu într-o sinteză în care elementele componente să fie topite în chip definitiv în magma personalităţii, ci în pragul unei compoziţii cu forme încă recognoscibile. Importante sunt acordul şi racordul pe care acest univers al exploziilor în lanţ le stabileşte cu lumea. Poezie-manifest, poezie-vestitor, poezie-conştiinţă publică, poezie-existenţă socială, poezie-armă de luptă, ea exemplifică în permanenţă un raport. Acesta este, fără îndoială, un atribut consubstanţial lirismului angajat, în general literaturii cu imediată lungime de undă civică.
Dar raportul social nu trebuie înţeles ca o relaţie abstractă: el include o adevărată aventură materială, aceea care îi permite să cuprindă în expresie deopotrivă tumultul uriaş, ce nu cunoaşte cenzuri şi depăşeşte frecvent simpla cuprindere afectivă, şi răscolirea dilematică. Nimic nu e dinainte rezolvat în relaţia poetului cu existenţa socială pe care o interpelează cu armele inefabilei sale retorici. A fi tenace – până la orgoliul incomensurabil – într-un secol în care se prăbuşesc pe rând cortegii de garanţii teoretice sau practice, în care echilibrul fiinţei e ameninţat în orice clipă cu surparea, înseamnă a îmbrăţişa o condiţie şi o conştiinţă dubitative, a pune la îndoială necesitatea şi a lucra cu libertatea veşnicei dileme. Discursul liric păunescian este în suficientă măsură răspunsul sclipitor dat unei atare atitudini.
Poezia lui Adrian Păunescu afişează în întreaga ei desfăşurare o libertate programată, ceea ce coincide cu însăşi chintesenţa acţiunii sale pragmatice. A face sensibil un univers poetic interogativ echivalează desigur cu un fermecător naufragiu pe ţărmul omniscient şi totuşi virgin al dilemei. Această tensiune produce şi e capabilă să repete explozia retorică a temperamentului. Dar trebuie îndată văzut că dezlănţuirea de forţe nu este, în ciuda timbrului ei risipitor („Risipind în toate acestea pasiunea / Electrică a sufletului meu, bogat în tensiuni”, cum se deschide volumul de debut, Ultrasentimente, 1965), una anarhică; ea absoarbe conştiinţa căreia i se adresează ca într-un vârtej dar, scopul fiind atât de bine prefigurat, impresia finală va fi una de riguroasă ierarhizare a valorilor. Poetul nu este numai insul investit „a vorbi ce vede”, ci personalitatea care cuprinde expresiv lumea. Care o organizează pentru a face răsunătoare punctele ei nevralgice, suferinţa, marile probleme ale actualităţii. „Ultrasentimentul” ar avea tocmai semnificaţia dublă, ambiguitatea prolifică pe care prefixul o acordă cuvântului: „intensificare” (depăşire a măsurii prin extensie) dar şi „trecere dincolo de”. Vedem în această ambiguitate formală, atât de spectaculos rezolvabilă, atât de coerent rezolvată, esenţa gândirii poetice a lui Adrian Păunescu. Ultrasentimente, poeziile sale sunt purtătoarele unei sarcini electrice: ele încearcă – şi reuşesc în majoritatea cazurilor – să ajungă direct la esenţa fenomenului social interogat. Conştiinţa socială a poetului nu e mai puţin una morală, în înţelesul determinat-estetic al termenului. El va vorbi cu vervă scânteietoare de degradarea valorilor, va scrie manifeste pentru sănătatea pământului, dorind să rostească şi să ofere (ce trufie!) soluţii pentru conservarea lor sau pentru apărarea planetei, va pronunţa protetic axiomele evoluţiei sociale, va triumfa lăsând senzaţia că în boabele de grâu ale sentimentelor revolute („tu vei semăna grâu / şi boabele vor exploda ca nişte grenade. // Am ieşit la semănat şi câmpul bubuia”) se conţine cosmosul întreg. „Fericirea de a putea povesti nefericirea” e posibilitatea de sorginte demiurgică de a face expresiv abisul lăuntric, secretul aruncat la picioarele mulţimii şi devenind astfel cuvânt de ordine al acţiunii revoluţionare (revoluţie, mai întâi, în universul afectiv). Orgolioasă, poezia lui Adrian Păunescu pare să se găsească angajată într-un etern pariu: conştiinţa poetului nu va urmări niciodată din umbră evoluţia marilor probleme moral-sociale care frământă planeta, nu va prelua dileme unanim recunoscute, ci va încerca să o ia întotdeauna înainte, fie şi cu o – decisivă – secundă. În acest aspect constă şi puterea ei, forţa de-a dreptul fizică pe care o exercită. A fi permanent în frunte, a rosti cu o fracţiune de secundă înaintea celorlalţi – iată o ambiţie deloc neglijabilă, un joc superior al cărui protagonist este discursul liric păunescian. Secunda însăşi are „istoria” sa, are deci conştiinţă şi constituţie „fizică”, fiind actul de naştere al tensiunii programatice.
Un „zgomot” justiţiar programează libertatea de viziune a artistului. 
Antologia publicată în B. P. T. şi intitulată cenuşiu Poezii de până azi (1978) arată elocvent că programul acestei libertăţi este construit aproape fără reproş. Se pare că nimic din ecranul de suferinţe ale planetei nu scapă poetului. Descrierea unui inventar tematic, în cazul poeziei lui Adrian Păunescu, ar duce, cel puţin acum, la un rezultat minor. Priveliştea umană spre care se îndreaptă conştiinţa artistică ia formele unei supreme relativizări. A te situa într-un univers interpelativ mai are, pe lângă consecinţa explozivă (originalitatea acestui motiv e lesne de surprins) şi o urmare deloc neglijabilă: există oare în poezia păunesciană infern sau paradis, demon sau înger, suferinţă sau fericire? Degradarea naturii, şi a naturii umane în acelaşi timp (metafora „paznicilor corupţi” dintr-un sonet publicat în Pământul deocamdată rămâne definitorie), provine tocmai dintr-o boală prelungită în care au intrat categorii universale în veşnică opoziţie. Este, în fond, suferinţa de a observa o bucurie indiferentă ori infernul unui paradis insensibil. Patetismul, accentuat începând cu Repetabila povară şi Pământul deocamdată, se desluşeşte în gestul de intoleranţă faţă de formele superficiale care ascund realităţi dureroase. Spre această alterare a dinamismului lumii, a spiritului contrastiv, se îndreaptă gestul de „vulture” al poetului. Pentru că „orice vindecare abia îi saltă / Pe oameni dintr-o boală în cealaltă”, trebuie salvate sălbatica armonie primordială a cuplului, aburii ninsorilor, inefabilul nerostit al vorbelor, „mugurii de-nviere”, vârsta-foc ce mai stăruie deasupra lumii. Condiţia planetei se cere pusă în consonanţă cu perfecţiunea celui ce vede: „S-ajungi, pământule, printre planete / La rotunjimea ochiului ce vede”.
Dar frumuseţea? Ea va avea în poezia lui Adrian Păunescu expresie pur vizuală: ce fel de văz e însă acesta? Temperamentul exploziv nu se poate sprijini decât pe simţuri alertate, îndeosebi pe o senzorialitate dirijată să înregistreze splendoarea furtunii. Căci, după ce au provocat-o, versurile sale urmează să indice o retragere strategică, săvârşită la fel de vizibil. E un truc, desigur: acela prin care discursul mereu provocator al acestei poezii ştie să taie pentru o clipă respiraţia. E ca şi cum dezlănţuirea în fortissimo a unei orchestre uriaşe s-ar opri brusc, atât de neaşteptat încât pe retina imaginaţiei se va păstra intact nu zgomotul nemăsurat, ci o figură a frumuseţii, ivită inconştient asemeni „garoafei din haloul unui crivăţ”. Pe această retorică a surprizei, adaptată încontinuu cu un efort considerabil, mizează atitudinea lirică a lui Adrian Păunescu, în completitudinea existenţei sale.
Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 44 (1069), sâmbătă 30 octombrie 1982, p. 2
© costin tuchilă
Punctul pe cuvant 