La Radio România Cultural: „Marivaux: iubiri galante”

Premieră

Clasicii dramaturgiei universale

Duminică, 30 iunie 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Marivaux: iubiri galante din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Read Full Post »

În căutarea adevărului

Ceea ce impresionează de la bun început în proza lui Dumitru Radu Popescu este, pe lângă schelăria de bizarerii comportamentale sau numai ale spaţiului şi detaliului, căutarea adevărului. E vorba desigur de adevărul „poveştii”, întotdeauna existând fapte de elucidat. Fapte de altfel simple dar asupra cărora pluteşte incertitudinea În Vânătoarea regală, un personaj, Nicanor, spune la un moment dat: „Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin în ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi văd nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea că dincolo de bucurie se află reversul ei. Lenevind, simt cum cresc şi mă maturizez […], absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau să împărtăşesc altora […] ce am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu…”

Paralel cu derularea sincopată a poveştii, personajele lui D. R. Popescu caută să afle în mod mai mult sau mai puţin voluntar „ceea ce ar trebui să fie ele cu adevărat.” Caută – deduc sau numai ating aceasta la capătul unei false iniţieri – al unei secrete iniţieri, căci odată cu cercetarea adevărului despre un fapt sau altul, de obicei o crimă, un asasinat, o moarte misterioasă, apar apele încă neclare ale esenţei vieţii, se desprind marile – ultime – adevăruri. Să spunem că totuşi această intenţie nu este urmărită în mod expres, nu are în ordine retorică relief ostentativ. Personajele lui D. R. Popescu trec parcă nestingherite pe lângă marile adevăruri, formulează memorabil dintr-un capriciu, acordă atenţie detaliului şi derizoriului mai mult decât faptului esenţial. Fac totul pentru a scăpa de răspunderea sensului definitiv ; din când în când rostesc „la a doua mînă” adevărul din urmă, ca acest ciudat Nicanor : „Dacă vezi om murind, şi mai vezi şi mort înviind, nu mai ai nimic de văzut pe lume, îmi zisese atunci, vara, Lereu. Alte minuni nu mai sunt.” Nu mai sunt în ordinea ontologică la care toţi aspiră, fără ca vreunul să ajungă. În ordine pragmatică, lumea în care se consumă – şi pe care o consumă – eroii lui D. R. Popescu e plină de minuni : bâlciul şi mersul pe picioroange, scamatorii de tot felul, scene groteşti şi indivizi ciudaţi, cu intuiţii magice, decoruri de carton pentru iluzii netrăite, amintiri şi vise stranii, personaje cu rol de bufon, ironie macabră şi mai ales un greu previzibil amestec de inocenţă şi ticăloşie. O „minune” a acestei umanităţi în care sub aparenţa grotescului se simte frecvent pedala gravă a tragediei, este săvârşirea ei parabolică. Autohtonizarea miturilor, de care s-a vorbit, se petrece în acelaşi cadru al rostirii „invizibile” a adevărurilor fundamentale ale fiinţei umane, al tensiunii morale. Dacă în Duios Anastasia trecea s-a văzut o adaptare a mitului Antigonei, în Dor personajul principal ilustrează tipologic motivul Electrei.

Plăcerea pentru parabolă creează în ciclul romanesc început cu F (1969) – Vânătoarea regală (1973), Cei doi din dreptul Ţebei (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme (1976), Împăratul norilor (1976) – o tensiune simili-mitologică. Umanitatea aceasta umilă tinde astfel la înscrierea în universalitate. Dar pactul posibil este până la urmă un impact, în ciuda faptului că personajul central are atât de multe valenţe ilustrative (simbolice), pentru că traiectul său narativ se ramifică la infinit, el sfârşeşte exact în punctul… iniţial. Dimensiunea lui este, se pare, linia circulară. Mort într-un roman, Moise revine în celelalte şi halucinează imprevizibilul. Coborât din parabolă, el va sfârşi tot în parabolă: el vine „de dincolo de vreme”, din legenda biblică. Ticălos şi inocent, criminal şi sfânt, Moise este proba edificatoare a universului închis, ramificat în adâncime. Moise trăieşte fatalitatea de a nu ajunge nicăieri. E o formă de a spune că schema fiind prescrisă, adevărurile ultime enunţate, importante rămân structurile căutării. Labirintul ei, în care nu o dată întrezăreşti „sensul definitiv”. Răspunderea acestuia trebuie însă mereu amânată: din ignoranţă, din şiretenie, sublimând bufoneria ori, dimpotrivă, denunţând aparenţele. Este exact ce se întâmplă în romane, după ce nuvelele, câteva adevărate capete de serie ale prozei contemporane (Ploaia albă, Duios…, Dor, Mireasa din iulie), evitaseră complicaţia epică, atât de firesc necesară ciclului.
Romanele lui D. R. Popescu fixează într-o veritabilă fenomenologie narativă drama aceasta de factură deopotrivă ontologică şi pragmatică. Adevărul urmărit şi, cu atât mai mult, greu identificabil, în întreaga lui înfăţişare. Pentru a sugera atare lucru, realul epic se metamorfozează în posibil. Tehnica prozei explicitează aici nu numai viziunea auctorială, ci însăşi concepţia scriitorului asupra literaturii. „Literatura epică” nu se bazează doar pe arta de a povesti, de a servi drept reală în plan estetic o lume imaginară relatată, ci pe modul de a te apropia de „povestea” pe care o ai de relatat. Universul imaginar e un conglomerat de semne provizorii. El trebuie înscenat. Numai că în discurs, în relatare, universul imaginar – această arhitectură a relativităţii – trebuie transcris după legi diferite, în structuri gramaticale (narative) mai mult sau mai puţin încăpătoare. Oricum – şi acest lucru devine fundamental – altfel organizate. Un procustianism de principiu face ca sintaxa narativă să se afle mereu în urma structurilor imaginarului.
Romanele ciclului ascund „povestea” pentru a face evidente posibilităţile de a te apropia de ea. Senzaţia este că în permanenţă autorul, regizor desăvârşit al relativizării, „pune în scenă” serii simultane de povestiri. Înainte de a scrie masiv teatru, D. R. Popescu a dramatizat într-o manieră ingenioasă, unică, discursul romanesc. Seriile posibile vorbesc de o realitate unică, structurabilă coerent în jurul a câtorva nuclee epice. Temele, motivele (atrocităţile frontului, învrăjbirea dintre rase, lupta pentru putere, răzbunarea, coerenţa actului revoluţionar, căutarea motivaţiilor unor întâmplări absurde pentru bunul simţ comun, dragostea, nunta, moartea, bigotismul, laşitatea, credulitatea etc.) ricoşează în neobişnuit prin tratarea verosimilă a neverosimilului sau invers. O lume măruntă se mişcă într-un spaţiu fizic îngust, dar enorm prin proiectare artistică. Amănuntul e îndeobşte colosal. Nu contează atât că nodul conflictual există, important e faptul că el poate fi. „Poveştile” acestor romane socializează oniric întâmplarea. Evenimentul se reverberează în conştiinţe diferite care fac publice propriile tribulaţii asertive. Structurile romaneşti sunt la D. R. Popescu rezultate ale unor discursuri-anchetă cu caracter serial, rostite de personaje individualizate tocmai prin puterea lor de a da la iveală serii actanţiale. Povestirea în registru auctorial ocupă un spaţiu infim şi este, în ordinea posibilului, needificatoare faţă de „epicul vorbit” de umanitatea bizară care populează un veritabil triunghi spaţial: Câmpuleţ, Pătârlagele, Turnuvechi. Din povestitor, prozatorul modern s-a metamorfozat în regizor de discursuri. Vorbitul, ipoteza rostită epic, este centrul de greutate al construcţiei. Naratorii acestor romane, personaje care vorbesc, nu sunt nici întru totul creditabili, dar nici complet necreditabili. Fiecare are dreptatea lui. „Vorbitul” dezvăluie şi învăluie. Suma de posibilităţi, toate la un loc şi fiecare în parte, înseamnă de fapt obiectivare. Sunt, acestea, drepturile romaneşti – consistenţa profundă în plan scriptural a căutării adevărului.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 46 (1176), sâmbătă 17 octombrie 1984, p. 6

© costin tuchilă

Read Full Post »

Sensuri orfice

Prea complexă pentru a putea fi jude­cată printr-o singură unitate tematică, stilistică, poezia lui Nichita Stănescu conţine totuşi ca factor structurant un element – un element cât o lume întreagă: figura, puţin retorică, a văzului. Abstractă, folosind ideea ca obiect poetic şi nuanţând stări trăite în inte­lect, lirica stănesciană alcătuieşte o poetică a vă­zului. Este un aspect ce ni se pare fundamental, cu atât mai mult cu cât poetul însuşi pare să fi folosit ca procedeu important în compunerea nu numai grafică a ultimelor sale volume efectul plastic. Căci corespondenţele vizuale create prin ilustraţiile lui Sorin Dumitrescu nu sunt numai corespondenţe, ci părţi integrante, „abstracţiuni” şi justificări „abstracte” ale universului artistic. Nu văzul ca simţ, deci ca materialitate, consti­tuie substanţa poeticii, ci ideea de văz. A gândi cu vederea este o obligaţie esenţială a aventurii spirituale: pentru că este o obligaţie primor­dială, ieşită din conceperea actului de cunoaş­tere. Înaintea graiului, există desigur văzul. Înaintea cuvântului, ochiul – înfăptuirile văzului, universul pătrunzând ca o rază înlăuntru (cuvânt atât de iubit de Nichita Stănescu, scris în două maniere, când firesc, ca adverb, când separându-l în prepoziţie şi adverb: în lăuntru, dându-i astfel mai multă plasticitate). Înaintea cântecului, privirea. Ce semnificaţie universală s-ar ascunde în acest motiv pe care nu puţine poeme stănesciene îl prelucrează, topindu-l al­chimic ori abstractizându-l până la nerecunoaştere? Fără îndoială, sursele – şi „competiţia” în care el intră, în sensul unei ierarhii de motive, relativă dar funcţională – sunt de natură orfică. Nichita Stănescu este un poet orfic în înţelesul cel mai profund al cuvântului. Un poet al esenţei orfice. Cântecul este modul particular de atingere a lumii aşa cum văzul rămâne posibilitate afirmată de a da naştere experienţei de cunoaştere. Iniţierea, sfântă. O „mică rază” revărsată peste materie şi totul se va însufleţi – va semnifica. Suntem parcă în plin poem orfic; un fragment al legendarului cântăreţ, reconstituit, sună astfel: „Ascultă ca să-nveţi ce poate cristalul orbitor de alb: / De vrei să se aprindă para şi jarul roşu îţi lip­seşte, / Urmează sfatul meu şi pune-l deasupra faclelor uscate; / în clipa când cerescul soare deasupra lui străluminează, / Numaidecât se şi revarsă o mică rază peste facle / Şi cum atinge gingaş lemnul uscat şi răşinos, ţâşneşte / Un fum, apoi o flăcăruie şi la sfârşit o vâlvătaie / Pe care oamenii vechimii au denumit-o focul sfânt.” (trad. de Ion Acsan). A vedea este în poezia lui Nichita Stănescu matca de graţie care, aidoma razei născătoare a focului sacru, precede cuvântul. A vedea (ideea de văz) cu­prinde şi pe a contopi. Îmbinarea cuvintelor este asemănătoare în imaginaţia poetului „cioc­nirii” dintre două corpuri tandre şi dulcelui rezultat care face reversibile, la modul utopic, nu numai atributele, ci însăşi substanţa întru­chipărilor pământeşti: „Am gândit un mod atâta de dulce / de a se întâlni două cuvinte / încât în jos înfloreau florile / şi sus / înverzea iarba. // Am gândit un mod atâta de dulce / de a se izbi două cuvinte / de parcă iarba verde ar înflori / iar florile s-ar ierbi”. Această comunicare, această reciprocitate (mai mult şi mai puţin decât comuna reversibilitate) presupune o relativizare uriaşă a structurilor aşa-zicând lo­gice, relativizare pe care se întemeiază limbajul orfic atât de original al poetului.

Cu un cristal se aseamănă majoritatea poe­ziilor lui Nichita Stănescu. Cuprind în feţele geometrice, în lumina geometrizată în suprafeţe „dure” şi reci – în aparenţă reci, pentru că astfel se înfăţişează îndeobşte abstracţiunea – o reimaginare a raportului dintre cauză şi efect. Ceea ce s-ar putea concretiza şi prin regândirea relaţiei dintre idee şi imagine. Adesea imaginea se revoltă „împotriva” gândului ce i-a dat naştere, printr-o întorsătură de frază – umilindu-l. Punem ghilimele tocmai pentru a atrage atenţia că revolta e mai ales una fără obiect: de o independenţă a imaginii în raport cu cugetul vorbesc multe dintre versurile autorului Necuvintelor. E pe de o parte independenţa cuvântului, a formei lui materiale, creatoare de atâtea surprize, faţă de noţiune; pe de alta, este au­tonomia cuvântului iluminat de har faţă de cuvântul profan. Semnificaţie, de asemeni, de­ natură orfică: întemeierea fiorului artistic por­neşte de la transformarea unghiului de vedere în valoare absolută în ordine subînţeles „divină”. Plecând de la primordialitatea văzului, poetul orfic sfârşeşte prin exaltarea privirii: „Zeiescul Verb cu drag priveşte-l.” (Orfeu). Totul se petrece înlăuntrul cristalului suav, imagine care ar putea fi o adevărată emblemă a poeziei nichitastănesciene, în marea ei, supremă Graţie. Aşa cum imaginea se desparte de ideea care a călăuzit–o, cu scopul, evident, de a dobândi profunzime în alt sens decât cel iniţial, privirea se desprinde de ochi. Efectul se întoarce la cauză printr-o paradoxală „luptă”. Este, fireşte, „lupta ochiului cu privirea” – ori „lupta inimii cu sângele”. Poemul cu acest titlu, Lupta ochiu­lui cu privirea, conţine şi un simbol orfic: „«O, el, el n-are gură, / el are-un ochi în loc de gură, / şi se hrăneşte cu priviri…» // Aşa-mi sunase înlăuntru versul / care să-nduplece pe Zeu tindea… / dar stau în frig ca-ntr-un cilin­dru / şi n-am mai vrut, în şir, cuvinte / cu gândul să gândesc”. Şi revelaţia : „văzui că totul e de dinafară înlăuntru / şi ochiul e cel mai adânc, din trupul meu…” Cuvintele – graiul se supun acestei vederi întoarse, curgerii înlă­untru. „Zeiescul Verb priveşte-l”, spune Orfeu. Priveşte-l, pare să adauge Nichita Stănescu, parcurgând calea spre ochiul din adânc, cristalizîndu-te. „Dinlăuntru în afară numai cuvinte oarbe…” „Întors”, efectul anulează cauza şi consecinţa este o obişnuinţă: fiinţa umană tră­ieşte în mijlocul miracolului poetic – în mij­locul miracolului orfic –, în chiar miezul sim­ţirii pure din care se naşte poezia. Identitatea ei nu mai poate fi scindată în eu superficial şi eu profund, în aparenţă şi esenţă. Totul revine la unitate : 1, A ori semne nuanţat iconice, iconice în raport cu primele, cum ar fi vulturul, lupul, daimonul.

El însuşi un cristal, actul poetic nichitastănescian este tăios de purificator.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 50 (1128), sâmbătă 17 decembrie 1983, p. 2

© costin tuchilă

 

Read Full Post »