Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘ekklesiazousae’ Category

Clasicii dramaturgiei universale

Duminică 29 mai 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Pușa Roth și Costin Tuchilă vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: De la serbările dionisiace la comedie.

Vorbind de comedia antică, toate drumurile duc la Aristofan. Dar a fost oare Aristofan primul comediograf al lumii antice? Evident, nu. Autorul Norilor a avut capacitatea de a sintetiza, mai mult decât predecesorii săi, elementele comice răspândite în alte genuri literare dar şi în manifestările populare, atât de apreciate de toate categoriile sociale. Personaje ridicole, scene comice, asemănătoare farselor populare şi reprezentaţiilor de mim, întâlnim chiar şi în epopeile homerice. Pocitul Tersit din Iliada, guraliv fără măsură, este strămoşul tuturor bufonilor din teatrul medieval. În Cântul al XVIII-lea din Odiseea, memorabil rămâne episodul înfruntării cerşetorilor la banchetul peţitorilor. În străvechile reprezentaţii de pantomimă, cunoscute în întreaga Eladă, actorii imitau defectele fizice şi psihice, batjocorindu-le. Poeţii comici din Atica inventau alegorii, utopii, fantezii muzicale în care satirizau întâmplări cotidiene. Ca structură, vechea comedie atică era asemănătoare tragediei, având în plus cuplete satirice care se împleteau cu episoadele propriu-zise ale acţiunii. Ca elemente de originalitate erau părţile cântate în care actorii îşi scoteau costumele şi măştile, ceea ce nu se întâmpla în tragedie. Probabil că la originea acestui obicei se aflau cântecele de lume care apăreau în cadrul kómos-urilor, procesiuni ritualice ale oamenilor beţi, în timpul Dionisiilor mici (câmpeneşti), sărbători ocazionate de terminarea culesului viilor, unde era invocat Bacchus, numele dat de romani zeului, reutilizat însă şi de greci încă din secolul al V-lea î. Hr. (Bákhos, Bakhios, Bakheus ş.a.). Beţia, cântecul, dansul se reuneau în manifestări paroxistice din care nu lipseau simbolurile falice. Aceste procesiuni se terminau cu glume grosolane la adresa spectatorilor. Dacă acceptăm explicaţia ariostotelică a naşterii tragediei din cântul ditirambic, cultul lui Dionysos se află aşadar şi la baza comediei, mai târzie cu aproximativ o jumătate de secol faţă de tragedie. Etimologia susţine naşterea speciei din kómos, odé însemnând cântec, deşi nici în această privinţă opiniile cercetătorilor nu sunt unanime. Unii preferă să-i identifice originea în cuvântul komé (sat), preluând astfel apropierea pe care o făcea Aristotel. În această accepţie, susţinută de Bernhardy şi Wilamowitz, comedia s-ar apropia mai mult de serbările ţărăneşti şi cântecele falice, acestea din urmă lipsite însă de elemente dramatice. Mai probabil este că specia a preluat sugestii din ambele tipuri de reprezentaţii, cele mai multe provenind cu siguranţă din cultul dionisiac. „Datorită lui, scrie Karl Otfried Müller, imaginaţia a dobândit această emancipare îndrăzneaţă prin care am explicat naşterea dramei în general. Cu cât comedia atică este mai aproape de originile sale, cu atât ea îşi abrogă această singulară beţie intelectuală, care, la greci, se manifestă în tot ce se leagă de Dionysos, în dans şi în cântec, ca şi în pantomimă şi în arta plastică. Veselia şi aspectul licenţios al serbărilor bachice ofereau comediei o anumită îndrăzneală grotescă, ceva, în genul său, grandios, care înnobila chiar şi vulgaritatea tablourilor, dându-le o conotaţie poetică. Această voioşie nebunească a petrecerii elibera totodată complet comedia de constrângerile impuse de legile decenţei şi ale demnităţii, încă foarte severe în epocă.”

Dionysos era „o divinitate a beţiei cu semnificaţie dublă: beţia vulgară (produsă de vin) şi beţia mistică (sau iniţiatică, ducând la starea de transă), în înţelesul extazului mistic”, afirmă Victor Kernbach în Dicţionar de mitologie generală, 1989. Aceste două ipostaze ale celebrării dionisiace, din care nu lipseau componentele oraculare, zeul având şi harul profeţiei, de importanţă egală cu cel al lui Apollo, ar fi dat naştere celor două specii de teatru. Structura compoziţională comună a tragediei şi a comediei este un argument în favoarea acestei teorii: părţile cântate alternează cu cele recitate, atât corului, cu funcţie relativ similară în tragedie şi în comedie, cât şi unor personaje li se încredinţează cântece folosind aceeaşi formulă metrică, aşa-numita melodramă, de multe ori evidenţiată textual. Dacă ritualurile din care s-a dezvoltat tragedia erau statice, rigide şi de obicei conduse de preoţi, jocurile comice erau mult mai dinamice, ceea ce se conservă parţial în desfăşurarea celor două tipuri de spectacole dramatice. În plus, ţinta satirică era exprimată direct, mai ales odată cu maturizarea formei de spectacol comic, la mijlocul secolului al V-lea î. Hr. Registrul tonalităţilor comice s-a schimbat odată cu apariţia parodiilor vesele şi a utopiilor, care aduceau o notă filosofică în spectacolul de teatru, aşa cum vom întâlni din belşug în subiectele lui Aristofan.

Emisiunea din seria Clasicii dramaturgiei universale reface istoria nașterii comediei grecești, analizând primele forme de teatru comic din secolul al V-lea î. Hr. și opera celui mai important autor comic din epoca clasică, Aristofan.

Anunțuri

Read Full Post »