Te întâmpina cu un surâs bonom; cuvintele destăinuiau, în conversaţie, largi resurse afective, cele câteva accente satirice cu care îşi orchestra amintirile nu făceau decât să adauge un plus de culoare generozităţii. Îţi putea povesti zile întregi despre fapte durabile şi trecătoare vanităţi. Nume şi biografii pe care le-ai învăţat la şcoală se însufleţeau sub arcuirea, lipsită de exces sentimental, a frazei sale, un amănunt tehnic, de strictă specialitate, devenea un mic personaj – un „drăcuşor” viu –, remarca pasageră ori nota de umor te înconjurau ca un gest de protectoare tandreţe. Cu tichia-i nelipsită, cu tonul înţelept moralizând discret, cu lumina blândă răsfrântă pe chip, semăna cu Anatole France. Între două constatări „domestice”, îţi propunea cu deplină naturaleţe un strop de reverie. Era seară, devreme – ora incertă a amurgului; îţi spunea că în dimineaţa zilei care tocmai se încheia, arbuştii surprinşi printr-un ochi deschis în gardul Grădini Botanice, i s-au părut nimbaţi de ceţuri albăstrii, aburi calzi ridicaţi ireal din pajiştea somnoroasă, asemenea feeriei dintr-un spectacol cu Oberon. Un pasaj recapitulat, un ritm şoptit de trompete şi corni: Maiestatea sa Regele elfilor întreţinând iluzia nocturnă. O nuanţă hieratică, invizibilă, ca o uitată rigoare geometrică, o nuanţă cu trimitere la un veac pierdut. Tentaţia livrescului, desigur, dar tocmai ea născând, paradoxal, gramul de autenticitate al gândului rostit cu voce tare. Reflecţia păstra intactă dorinţa de francheţe, invita la dialog, chiar dacă ipoteza, deseori, era aproape axiomă. Delicateţe în gest, în privire, în atitudine: una dintre înfăţişările sensibile ale raţiunii. Una dintre virtuţile prea des abandonate sau prea târziu, ori niciodată aflate.
Punctul pe cuvant 