Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘odradek’ Category

Născut la Praga în ziua de 3 iulie 1883, Franz Kafka era fiul lui Hermann Kafka (1852–1931), negustor şi fabricant, şi al Juliei (1856–1934), născută Löwy, într-o familie bogată din Poděbrady.

Cei doi fraţi, Georg şi Heinrich, mai tineri decât viitorul scriitor, mor la vârsta copilăriei. Surorile sale, Gabrielle (Elli), Valerie (Valli), Otillie (Ottla), născute în 1889, 1890, 1892, aveau să-şi găsească sfârşitul în timpul celui de-al doilea război mondial, în ghetto-ul de la Łódź, unde fuseseră deportate. Numele Kafka (Kavka), spune Max Brod, prietenul cel mai apropiat şi editorul unei părţi importante a operei lui Franz Kafka, după moartea scriitorului, era răspândit printre evreii cehi. „Kavka” înseamnă „stăncuţă alpină cu capul mare şi coada stufoasă”.

Această pasăre era emblema de pe firma magazinului lui Hermann şi apărea pe plicurile folosite de Franz Kafka în tinereţe. Germana era limba maternă a cel puţin 10% din populaţia oraşului Praga la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Relaţia dificilă dintre tată şi fiu domină copilăria lui Kafka, înscris la şcoala primară de la Fleischmarket (Piaţa de carne), în str. Másna, unde primeşte o educaţie limitată. În 1901 absolvă Gimnaziul Altstädter. Este interesat de literatură şi de ideile socialiste, scrie câteva scenete de teatru jucate în familie de surorile sale. E preocupat de teatrul lui Ibsen şi de teoria darwinistă, îi citeşte pe Spinoza, Nietzsche, Hofmannsthal, Flaubert Brentano, Kleist.Casa Buddenbrook (1901) de Thomas Mann îl entuziasmează, la fel ca şi proza marilor scriitori ruşi. În perioada 1901–1906 studiază, timp de două semestre, germanistica, apoi dreptul la Universitatea Germană din Praga. În 18 iunie obţine titlul de doctor în drept. Un an şi jumătate face practică în biroul de avocatură al unui unchi, pentru ca în iulie 1908 să intre în serviciul Companiei de asigurări împotriva accidentelor, unde va lucra până la pensionare, în 1922. Conştiincios, suportă cu resemnare mediocritatea carierei de funcţionar. Din 1907 datează povestirile care vor apărea în 1958 în volumul Pregătiri de nuntă la ţară, Descrierea unei lupte, Odradek ş.c.l., menţionate de Max Brod în revista berlineză „Die Gegenwart”. În 1910 începe scrierea Jurnalului şi călătoreşte cu Max Brod la Paris. 1912 este un an decisiv pentru activitatea prozatorului. Începe să scrie romanul America (Dispărutul), în noiembrie–decembrie scrie nuvela Metamorfoza, publicată după trei ani, în decembrie citeşte în public Verdictul. În iunie 1914 se logodeşte la Berlin cu Felice Bauer, dar după o lună rupe logodna. A doua logodnă cu Felice Bauer va avea o soartă asemănătoare, fiind ruptă după câteva luni, în decembrie 1917, după ce i se pusese diagnosticul de tuberculoză pulmonară. În noiembrie 1916, citise în public, la München, Colonia penitenciară, publicată în 1919, când se logodeşte cu Julie Wohryzeck. Scrisoare către tata, mărturia cea mai elocventă a complexului de inferioritate trăit de Franz Kafka, apare în noiembrie 1919, în Silezia:

„Dragă tată,

M-ai întrebat nu de mult de ce spun că mă tem de tine. Ca de obicei n-am fost în stare să-ţi dau nici un răspuns, pe de o parte tocmai fiindcă mă tem de tine şi pe de altă parte fiindcă explicaţia acestui sentiment e mult prea complexă pentru ca s-o pot face prin viu grai. Şi dacă încerc să-ţi dau un răspuns în scris, nu va fi nici el decât foarte aproximativ, deoarece până şi în scris teama şi consecinţele ei rămân un obstacol în relaţiile dintre noi doi şi pentru că am atât de mult material încât îmi depăşeşte şi memoria şi puterea de înţelegere.”

Acest complex trăit cu intensitate, explicabil doar până la un punct prin elementele biografice, aproape straniu, dacă nu cumva absurd, se resimte din plin în Verdictul, America şi Metamorfoza.

Metamorfoza (Die Verwandlung) este povestea noii vieţi a comerciantului Gregor Samsa, care se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-o insectă, probabil un gândac. Nimeni nu-l înţelege, nici măcar şeful care, venit să-l ia la muncă, pleacă nervos. Această alegorie coşmarescă, spune Kafka în Convorbirile cu Gustav Janouch, „nu este o confesiune, ci într-un anume sens, o indiscreţie autobiografică”. Samsa „sună ca o criptogramă pentru Kafka.” „Gregor Samsa este celibatarul sisific, motivaţia lui în existenţă fiind una de ordin funcţional. Transformarea lui în miriapod, anulat ca individ ce-şi poate motiva dreptul la viaţă, alienat de părinţi, privat de amorul sororal, Gregor Samsa acceptă moartea ca o necesitate, într-o lume situată sub zodia utilului.” (Romul Munteanu, Prefaţă la vol. Franz Kafka, Procesul, Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1977).

Metamorfoza este „înainte de toate povestea unui om care se vede abandonat de semenii săi. Pentru Gregor, viitorul profesional, viaţa familială şi socială sunt definitiv compromise. Orice nouă încercare de revenire este exclusă. […] Se regăseşte aici o constantă a tematicii lui Kafka: absenţa sensului vieţii. Nici o problemă metafizică în Metamorfoza. Trebuie văzut exact ceea ce este. Nimeni nu se întreabă care ar fi motivul ştiinţific al metamorfozei. Ea s-a petrecut, pur şi simplu, ca o fatalitate care poate cădea pe capul oricui, în orice moment. Nu poţi schimba nimic şi este inutil să te întrebi care este motivul. Viaţa, pe cât de absurdă, trebuie trăită aşa cum e; dacă nu, rămâne întotdeauna moartea… Iată de ce elementul fantastic inevitabil în punctul de plecare al Metamorfozei este repede eliminat de un realism absurd.” (Walter Paisley).

În decembrie 1920, după ce în vară se îndrăgostise de jurnalista cehă Milena Jerenská, Franz Kafka este internat în sanatoriul Matliary din Munţii Tatra. Boala se agravează. În 1922 lucrează la romanul Castelul, care va apărea postum, în 1926, ca şi Procesul (1925), scrie Cercetările unui câine şi Un artist al foamei. În 1923 doreşte să se însoare cu Dora Dymant, pe care o cunoscuse în staţiunea balneară Müritz. Hermann Kafka se opune căsătoriei. În 17 martie 1924 este adus de Max Brod în casa părintească de la Praga, în stare gravă. Tratamentul în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, rămâne fără rezultate. Moare în 3 iunie 1924. Este înmormântat în 11 iunie, în Cimitirul evreiesc din Praga.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Max Brod ar fi urmat dorința lui Kafka de a-i distruge manuscrisele? Cu dispariția a două dintre cele mai importante scrieri ale sale, romanele Castelul și Procesul, influența lui Kafka nu ar fi fost, fără îndoială, atât de puternică pentru proza modernă și în general pentru filosofia absurdului și toate derivatele ei, atât de cultivate de existențialiști. Nu vreau să spun că opera sa ar fi fost una de plan secund, dar interesul acordat Coloniei penitenciare, Metamorfozei și altor povestiri nu ar fi putut egala faima dobîndită cu cele două romane, de referință pentru viziunea asupra condiției umane la mijlocul secolului al XX-lea. Universul kafkian, cu nota lui specifică de presiune psihologică, vină necunoscută, acuzații absurde, birocrație monstruoasă, claustrare, coșmar, a impus o reconsiderare nu numai a unor teme consacrate, a sondării psihologiei abisale și a problemei libertății, ci și la nivelul scriiturii. În miezul cotidianului celui mai banal se află absurdul existențial, în înlănțuirea logică, firească, a vieții apare inexplicabilul, care naște monstruosul. Albert Camus observa că „la Kafka cele două lumi sunt cea a vieţii cotidiene, pe de o parte, şi cea a neliniştii supranaturale, pe de altă parte. Se pare că asistăm aici la o nesfârșită exploatare a cuvintelor lui Nietzsche: «Marile probleme se întâlnesc în stradă». Există în condiţia umană – e un loc comun al tuturor literaturilor – o absurditate fundamentală şi în acelaşi timp o implacabilă măreţie. Amândouă coincid, cum e şi firesc. Amândouă sunt întruchipate, să o mai spunem o dată, în divorţul ridicol care desparte necumpătatele noastre elanuri sufleteşti de bucuriile pieritoare ale trupului. Absurdul stă în faptul că sufletul acestui trup îl depăşeşte atât de nemărginit. Cel ce vrea să reprezinte această absurditate va trebui să-i dea viaţă printr-un joc de contraste paralele. Astfel, Kafka exprimă tragedia prin cotidian şi absurdul prin logică.”

Odradek, un text de nici două pagini din Pregătiri de nuntă la ţară, este una dintre cele mai stranii şi enigmatice povestiri ale lui Kafka, semnificativă pentru imaginarul scriitorului. O reproducem integral, în traducerea lui Saşa Pană:

„Unii spun că vorba Odradek e de origine slavă şi plecând de la această teză, caută să-i demonstreze formarea. Alţii pretind că, dimpotrivă, acest cuvânt este de origine germană; slava l-ar fi înrâurit numai. Nesiguranţa celor două interpretări îngăduie, pe bună dreptate, să se conchidă că nici una din amândouă nu este exactă, cu atât mai mult cu cât nici una din ele nu poate să dea sensul acestei vocabule.

Fireşte, nimeni nu s-ar gândi să se dedea la astfel de studii, dacă n-ar exista de fapt o fiinţă care se nu¬meşte Odradek. La prima vedere, ea oferă înfăţişarea unei bobine turtite în formă de stea şi pare în adevăr încolăcită de aţă; la drept vorbind, ar putea foarte bine să fie capete vechi de aţă încâlcite şi încurcate, de cele mai felurite culori şi grosimi. Or, nu-i o simplă bobină : în centrul stelei se ridică un bastonaş pieziş, la care se adaugă unul în unghi drept. Cu ajutorul acestuia din urmă, de-o parte, şi cu una din razele stelei de cealaltă, totul se ţine ridicat ca pe două picioare.

Ai fi îndemnat să crezi că lucrul ăsta a avut odată o formă bună la oarecare întrebuinţare şi acum s-ar fi spart. Se pare că nu-i aşa: cel puţin nici o urmă nu o probează; nici o spărtură nu permite să se bănuiască aşa ceva. Totul pare, e adevărat, lipsit de sens, dar în felul său complet. Nu s-ar putea să i se adauge ceva, cu atât mai mult cu cât Odradek este extraordinar de agil şi de nepătruns.

El stă pe rând în grânar, în cuşca de sub scară, pe culoare, în sală. Pot trece, câteodată, luni întregi fără să fie văzut: fără îndoială că atunci a emigrat în alte locuinţe. Uneori, când înaintează pe palier şi-l zăreşti în jos, sprijinit de balustrada scării, îţi vine să-i vorbeşti. Bineînţeles, nu i se adresează chestiuni grele, ci e tratat – micimea sa te invită la asta – ca un copil. «Cum te numeşti?» îl întrebi. «Odradek», spune el. «Şi unde locuieşti?» Iar dânsul răspunde «Domiciliu nesigur» şi râde; dar cu un râs ce s-ar putea scoate fără plămâni, ceva care fâşâie ca frunzele moarte sub picioare. De cele mai dese ori conversaţia se termină cu atâta. Şi de altfel chiar răspunsurile acestea nu se pot căpăta totdeauna; adesea rămâne mult timp mut ca şi lemnul din care pare făcut.

Degeaba mă întreb ce va ajunge. Poate măcar să moară? Tot ceea ce moare a cunoscut un fel de scop, un fel de activitate care l-a consumat: nu este cazul pentru Odradek. Îl vom mai vedea mâine, trăgând după el capete de aţă, rostogolindu-se pe scară la picioarele copiilor mei? El nu strică poate nimănui, dar gândul, numai, că ar putea să-mi supravieţuiască, ideea asta îmi este aproape dureroasă.”

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Read Full Post »