195 de ani de la premiera operei «Bărbierul din Sevilla» de Rossini
Susţinătorii bătrânului maestru Giovanni Paisiello şi probabil însuşi venerabilul maestru, care avea aproape 76 de ani, intrară în panică în februarie 1816 la auzul veştii că un tânăr compozitor şi-a permis să scrie o operă cu acelaşi subiect: Bărbierul din Sevilla după piesa lui Beaumarchais. Mai mult decât atât, că opera se afla deja în repetiţii la Teatrul di Torre Argentina din Roma. Subiectul, considerau domniile lor, era proprietatea exclusivă a lui Paisiello, a cărui operă, Il barbiere di Seviglia, ovvero La precauzione inutile se mai bucura încă de succes pe scenele italieneşti şi străine. În 1814, după 32 de ani de la premiera absolută de la Sankt Petersburg (26 septembrie 1782), Bărbierul lui Paisiello se montase la Scala din Milano.
În faţa unei asemenea impertinenţe, trebuia făcut ceva, îşi spuneau fanii, mai mult sau mai puţin de ocazie, ai venerabilului maestru. Mai ales că pe la colţuri se şoptea că repetiţiile se desfăşoară într-un ritm accelerat, ba chiar cu mare încântare. Nu conta că opera lui Rossini fusese anunţată cu titlul Almaviva ossia L’Inutile precauzione. Cabala fu rapid pusă la cale, nu era timp de pierdut. Prilejul era minunat, fiind vremea carnavalului, când oraşul se umplea de lume de toată felurile. Nici adversarii de la teatrul concurent 
Valle nu stăteau degeaba la gândul unui posibil succes în sala Argentina.
Poetul Cesare Sterbini, autorului libretului operei lui Rossini, îşi luase toate măsurile de precauţie, publicând în caietul de sală, care, după bunul obicei al timpului, conţinea libretul integral, un Avertisment: „Comedia lui Beaumarchais, intitulată Bărbierul din Sevilla sau Precauţiunea inutilă, se prezintă sub forma redusă de dramă comică, sub titlul Almaviva sau Precauţiunea inutilă, datorită sentimentului de veneraţie şi respect nutrite de autorul muzicii prezente fată de celebrul Paisiello, care a prelucrat mai de mult subiectul sub titlul său original. Chemat să-şi asume aceeaşi grea sarcină, spre a nu da cumva impresia că intenţionează să rivalizeze cu nemuritorul autor care l-a precedat, maestrul Gioachino Rossini a cerut în mod lămurit ca Bărbierul din Sevilla să fie din nou versificat în întregime, adăugându-i-se câteva situaţii inedite, spre a prilejui compunerea unor piese muzicale reclamate de gustul modern pentru teatru, atât de schimbat faţă de epoca în care renumitul Paisiello şi-a scris opera. Unele deosebiri între ţesătura prezentei drame şi aceea a comediei franceze, mai sus amintite, se datorează necesităţii introducerii în subiect a corurilor, atât pentru că ele corespund gustului modern, cât şi pentru că sunt indispensabile efectului muzical în teatrele de mare amploare. Fără acest concurs de împrejurări, autorul nu s-ar fi încumetat să aducă nici cea mai neînsemnată schimbare producţiei franceze, consacrate mai de mult prin aplauzele teatrelor din toată Europa…” Continuare în pagina Critică muzicală.
Costin Tuchilă
© costin tuchilă
Cavatina lui Figaro, „Largo al factotum” – Nicolae Herlea
Aria Rosinei, „Una voce poco fa” – Teresa Berganza, dirijor: Claudio Abbado, Salzburg, 1972
Aria lui Don Basilio, „La Calunnia è un venticello” – Nicolai Ghiaurov, Opera din Viena, 1979
„Piano, pianissimo senza parlar” – Opera din Zürich, dirijor: Nello Santi
Aria lui Almaviva, „Ecco ridente in cielo” – Alfredo Kraus, 1987
Punctul pe cuvant 