Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘veronica micle mihai eminescu biografie detalii poezii scrisori istorie literară’ Category

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, călugăriţele de la mănăstirea Văratec au rămas nemişcate. Clopotele bisericii începuseră să bată rar şi funebru, a moarte. În casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viaţă în a cincizecea noapte scursă de la trecerea în nefiinţă a lui Mihai Eminescu.

Suntem în 4 august 1889. O agonie de douăzeci de ore punea capăt unei vieţi de 39 de ani. O viaţă care fusese, cum însăşi poeta o definea, „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iaşi, doctorul Taussi explică decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Sticluţa cu arsenic fusese golită repede, după miezul nopţii de 3 spre 4 august, cu „lăcomie hotărâtă”. O sinucidere pregătită din timp. În ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Bălţăteşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia. În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iaşi, familia Curelaru din Roman, câteva călugăriţe. În discuţii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile morţii lui. Revenise, desigur, şi întâmplarea bizară de la Poiana Ţigăncii, care o urmărea obsesiv: în timp ce-şi oglindea chipul în apa pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu. Tradiţia rămasă în mănăstire fixează această întâmplare în dimineaţa zilei de 3 august, când deprimarea poetei atinsese cota maximă. Ciudata viziune a speriat-o, accentuand gândul morţii. Veronica Micle se retrăsese la Văratec la două săptămâni după moartea lui Eminescu. Văratecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. În ultima vară se afla la Văratec şi Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, „un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun”. O viaţă trăită în adoraţia geniului eminescian, dar asaltată de bârfe şi calomnii, o viaţă plină de nefericiri şi greutăţi materiale, marcată de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul soţului său, Ştefan Micle, în 4 august 1879). „Doamna Veronica”, îşi amintea maica Epraxia Diaconescu, moartă în 1967, la 107 ani, „era frumoasă, cu părul bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin, cânta ca un înger…”

În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august: „O! Moarte vin de treci / Pe ini¬ma-mi pustie şi curmă a mele gânduri / S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, / Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, / Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm, / Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, întunericul mormântului închidea pentru totdeauna trupul Veronicăi Micle, înhumată lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratec. „Răutatea şi invidia omenească nu vor putea să ierte niciodată îndrăzneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate şi pasiune pe Eminescu”, scria în 1914 Octav Minar. Mulţi – chiar condeie ilustre – au minimalizat numele acestei femei cultivate, de un talent cert, fermă în gesturi şi de o sinceritate teribilă. Dragostea nefericită pentru Mihai Eminescu a fost plătită scump. Ura s-a prelungit dincolo de mormânt. Să fi presimţit Veronica Micle şi acest lucru, aşa cum a presimţit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: „Am urât această lume! / Şi cum pot să n-o urăsc? / Un necaz nu se sfârşeşte / Alte-n loc se pregătesc! // Şi sperând de-o zi pe alta / Văz că sper tot în zadar, / Căci în loc de vreun bine / Chinul meu e mai amar, // De aceea, eu adese / tot suspin după sicriu; / Dar… ah! cine-mi poate spune / Şi-n mormânt cum o să fiu! // Poate-acolo mă aşteaptă / Un necaz cu mult mai greu; / M-am deprins cu chinul lumii / Moarte, fugi când te chem eu!” (Moarte, fugi).

Născută în acelaşi an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, de religie greco-catolică, Veronica Micle rămâne orfană de tată în acelaşi an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar şi fusese rănit în 1848, în Munţii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu şi asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliţia habsburgică. Situaţia grea o face să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile îi ajung pentru a-şi cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Mănăstirea Neamţului îşi vindea „odăiţele humuite” de pe Uliţa Mare, pentru a termina spitalul şi noul local al şcolii. Peste ani, în 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperită cu draniţă, mănăstirii Văratec, pentru a servi drept locuinţă maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând, familia se mută la Iaşi. Ana Câmpeanu, femeie simplă, spală rufe cu ziua şi se ocupă cu moşitul. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Născut la Feleac, lângă Cluj, şcolit la Blaj, voluntar în 1848, după o licenţă în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.

Din adolescenţă, Veronica Micle păşeşte într-o căsnicie în care admiraţia şi respectul elevului rămân precumpănitoare. Diferenţa de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viaţă de om. Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, „un cuget bun, onest şi organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îşi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din Traviata în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau?

Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

La Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.

„Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primeşte curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. „O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei” (Octav Minar). Urmează zece ani grei, deprimanţi. Situaţia materială se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Veneratul profesor, cel care înfiinţase catedrele de fizică şi chimie ale Universităţii ieşene, le dotase cu aparatură şi colecţii ştiinţifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iaşi, nu întrunea condiţiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaş. Îi lipseau câţiva ani vechime. Pentru a-şi căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreşte la Bucureşti, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună şi jumătate. Se înfăptuia un vis. Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii – scrie Veronica Micle – scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.” „Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”, începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandreţe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viaţă amară.


Moartea lui Ştefan Micle, bucurie pentru mulţi duşmani, nu însemnase acelaşi lucru pentru Veronica Micle, adâncită în singurătate şi pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicaţia de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde, de fapt, un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rückert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia, poate reală.

Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei. De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de raţiune, nu lipseşte: „Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute.” Deşi în ultima lună a lui 1881 vine în Bucureşti, îşi ocoleşte, din ambiţie, idolul de-o viaţă. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedeşte, în corespondenţă, o pasiune aproape morbidă: „Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei.” Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei şi, în plus, dorinţa femeii de a se simţi ocrotită: „Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat.” Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensă durere. La sfârşitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în Bucureşti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuinţa din str. Buzeşti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai din cauza opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.

Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. „Preferă să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple [căsătoria cu Eminescu, n.n.], dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii.

Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Denigratorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer). Iarna lui 1883–1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuieşte pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, în sfârşit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887.” „Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea sim¬ţire dulce / Ce-o da trecutul amintirii.” În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta şi o defăimează în fel şi chip. Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem („bălăuca”, „berechetă”, „îndrăcită”, „cu o droaie de nespălaţi”).

La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.” Moartea poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Ascultă aici

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici

Amănunte pe blogul pusaroth.wordpress.com

Eminescu, Veronica, Creangă

primul film documentar despre Eminescu, realizat în 1914 de Octav Minar


Anunțuri

Read Full Post »