Feeds:
Articole
Comentarii

claudio monteverdi

Simplificând puţin lucrurile, am putea spune că puţine genuri artistice au avut şansa de a se naşte printr-o capodoperă. Unul dintre cele relativ tinere şi suficient de contestate, opera, „sublimul hibrid”, este marcat de acest privilegiu. Deşi numără doar patru secole, în care nu a fost scutită de o popularitate greu comparabilă cu a altui gen, dar şi de furtuni, reforme, negaţii, ea perpetuează un ideal străvechi, cel al integrării artelor. Perpetuarea acestei himere, negată de adepţii purismului situaţi şi ei pe poziţii estetice nu întotdeauna uşor de limpezit, produce deopotrivă fascinaţie şi adversitate. Nu cu mult timp în urmă, la noi şi în multe alte părţi, în jurul teatrului liric gravita o întrebare deloc liniştitoare: opera e un gen demodat? Şi, consecutiv: există cu adevărat o criză a operei, pornită din inapetenţa spectatorului contemporan pentru asemenea formă de artă? Nu era nici prima, nici ultima dată când operei i se prevedea sfârşitul plecând şi de la constatarea sălilor goale la spectacole de referinţă. De câteva ori în secolul XX, ideea de „criză a operei” a revenit cu insistenţă. Genul de spectacol mult gustat încă de la apariţia lui, în ciudatul veac al XVII-lea, în jurul căruia fierbeau pasiunile cele mai mari, care reunea elita intelectuală şi mondenă, a cărui răsfrângere populară nu era de neluat în seamă chiar dacă la el nu aveau acces decât anumite straturi ale societăţii, s-a văzut dintr-odată intrat în conul de umbră. Evident, asemenea crize repetate nu aveau cum să fie provocate; în jurul lor s-au făcut, la momentele respective, destule speculaţii, s-au emis opinii notabile, s-au formulat teorii, s-au dat explicaţii de ordin estetic sau sociologic, s-au făcut statistici etc.

Continuă să citeşti »

costin  tuchila emisiune despre nichita stanescu antena bucurestilor

Evocare Nichita Stănescu, realizatori: Costin Tuchilă, Pușa Roth, Antena Bucureștilor (București FM), 30 martie 1996

Invitați: Valeriu Pantazi, Ioan Flora (1950–2005), Vasile Chinschi (1939–2004), Augustin Frățilă (1953–2010), Constantin Crișan (1939–1996), Mariana Stănescu, sora poetului. Ultima înregistrare cu Nichita Stănescu, poeme de Nichita Stănescu recitate de Nichita Stănescu și Leopoldina Bălănuță, poeme de Nichita spuse la chitară de Augustin Frățilă, fragmente din vol. Amintiri din prezent (1985), preferințe muzicale ale lui Nichita Stănescu.

Ascultă:

Partea I a emisiunii: http://www.trilulilu.ro/muzica-podcast/buna-seara-nichita-partea-i

Partea a II-a a emisiunii: http://www.trilulilu.ro/muzica-podcast/buna-seara-nichita-partea-ii

NICHITA STĂNESCU (31 martie 1933, Ploiești–13 decembrie 1983, București

Nicolas Mignard, Portretul lui Molière (1658)

Duminică, 28 octombrie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Moliére, omul și actorul, din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Viața lui Moliére, desprinsă din documente de epocă, istoricul carierei dramaturgului și actorului, de la înființarea trupei Ilustrul Teatru și primele farse la cel din urmă act ale existenței sale, Bolnavul închipuit, conflictele și scandalurile artistice care l-au însoțit pe autorul lui Tartuffe, într-o emisiune în care, pe lângă comentarii, veți asculta fragmente din piesele: Astă seară joacă domnul Moliére de Marica Beligan, Doctorul zburător, Pisălogii, Tartuffe, Bolnavul închipuit de Moliére, în înregistrări din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii.

Continuă să citeşti »

Îngerul negru

Henry Miller este un răzvrătit, în veșnică dispută cu orice formă de interdicție, cu orice tabu, în dispută, adesea, și cu sine însuși. El nu neagă, ci explodează, aruncă totul pentru a dovedi cât de precare sunt obișnuințele noastre, regulile, morala, pe care de fapt nimeni nu o respectă, doar simulează că o respectă. Ochiul lui vede întotdeauna partea cea mai întunecată, descoperă derizoriul și abjecția, având parcă plăcerea de a scormoni în gunoaie cu un rânjet apocaliptic. Pentru el, lumea se scufundă în fiecare zi. La mijlocul deceniului al patrulea al secolului trecut, cărțile lui Henry Miller trebuie să fi șocat prin această viziune neagră, sufocantă, care îneacă speranța și cultivă cu ostentație viciul. După șase ani de ședere în Franța, din care primii fuseseră o rătăcire boemă, precară, la limita subzistenței, scriitorul american publică romanul autobiografic Tropicul Cancerului (1934). Avea 43 de ani și ducea cu sine povara unei vieți blestemate, trăită mereu în răspăr față de sistemul social, pe care dorește parcă să-l spulbere reluând propriile experiențe din tinerețe. Omul părea a nu avea nimic sfânt, deși nu e lipsit de idealul armoniei pierdute. După accese de cinism și hohote de furie, nici măcar nu mai e surprinzător să se declare înger. „Îngerul este filigranul meu”, declară el într-un capitol din Primăvară neagră (1936). Ce fel de înger e acesta se poate bănui cu ușurință în romanul publicat repede după Tropicul Cancerului. După trei ani, în 1939, apare Tropicul Capricornului, în care, între altele, prozatorul rememorează anii petrecuți la societatea telegrafică americană Western Union, unde ajunsese director de personal, părăsind slujba în 1924 pentru a se dedica literaturii. Mai ales în acest roman, proza lui este, după cum s-a spus, „un amestec de Kafka și Jarry, cu umorul devastator al lui Rabelais”. Amprenta personală, această lăcomie destructivă și negativistă, combinată cu obscenitatea, este însă puternică, făcându-l pe Miller să scape de înscrierea într-o filiație. Cele trei romane sunt interzise în Statele Unite pentru pornografie, Tropicul Capricornului se vinde pe sub mână iar autorul, reîntors la New York în 1940, poartă cu mândrie aureola de scriitor interzis. Târziu, în 1961, după ce publicase o mulțime de cărți, la reeditarea Tropicului Cancerului, i se intentează o lungă serie de procese pentru obscenitate. În 1964 Curtea Supremă casează toate aceste dosare, recunoscând implicit ceea ce era de recunoscut: valoarea literară a prozei lui Henry Miller.

George Bellows (1882–1925), pictor american, Nud cu șal alb

Continuă să citeşti »

Caragiale, ploieșteanul este titlul și tema emisiunii din seria Clasicii dramaturgiei universale, pe care Teatrul Național Radiofonic vă invită să o ascultați duminică, 24 iunie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural. Invitat: criticul și istoricul literar Ieronim Tătaru. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta.

Difuzată în premieră în 30 iunie 2002, în Anul Caragiale, când se aniversau 150 de ani de la nașterea scriitorului, această emisiune își propune să definească spiritul ploieștean în opera lui Caragiale, nuanțele, particularitățile fine care îl fac distinct în cadrul general al spiritului muntenesc.

„Când se râde în România, numele lui Caragiale este primul martor al râsului. Pentru mine, Caragiale nu a vizat în primul rând niște realități ploieștene, ci mai degrabă a interpretat într-un soi de spirit ploieștean niște realități”, spunea Nichita Stănescu. Nicolae Iorga era tranșant în privința relațiilor care trebuie făcute între spiritul ploieștean, în general prahovean și opera lui Caragiale: „Trebuie să fi cunoscut cineva Ploieştii – spunea Nicolae Iorga  – ca să-l înţeleagă într-adevăr pe Caragiale şi să vadă cât de mult este legată orice literatură nu de o normă abstractă, ci de ceva real şi omenesc pe care trebuie să-l cunoşti. Fără Ploieşti, nu poate înţelege nimeni pe Caragiale.”

Amănunte despre emisiune pe portalul „Centenar Caragiale”.

„Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent şi iar talent.”

I. L. Caragiale, Câteva păreri, „Ziua”, nr. 35, 22 februarie 1896

Joi 7 iunie 2012, a prins viață pe internet un proiect special în Anul Caragiale: Centenar Caragiale, portal multimedia, Radio 3Net „Florian Pittiș”. Timp de un an, iunie 2012–iunie 2013, vom încerca să va trezim interesul atât cu emisiuni într-un format nou pentru Radio România, audio-video, cât și prezentându-vă, după puterile noastre, opera caragialiană în toată complexitatea ei: teatru, proză, poezie, publicistică (proza jurnalistică, folosind un termen mai apropiat de natura specială a gazetăriei lui Caragiale), cu note și comentarii, opinii critice formulate de-a lungul vremii, corespondența lui Caragiale. Nu va lipsi desigur o pagină dedicată vieții lui Caragiale, cum nu lipsește nici pagina rezervată evenimentelor din Anul Caragiale.

Realizatori: Costin Tuchilă (responsabil de proiect) și Pușa Roth. Imagine și montaj video: Adrian Jumugă. Web designer: Adi Gheorghe. Regizor artistic: Vasile Manta. Redactor șef Radio 3Net „Florian Pittiș”: Florin Dumitru.

Portalul Centenar Caragiale poate fi accesat la adresa:

http://centenarcaragiale.radio3net.ro/

Grafică la prima emisiune postată pe portalul Centenar Caragiale: Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu (1)


Nu există culturi mari şi culturi mici, iar astăzi o asemenea împărţire este de-a dreptul absurdă, în primul rând pentru că posibilitatea de comunicare este cu totul alta faţă de trecut şi întemeiată pe alte coordonate. Apoi, pentru că perceperea raportului dintre tradiţie şi modernitate, dintre elementele specifice determinate de limbă şi mentalitatea culturală, topos-urile proprii, pe de o parte, şi ideile aflate în circulaţie universală, pe de alta, este diferită. Nu ştiu dacă acest raport s-a schimbat fundamental, dar el se defineşte evident în alt mod.

Am avut acest sentiment parcurgând substanţiala antologie a poetului catalan Carles Miralles, Dulci şi aspre (poeme, 1963–2001), tradusă de Christian Tămaş şi publicată în 2008 la Editura Ars Longa din Iaşi. Gestul traducătorului şi al editurii este salutar, punînd în circulaţie, în limba română, opera unuia dintre marii poeţi catalani contemporani şi, fără îndoială, o voce lirică importantă în poezia europeană de astăzi. Practic, după un prim volum publicat în 2007, La ciutat dels plátans / Oraşul cu platani (ediţie bilingvă, Ars Longa), avem acum întreaga operă poetică a lui Carles Miralles (n. la 25 mai 1944, la Barcelona). Poetul este dublat de specialistul în filologie clasică şi traducător din greaca veche, fiind profesor emerit al Universităţii Centrale din Barcelona, unde a condus vreme îndelungată Departamentul de Filologie Greacă. Această deschidere, mai exact această specializare conferă autorului o perspectivă largă şi posibilitatea de a reuni imaginar un fond străvechi, care funcţionează ca un fel de substrat cultural european, un arhetip comun regăsit în ipostaze dintre cele mai variate. Nu vreau să spun că, dincolo de posibilele „localizări” literare întrevăzute în unele poeme, numai acest fond cultural, care răzbate în diferite chipuri, ar asigura universalitatea, pentru că aş fi repede contrazis. El funcţionează însă ca o punere în perspectivă a unor idei, sentimente, trăiri. Iată un poem din ciclul Manual de cosmologie, care preia în titlu versul devenit maximă al lui Plaut, din Asinaria, „Homo homini lupus”: „Lupii nu au nici neveste, nici / copii. Au numai / femele şi pui. Nu au nici / inimă. Numai ochi / care lucesc în pădure şi / un instinct care îi îndeamnă / să verse sânge, orice-ar zice / sfântul Francisc, ca / să trăiască – lupi, păreau / să fie lupi, în bezna / nopţii, înaintând / în tăcere / către satul adormit / cu ochii lucind / de poftă. / Clopotele / au tăcut de teamă, iar pe tăcere / au ucis-o lupii, fără / milă, pe uliţe / şi în pieţe.” Sugestia cunoscutului aforism devine un cadru care dirijează semnificaţia poemului, fără a deveni însă şi explicativ. Christian Tămaş observa existenţa acestei plăci turnante dintre clasic şi modern, care, adăugată celor câtorva teme aproape „tradiţionale” ale poeziei iberice, de la intensitatea trăirii sentimentale la spiritul religios, ar circumscrie timbrul propriu al poetului: „Constante placi turnante între clasic şi (post)modern, poemele sau proza poetică a autorului catalan reînvie personajele Antichităţii, uneori resemantizate şi întotdeauna transformate în simboluri. Astfel, Didona (al cărei nume este scris fără majusculă, pentru a semnala universalizarea mitului), ciclopii, poetul latin Albius Tibullus, numit, în mod familiar, Albi Tibul, cele trei graţii, Icar, Elpenor, Andromaca, Afrodita, regele Midas îşi dau mâna cu Kafka sau cu Orson Wells, evocând străfundurile amintirii şi aducând în actualitate problemele stringente ale condiţiei şi ale căutării umane.”

Raimundo Lopez, Grădina Teatrului grec din Barcelona, acuarelă

Fără îndoială, suntem în faţa unui viziuni moderne nu numai ca exprimare, dar şi ca trăire. Din frenezia sentimentului meridional, Carles Miralles reţine de altfel doar sumare amintiri, „vorbe adormite”, ca în acest poem din primul ciclu al cărţii, Pământ jilav (acesta era titlul volumului său de debut, La terra humida, 1965): „Poate că vara / a făcut să izbucnească marea de culori şi de sare / între amîndoi / şi a întins cu nervi noi / pielea netedă a văilor şi colinele / trupului tău strălucitor. E sigur că vara / a legănat vorbele ce ni le-am spus, premature, / primăvăratice, / până au adormit. / Vara lungă și înceată / a însemnat cu tăceri paginile / cărților și discurilor ce ni le-am dăruit. / Praf de uitare, vară uscată. / Nu-mi mai amintesc bine cum ești / și, chiar de cunosc / geografia trupului tău, / degetele mele și trupu-mi / fac rău că trezesc, odată / adormite, cuvintele ce ni le spuneam.”

Eliseu Meifren i Roig (1857–1940), pictor catalan, Mori de vânt lângă mare, Museo Thyssen-Bornemisza din Madrid

Sentimentalismul, adică excesul sentimental înscris ca orizont de aşteptare al poeziei meridionale, este întrucâtva exclus în textele lui Carles Miralles, care priveşte cu o anumită distanţă, nu cu răceală însă, teme şi motive din această categorie. Când există, confesiunea lui este o reflecţie, admiraţia mai degrabă o formă de analiză, detaliul – modalitate de a proiecta o idee mai mult sau mai puţin abstractă şi de a recurge la formularea unei teme existenţiale. Pe această structură, care e una mentală, mai mult decît una de exprimare lirică propriu-zisă, se construieşte un univers original, de o dimensiune interioară nu uşor de surprins.

În Umbra zilei, ca de sânge (L’ombra dels dies roja, Barcelona, 2009; traducere de Christian Tămaș, Ars Longa, 2010), care cuprinde 25 de poeme scrise în perioda 2002–2007, absenţa idealului în lumea contemporană devine tema-cadru, care subsumează toate celelalte motive: violenţa, falsitatea, răsturnarea valorilor, cultivarea cotidianului derizoriu, stereotipiile şi clişeele existenţiale. Această radiografie poetică a unei lumi în agonie se exprimă deopotrivă, în acest volum, în forme metaforice şi în forme directe, în care cruzimea imaginii prevalează: „Până la urmă el, lucid şi senin, / pentru a scăpa de supliciu, / a sugrumat-o şi a ieşit în oraş / să bea o cafea cu lapte ca mic dejun. / «Am strâns-o de gât» i-a zis omului / de la tejghea, care a avut grijă să cheme / sergenţii; au intrat / şi au găsit-o moartă; acum / o scot – e plin de pete / peretele visului –, / acoperită cu un cearşaf, / din casa ei, printre camere de filmat, / şi iat-o că trece / prin salonul casei tale…” (Gura plină de rumeguş).

Ramon Casas i Carbó (1866–1932), pictor catalan, Cap de femeie, c. 1893

Când combină elemente vizuale sau culori, frânturi de peisaj sau obiecte familiare, imaginile poetului surprind, iar metafora e rară, ca în această notaţie din Mâna arcaşului: „Între pustiu şi câmpie / trupul tău îşi aminteşte: / durerea îi este inimă / grea ca o piatră, / iar fierul, sânge. // Între pustiu şi câmpie / patru pereţi şi o uşă: / lumina surprinde, portocalie, / vrăbii de zăpadă.” „Vrăbii de zăpadă” într-o lumină portocalie este, desigur, o metaforă foarte puţin convenţională, chiar stranie, în contextul imaginar care se poate desluşi din titlul în catalană al volumului lui Carles Miralles: D’aspra dolcesa. Această „dulceaţă aspră” nu e neapărat aici o expresie oximoronică, aşa cum am înţelege-o la prima vedere. Este un mod de a sugera nu atât tonul acestei poezii şi figuraţia ei, cât capacitatea reflexivă şi căutarea permanentă a sensului ascuns, accesul în „labirintul minţii”, cum se intitulează un splendid poem din Oraşul cu platani (1995), care proiectează un peisaj citadin terifiant dacă observăm că el este de fapt o imagine a incomunicabilităţii: „În casele din oraş există camere, / coridoare şi săli unde oamenii / trăiesc şi mor, unde fac dragoste şi mocnesc / ură, unde se întâlnesc şi se despart, unde se înşală / şi se ajută, în aceste spaţii mai mari sau mai mici, / interzise celor mai mulţi dintre ei sau deschise / unora, dar nu şi altora, / pline de mobile cu forme diverse, / de obiecte diferite ca utilitate / sau gust. Nu poţi intra dintr-un spaţiu / într-altul, iar proprietarul / ori chiriaşul unuia dintre ele închide / înăuntru tot ce crede el că îi aparţine şi poate fi numit / privat. Nu comunică între ele / aceste spaţii felurite, / chiar dacă se află în aceeaşi casă. Căci casele / devin insule înconjurate de asfalt, / comunicând între ele doar prin trotuar. / Comunicarea directă, întâlnirea spaţiilor, / ar da naştere unui drum nu nemărginit, / dar foarte complicat şi extrem de vast, / labirintic chiar, care i-ar da / posibilitatea unui pretendent să ne ceară / mâna unei fete / dulci şi cuminţi, dar nu i-ar îngădui / călătorului iscusit să se rătăcească înainte / de-a fi ajuns în centru. Între timp, / străbate-l cu mintea, cetăţene, pentru ca oraşul / să ştie ceea ce tu ştii deja: / că limitele ar putea să dispară, aidoma / unei haine dezbrăcate peste cap – priveşti / strada, dincolo de geam, pe fereastră – / poate la fel ca răul, ca suferinţa, / ca grija şi ca durerea pentru cuvânt.”

Acest singur text, în care se suprapun de altfel mai multe straturi, aproape invizibile, de experienţă lirică, şi ar fi de ajuns pentru a vorbi de un mare poet.

Costin Tuchilă

Postfață la vol. Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Puşa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011

 © Editura Ars Longa


Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 42 other followers