Feeds:
Articole
Comentarii

bicentenar verdi

Francesco Paolo Michetti, Portretul lui Verdi, pastel, 1887, Museo di Casa Barezzi, Busseto

giuseppe verdi bicentenar opera bel canto

Printre rarităţile delectabile aflate în colecţia de instrumente vechi a Muzeului Naţional din Praga – o „viola pomposa”, un serpent, clarinet contrabas şi subcontrafagot (instrumente mai degrabă experimentale), un flaut bas de pe la 1810 etc. – se găseşte şi o „trompetă de Aida în la bemol”, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trompetă dreaptă, lungă de aproximativ un metru, dotată cu un singur piston, instrument construit după modelul celor folosite în Egiptul antic („tuba romana”). Asemenea trompete fuseseră comandate de Verdi pentru scena triumfală din actul al II-lea al operei Aida (premiera:trompeta egipteana aida verdi trombe egiziane 24 decembrie 1871, Cairo). Şase „trombe egiziane” intonează marşul triumfal, acel marş de o seninătate statuară, într-o capodoperă de altfel bogată în efecte de orchestraţie. Ele sunt împărţite în două grupe de câte trei, cu acordaj diferit: primele, în la bemol, cântă tema marşului, reluată de celelalte, în si natural, deci cu un ton şi jumătate mai sus, creând astfel o modulaţie neaşteptată, cu scopul de a reliefa tema. Trompetele egiptene, de uz militar, aduc nuanţa de arheologie muzicală ce i se pare potrivită compozitorului pentru scena triumfală atât de bogată din punct de vedere muzical şi teatral. Astăzi aceste trompete de muzeu sunt o raritate în teatre, cântându-se de obicei cu trompetele curente în si bemol (patru sau, în cel mai rău caz, două).

Continuă să încânte în operele lui Verdi (10 octombrie 1813, Le Roncole – 27 ianuarie 1901, Milano) ceea ce aş numi cu un termen sintetic dramaturgia orchestrală. Evit cuvântul teatralitate tocmai pentru a atrage atenţia că autorul lui Nabucco rămâne la fel de interesant – dacă nu cumva mai captivant – şi dincolo de marile ansambluri, de fanfarele urcate pe scenă sau răzbătând din culise, de acordurile grandilocvente – vulcanul erupt al aparatului orchestral –, acelea care realizează uşor efecte impresionante, gesticulaţie teatrală.

Citește în continuare »

comedia franceza marivaux

Premieră

Clasicii dramaturgiei universale

Duminică, 30 iunie 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Marivaux: iubiri galante din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Citește în continuare »

ion dumitrescu aniversare 100 ani de la nasteremuzica romaneasca secolul XX

Te întâmpina cu un surâs bonom; cuvintele destăinuiau, în conversaţie, largi resurse afective, cele câteva accente satirice cu care îşi orchestra amintirile nu făceau decât să adauge un plus de culoare generozităţii. Îţi putea povesti zile întregi despre fapte durabile şi trecătoare vanităţi. Nume şi biografii pe care le-ai învăţat la şcoală se însufleţeau sub arcuirea, lipsită de exces sentimental, a frazei sale, un amănunt tehnic, de strictă specialitate, devenea un mic personaj – un „drăcuşor” viu –, remarca pasageră ori nota de umor te înconjurau ca un gest de protectoare tandreţe. Cu tichia-i nelipsită, cu tonul înţelept moralizând discret, cu lumina blândă răsfrântă pe chip, semăna cu Anatole France. Între două constatări „domestice”, îţi propunea cu deplină naturaleţe un strop de reverie. Era seară, devreme – ora incertă a amurgului; îţi spunea că în dimineaţa zilei care tocmai se încheia, arbuştii surprinşi printr-un ochi deschis în gardul Grădini Botanice, i s-au părut nimbaţi de ceţuri albăstrii, aburi calzi ridicaţi ireal din pajiştea somnoroasă, asemenea feeriei dintr-un spectacol cu Oberon. Un pasaj recapitulat, un ritm şoptit de trompete şi corni: Maiestatea sa Regele elfilor întreţinând iluzia nocturnă. O nuanţă hieratică, invizibilă, ca o uitată rigoare geometrică, o nuanţă cu trimitere la un veac pierdut. Tentaţia livrescului, desigur, dar tocmai ea născând, paradoxal, gramul de autenticitate al gândului rostit cu voce tare. Reflecţia păstra intactă dorinţa de francheţe, invita la dialog, chiar dacă ipoteza, deseori, era aproape axiomă. Delicateţe în gest, în privire, în atitudine: una dintre înfăţişările sensibile ale raţiunii. Una dintre virtuţile prea des abandonate sau prea târziu, ori niciodată aflate.

Citește în continuare »

claudio monteverdi

Simplificând puţin lucrurile, am putea spune că puţine genuri artistice au avut şansa de a se naşte printr-o capodoperă. Unul dintre cele relativ tinere şi suficient de contestate, opera, „sublimul hibrid”, este marcat de acest privilegiu. Deşi numără doar patru secole, în care nu a fost scutită de o popularitate greu comparabilă cu a altui gen, dar şi de furtuni, reforme, negaţii, ea perpetuează un ideal străvechi, cel al integrării artelor. Perpetuarea acestei himere, negată de adepţii purismului situaţi şi ei pe poziţii estetice nu întotdeauna uşor de limpezit, produce deopotrivă fascinaţie şi adversitate. Nu cu mult timp în urmă, la noi şi în multe alte părţi, în jurul teatrului liric gravita o întrebare deloc liniştitoare: opera e un gen demodat? Şi, consecutiv: există cu adevărat o criză a operei, pornită din inapetenţa spectatorului contemporan pentru asemenea formă de artă? Nu era nici prima, nici ultima dată când operei i se prevedea sfârşitul plecând şi de la constatarea sălilor goale la spectacole de referinţă. De câteva ori în secolul XX, ideea de „criză a operei” a revenit cu insistenţă. Genul de spectacol mult gustat încă de la apariţia lui, în ciudatul veac al XVII-lea, în jurul căruia fierbeau pasiunile cele mai mari, care reunea elita intelectuală şi mondenă, a cărui răsfrângere populară nu era de neluat în seamă chiar dacă la el nu aveau acces decât anumite straturi ale societăţii, s-a văzut dintr-odată intrat în conul de umbră. Evident, asemenea crize repetate nu aveau cum să fie provocate; în jurul lor s-au făcut, la momentele respective, destule speculaţii, s-au emis opinii notabile, s-au formulat teorii, s-au dat explicaţii de ordin estetic sau sociologic, s-au făcut statistici etc.

Citește în continuare »

costin  tuchila emisiune despre nichita stanescu antena bucurestilor

Evocare Nichita Stănescu, realizatori: Costin Tuchilă, Pușa Roth, Antena Bucureștilor (București FM), 30 martie 1996

Invitați: Valeriu Pantazi, Ioan Flora (1950–2005), Vasile Chinschi (1939–2004), Augustin Frățilă (1953–2010), Constantin Crișan (1939–1996), Mariana Stănescu, sora poetului. Ultima înregistrare cu Nichita Stănescu, poeme de Nichita Stănescu recitate de Nichita Stănescu și Leopoldina Bălănuță, poeme de Nichita spuse la chitară de Augustin Frățilă, fragmente din vol. Amintiri din prezent (1985), preferințe muzicale ale lui Nichita Stănescu.

Ascultă:

Partea I a emisiunii: http://www.trilulilu.ro/muzica-podcast/buna-seara-nichita-partea-i

Partea a II-a a emisiunii: http://www.trilulilu.ro/muzica-podcast/buna-seara-nichita-partea-ii

NICHITA STĂNESCU (31 martie 1933, Ploiești–13 decembrie 1983, București

Nicolas Mignard, Portretul lui Molière (1658)

Duminică, 28 octombrie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Moliére, omul și actorul, din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Viața lui Moliére, desprinsă din documente de epocă, istoricul carierei dramaturgului și actorului, de la înființarea trupei Ilustrul Teatru și primele farse la cel din urmă act ale existenței sale, Bolnavul închipuit, conflictele și scandalurile artistice care l-au însoțit pe autorul lui Tartuffe, într-o emisiune în care, pe lângă comentarii, veți asculta fragmente din piesele: Astă seară joacă domnul Moliére de Marica Beligan, Doctorul zburător, Pisălogii, Tartuffe, Bolnavul închipuit de Moliére, în înregistrări din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii.

Citește în continuare »

Îngerul negru

Henry Miller este un răzvrătit, în veșnică dispută cu orice formă de interdicție, cu orice tabu, în dispută, adesea, și cu sine însuși. El nu neagă, ci explodează, aruncă totul pentru a dovedi cât de precare sunt obișnuințele noastre, regulile, morala, pe care de fapt nimeni nu o respectă, doar simulează că o respectă. Ochiul lui vede întotdeauna partea cea mai întunecată, descoperă derizoriul și abjecția, având parcă plăcerea de a scormoni în gunoaie cu un rânjet apocaliptic. Pentru el, lumea se scufundă în fiecare zi. La mijlocul deceniului al patrulea al secolului trecut, cărțile lui Henry Miller trebuie să fi șocat prin această viziune neagră, sufocantă, care îneacă speranța și cultivă cu ostentație viciul. După șase ani de ședere în Franța, din care primii fuseseră o rătăcire boemă, precară, la limita subzistenței, scriitorul american publică romanul autobiografic Tropicul Cancerului (1934). Avea 43 de ani și ducea cu sine povara unei vieți blestemate, trăită mereu în răspăr față de sistemul social, pe care dorește parcă să-l spulbere reluând propriile experiențe din tinerețe. Omul părea a nu avea nimic sfânt, deși nu e lipsit de idealul armoniei pierdute. După accese de cinism și hohote de furie, nici măcar nu mai e surprinzător să se declare înger. „Îngerul este filigranul meu”, declară el într-un capitol din Primăvară neagră (1936). Ce fel de înger e acesta se poate bănui cu ușurință în romanul publicat repede după Tropicul Cancerului. După trei ani, în 1939, apare Tropicul Capricornului, în care, între altele, prozatorul rememorează anii petrecuți la societatea telegrafică americană Western Union, unde ajunsese director de personal, părăsind slujba în 1924 pentru a se dedica literaturii. Mai ales în acest roman, proza lui este, după cum s-a spus, „un amestec de Kafka și Jarry, cu umorul devastator al lui Rabelais”. Amprenta personală, această lăcomie destructivă și negativistă, combinată cu obscenitatea, este însă puternică, făcându-l pe Miller să scape de înscrierea într-o filiație. Cele trei romane sunt interzise în Statele Unite pentru pornografie, Tropicul Capricornului se vinde pe sub mână iar autorul, reîntors la New York în 1940, poartă cu mândrie aureola de scriitor interzis. Târziu, în 1961, după ce publicase o mulțime de cărți, la reeditarea Tropicului Cancerului, i se intentează o lungă serie de procese pentru obscenitate. În 1964 Curtea Supremă casează toate aceste dosare, recunoscând implicit ceea ce era de recunoscut: valoarea literară a prozei lui Henry Miller.

George Bellows (1882–1925), pictor american, Nud cu șal alb

Citește în continuare »