Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cinism’

Se împlinesc astăzi, 8 august 2010, 140 de ani de la Republica de la Ploieşti. Cum, în ciuda cercetărilor, multe aspecte ale acestei mişcări antimonarhice, lovitură de stat nereuşită, rămân încă enigmatice, imaginea ei este cea anecdotic-burlescă, înfăţişată de Caragiale în schiţa Boborul!, publicată în „Epoca literară”, supliment al ziarului „Epoca”, din 21 noiembrie 1896. Această rememorare târzie, după mai bine de un sfert de veac, în care pana satirică este totuşi muiată într-o aparenţă de nevinovată duioşie (un truc, desigur, efectul fiind cinic), duce, progresiv, totul în derizoriu. Aşa încât, oricât s-ar încerca discutarea serioasă a faptelor, mai mult prin deducţie decât pe baza documentelor, rezultatul este sortit eşecului. Stigmatul caragialian este de neînlăturat, mai ales că faptele nu s-au derulat altfel decât le prezintă scriitorul. Ceea ce nu ştim cu exactitate este cât de „locală” a fost, la origine, această tentativă de înlăturare a lui Carol I. Deznodământul ei, adică procesul şi achitarea vinovaţilor şi ascensiunea ulterioară a conducătorului revoltei, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, devenit adjutant al regelui, continuă să producă mirare. Adăugând la aceasta că unii dintre participanţii la „revoluţia” ploieşteană aveau să ajungă parlamentari şi miniştri, e cu atât mai greu de explicat.

Dar încurcate sunt iţele politicii! Cert este, literar vorbind, că evenimentele trăite de tânărul Caragiale, care se declară în schiţa Boborul! de „şaptezesprezece ani” (avea însă 18 împliniţi), l-au urmărit înscriindu-se printre ţintele satirice preferate (v. Conu Leonida faţă cu reacţiunea, D’ale carnavalului). De la ei de acasă, „din urbea revoluţionară”, republicanii de ocazie devin, prin ridicolul ataşat de Caragiale, tipuri universale!

Se presupune astăzi că revolta antidinastică din oraşul prahovean urma să fie doar un episod dintr-o preconizată mişcare de înlăturare a domnitorului Carol I, desfăşurată simultan în ziua de 8 august 1870 în mai multe oraşe. Faptul că ea a avut loc, cu entuziasmul popular şi precipitarea „cinematografică” a evenimentelor, s-a datorat, se pare, unei defecţiuni de comunicare. Contramandată în ajun de capii de la Bucureşti, fie din motive legate de suspiciunea faţă de succesul ei, fie datorită descoperirii conspiraţiei, mişcarea antidinastică s-a realizat, culmea!, doar la Ploieşti. Pesemne, cei mai apropiaţi de Bucureşti n-au putut fi anunţaţi la timp. Poate o defecţiune a telegrafului, poate altceva…

Cert este că scenariul naşterii şi sfârşitului unui „stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere”, deşi a durat „numai vreo cinsprezece ore” – tratat în presa vremii drept aventura politică a unor cheflii – s-a desfăşurat, în linii generale, ca în schiţa lui Caragiale. Nu ne putem îndoi, mai ales că participantul Caragiale, angajat copist la Tribunalul Prahova din iunie 1870, a fost şi grefierul judecătorilor care au anchetat cazul. Că tânărul grefier cunoştea dedesubturile „afacerii” dar prefera să nu le dezvăluie şi să treacă totul în registrul satirei acide şi să se amuze, iar nu ne putem îndoi.

Ploieşti, Statuia Libertăţii, 1908

În noaptea din ajun, conspiratorii s-au aflat la Hotelul „Moldova”, aşteptând semnalul începerii „revoluţiei”. În varianta lui Caragiale:

„De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori, între cari şi Stan Popescu, aşteptând veşti (de unde? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel «Moldova», la chilometru. Ce însemnează la chilometru? E un joc inocent, foarte puţin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se aşează la o masă în colţul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluţă de vin. Încep să bea. Când unul şi-a isprăvit porţia, aşază sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază cu fundul în gâtul celei dintâia, şi aşa mai departe, până când şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câştigat partida – ceilalţi trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporţie dreaptă cu numărul de sticle ce le lipseşte lor până la ţintă. Se înţelege, când jucătorii sunt toţi de talie, se-ntâmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă. În seara aceea, Stan câştigase cu mare avans partida-ntâia.

Pe la unu trecute, după miezul nopţii, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toţi jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntaţi. Tocsinul sunase. Cauza sfântă a poporului îi chemă pe câmpul de onoare. Era ceasul acţiunii… Toţi pornesc tăcuţi şi hotărâţi în grămadă. Ies pe gangul otelului şi apucă spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părţile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporeşte.”

Cronologia evenimentului (cucerirea telegrafului, eliberarea republicanilor aflaţi în arest preventiv în închisoarea de pe strada Rudului, supunerea batalionului, organizarea gărzii civice) este redată sec până la momentul crucial al oricărei revoluţiuni, acela care, în vizunea lui Caragiale, transformă totul în ridicol şi derizoriu: discursul solemn al Prezidentului Republicii, urcat pe un „scaun de tocat cârnaţi” şi cheful monstruos care îi urmează:

„La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marşului eroic de la ’48.

La 8, o parte din popor, cu poliţaiul şi un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.

Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate şi – te pupă! O!”

Dincolo de satira caragialiană, se subînţelege că, în cronologia reală a evenimentelor, telegrama pe care Candiano-Popescu pretindea că ar fi primit-o de la ministrul I. C. Brătianu era, desigur, un fals, care întăreşte ideea că mişcarea ce ar fi urmat să izbucnească fusese contramandată: „În centrul oraşului s-au adunat circa 300 de ploieşteni în faţa cărora s-a decretat Republica! Aici, Candiano-Popescu a jucat marea sa carte, dând citire unei telegrame pe care pretindea ca ar fi primit-o de la Bucureşti: «Vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului, primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor civili, precum şi al trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare către naţiune. Ministrul I. C. Brătianu». Aderenţa locuitorilor era mare, dar implicarea forţelor militare rămânea limitată şi şovăielnică. Cele mai vigilente au rămas trupele de grăniceri de la Predeal, al căror comandant, căpitanul Georgescu, nu numai că nu a răspuns imediat apelului noului prefect, ci, luând legătura cu Bucureştiul şi obţinând infirmarea zvonului răsturnării Domnitorului, a ameninţat că se îndreaptă spre Ploieşti, în vederea reprimării răzmeriţei. În acelaşi timp cu acţiunea guvernului, din partea «conspiratorilor» a avut loc o deplasare fulger la faţa locului a lui Eugeniu Carada, «omul secret» al liberalilor, care a avut o «explicaţie» definitivă cu Al. Candiano-Popescu. Trupele guvernamentale au pătruns în «capitala Republicii» şi au instaurat repede ordinea, atât de tulburată.

Odata afacerea astfel încheiată, au urmat capturarea şi pedepsirea «revoluţionarilor». Al. Candiano-Popescu a fost prins la Buzău, unde fugise spre a se ascunde, adus la Ploieşti, unde îşi face intrarea, în aplauzele devenite acum batjocoritoare ale mulţimii şi depus într-un beci al cazărmii oştirii. Alţi 41 de capi ai dezordinilor au fost întemniţaţi şi au început imediat cercetările. Grefier al judecătorilor de instrucţie a fost amploiatul I. L. Caragiale, proaspăt angajat al tribunalului Prahova, unde tatăl său, Luca, funcţiona ca magistrat.” (Mircea Duţu, Republica de la Ploieşti, o lovitură de stat à la roumaine, confidentialpress).

Hanul Călugărului. Fotografie din albumul I. L. Caragiale şi Prahova de Ieronim Tătaru, Editura Premier, Ploieşti, 2000

În versiunea fostului copist de la Tribunalul Prahova asupra prinderii revoluţionarilor, amănuntele, devenite groteşti, sunt valorificate în acelaşi registru de umor cinic. Cum Prezidentul, „curajosul” Candiano-Popescu răspunde, pentru a se dezvinovăţi, că „se plimba” şi cum e indiferent, când te plimbi, în ce sens te deplasezi, reacţiunea îl pune „să se plimbe-napoi.” Cât despre răspunsul noului poliţai al Republicii, Stan Popescu, surprins în ridicola situaţie de a sforăi cu capul pe masă, el fixează pentru eternitate, în limba română, nuanţa peiorativă a formei bobor (pentru popor). Adăugaţi la aceasta semnul de exclamare prezent şi în titlu şi veţi avea la îndemână, printr-o singură imagine, instrumentele satirice ale lui Caragiale:

„Pe la trei şi jumătate după-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucureşti–Ploeşti, atunci încă-n construcţie, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era? Era Reacţiunea. Reacţiunea cu tot ce are ea mai oribil şi mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacţiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de şease sute de copii ai poporulul. Puşcăria şi patru hanuri, prefăcute în puşcării, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără multă învăţătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea Reacţiunea cu sabia la brâu!

Reacţiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti departe de graniţele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreţii din goană: «Stăi!» el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: «Ce făceai aici?» el a răspuns scurt: «Mă plimbam». Şi fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi aşa ori aşa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! niciodată înainte! iată deviza Reacţiunii.

Dar poliţaiul?… Ce se făcuse Stan Popescu? Se dusese să ia în posesiune jeţul lui de muşama în cancelaria poliţiei. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineaţă la Lipănescu… entuziasmul… Se simţea zdrobit, şi era atât de plăcută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoţiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbice. Omul îşi încrucişă mânile pe biuroul său, îşi aşeză bine capul şi, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră şi în goana căruia porniseră călăreţii – şi l-au şi găsit. Maiorul Gorjan, dând uşa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Poliţaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiţi.

– Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic reacţionarul.

– Boborul! răspunde foarte răguşit republicanul.

Atâta i-a trebuit Reacţiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a şi-nhăţat pe Stan şi, valvârtej cu el, drept la hanul Călugărului!

Aşa s-a sfârşit cu Republica noastră! Aşa Reacţiunea a sfâşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!”

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Ascultă Boborul!

Read Full Post »

Un moralist îndurerat este Ion D. Sîrbu în majoritatea prozelor clin Şoarecele B şi alte povestiri (1983). Cunoscut mai mult ca dramaturg, fostul membru al Cercului literar de la Sibiu, căruia îi este dedicat volumul, este un excelent prozator. Cartea sa de povestiri din 1983 reprezintă, fără îndoială, o revelaţie. După Povestiri petrilene (1973) şi romanul pentru copii De ce plânge mama? (1973), Ion D. Sîrbu adună acum textele scrise pe parcursul a aproape patru decenii, redimensionându-le într-o compoziţie unitară, în ciuda diversităţii tipurilor de personaje şi a gamei variate de situaţii. Recunoaştem în universul lor un spaţiu predilect, în bună parte responsabil de tematica abordată: atmosfera provincială, în preajma sau după cel de al doilea război mondial. Şi, ca prim rezultat, provincializarea făpturii umane, cu tot arsenalul de indici comportamentali, morali, psihologici: conştiinţe refugiate în întreprinderi maniacale, savanţi de provincie căutând în forţarea imposibilului sensul crucial al experienţelor lor, absurdul funcţionăresc şi inocentele lui victime, dogmatismul „pedagogic” şi excesul de zel, ipocrit şi periculos, păcatul mistic, copilăria îngenuncheată, fascinaţia umilită sau distrusă. În sfârşit, peisajul cenuşiu al coloniei de mineri de pe Valea Jiului, cu întâmplări dramatice întipărite pe retina candidă a copilului. Problematizarea morală rămâne pretutindeni atât mijlocul de a parcurge semnificaţiile ascunse ale faptelor, cât şi scopul ultim al povestirii.

costin tuchila ion d sirbu soarecele b reeditare literatura moralista clasic voce auctoriala ironie disimulare

Şoarecele B şi alte povestiri, reeditare, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

Aici s-ar ivi, evident, o primă întrebare: referitoare la verosimilitatea estetică a literaturii moraliste, indiferent de universul şi mijloacele de care dispune. Ca şi în alte privinţe, răspunsul nu poate fi unul general valabil, ci ţinând seama de cazul particular. Moralist până la ultima întorsătură de frază, Ion D. Sîrbu reuşeşte un lucru rar, prin talentul, cultura şi inteligenţa sa literară: să transforme evidenţa demonstrativă într-o literatură a cărei subtilitate ironică şi autoironică înlătură cu un gest detaşat „demonstraţia”, „schema” moralizatoare. În acest fapt constă farmecul unor povestiri ca Începutul călătoriei, Caz disciplinar, Enuresis nocturna, Nu ştiu cum s-a spart oglinda…, Şoarecele B, Cimex lecturalis, Perpetuum mobile, Păcatul fratelui Vasile, prezentând evenimente, situaţii, „cazuri” care vizează absurdul prin consecvenţa diabolică a personajului principal. Istoria scufundă şi în acelaşi timp, printr-un efect subînţeles, reliefează această lume de gratuităţi sau drame spectaculos năruite.

Dar, dacă în general aşa se întâmplă în majoritatea textelor, Caz disciplinar reţine atenţia prin profilul său aparte: e o proză în care jovialitatea necruţătoare, adică tocmai trucul „dramatic”, paradoxul deghizat cu care ne obişnuieşte naratorul lui Ion D. Sîrbu – sfârşind, totuşi mai rar, în cinism – se loveşte de întâmplarea cu consecinţe neaşteptate în planul conştiinţei. Modalitatea ironică va semnaliza aici gravitatea problemei puse în discuţie. Un caz tipic de paranoia cinică, urmărind parvenitismul politic, se ascunde în dr. Cornel Cuvici, directorul zelos al unui liceu clujean din anii ’50. Dintr-o joacă infantilă şi inofensivă el face un caz răsunător, reuşind să distrugă sufletul unui copil şi să dezguste iremediabil doi tineri profesori. Un întreg „program” de retorism pedant şi livresc superfluu, asociat prostiei vanitoase, este demontat în această povestire. Iată-l apoi pe Vasile Poiană, „marele nostru poet provincial”, din aceeaşi perioadă, al cărui snobism demagogic merge departe, incredibil, condus cu o disciplină satirică de factură clasică (Începutul călătoriei). Povestirea începe într-un registru deconcertant: mimarea obiectivităţii auctoriale, a notaţiei exacte şi pedante, făcută totuşi pe un ton jovial. Această vioiciune jovială a frazei captează, ca o imensă oglindă, sevele ironiei. În fibrele textului musteşte delicioasa substanţă satirică:

„Bună dimineaţa. Suntem în 12 mai, frumosul an 1952. Un soare strălucitor, ca de stemă, pătrunde cu violenţă prin geam, scăldând întreaga cameră într-o lumină sănătoasă şi plină de viaţă. Vedeţi, fără să vreau, ca la o comandă de mai sus, am citat un vers din marele nostru poet provincial Vasile Poiană. De ce? Toată lumea ştie că acest celebru vers, dintr-un şi mai celebru poem, circulă azi peste tot. Cu toate acestea, motivul principal pentru care recurgem, spontan şi instinctiv, la o metaforă-emblemă a sus-numitului bard constă în faptul că, fără voia noastră, dintr-o simplă întâmplare, ne găsim… ei bine, chiar în camera domniei-sale.”

Formula este, se poate observa cu uşurinţă, clasicizată. Totuşi, elasticitatea ei rămâne nealterată. Primele pagini pedalează pe această complicitate dintre narator şi cititorul virtual, complicitate – suprapunere şi contopire de tonalităţi – acceptată numai ca strategie a distanţării ironice. Nimic ostentativ însă: un mare ironist este înainte de toate un artist al dozajului. Lovitura de graţie o aflăm câteva fraze mai încolo. Pentru a da o lecţie „tovarăşilor”, cu prilejul plecării la o întâlnire cu cititorii, Vasile Poiană şi soţia sa Yvonne (!) călătoresc cu vagonul de clasa a treia, desigur, pentru a cunoaşte „muncitori veritabili”. Efectele comice sunt groteşti, înscriind personajul în seria tipologică a demagogilor de „înaltă clasă”. Se impune să remarcăm şi deosebirea de atitudine faţă de tabloul satiric – şi el adesea grotesc – al scriitorilor proletcultişti, făcut de Marin Preda în Cel mai dintre pământeni. Acolo imaginea globală rezultă mai ales din juxtapunerea de figuri codificând persoane reale, recognoscibile pentru familiarul vieţii (culiselor) literare. Aici, convenţia se reduce la personajul exponenţial. Grija aceasta pentru tipic, de cea mai pură sorginte realistă în substanţa ei, coexistă cu acea distribuţie de factură manieristă a vocii auctoriale luându-şi ca aliat cititorul. Proza modernă a făcut caz de această strategie străveche a povestitorului, manieristă în înţelesul tipologic al cuvântului, rafinând-o până la transformarea ei în temă a autorului: fiindcă un text ce se întemeiază pe ultima nu face altceva decât să încheie un pact, tacit desigur, cu cititorul. Convenţionalismul se vede însă repede dezmembrat de verva satirică a lui Ion D. Sîrbu, care construieşte scene fermecătoare în registrul comic. Mai mult decât atât, ironie se presupune în faptul însuşi de a „confecţiona” atare strategie. Ea face deliciul povestirii.

costin tuchila honore daumier vagonul de clasa a treia ion d sirbu ironie clasic proza contemporana

Honoré Daumier, Vagonul de clasa a III-a

Pe ademenirea în convenţia povestirii cu scopul ascuns de a crea perplexitate prin insolitul situaţiei, a „itinerariului” narativ parcurs, se bazează cele mai reuşite proze din Şoarecele B. Enuresis nocturna mimează chiar o încadrare într-un protocol cvasi-oral:

„Iubiţi ai mei prieteni, stimate doamne, întâmplarea pe care am de gând să v-o povestesc în această seară, după o atât de lungă trecere a anilor, nu pot să-mi dau seama dacă este una picant-comică sau una dintre cele mai dramatice pe care le-am trăit în destul de aventuroasa mea viaţă. Ceea ce o caracterizează este tocmai această pendulare (de sfârşit sau început de veac) între cel mai total ridicol şi cel mai grav tragism.”

Ironie desigur, dar şi exactă autocaracterizare, căci, aparent, întâmplarea e cât se poate de puţin legată de personalitatea naratorului prin simplul fapt că, psihologic, el nu mai poate fi determinat în textul care urmează. Să nu ne grăbim: funcţia lui motivaţional-psihologică încetează doar până în ultimele paragrafe – şi surpriza e de proporţii. „Rama” impune şi ea un comportament clasicist: omnipotent, naratorul dispare din „incinta” discursului pentru a reapărea la sfârşit şi a elucida „cazul”. Dispare, spuneam, ca identitate, ca imagine. Deconspirarea, ca o scuză reală în faţa supremei instanţe morale, păstrează intactă tocmai ficţiunea.

costin tuchila proza contemporana ion d sirbu soarecele b honore daumier caricatura le charivari grotesc

Honoré Daumier, Étienne-Joconde-Cupidon-Zéphir-Constitutionnel, „Le Charivari”, 31 august 1834

Bivoliţele este o capodoperă a prozei scurte româneşti. Ion D. Sîrbu urmăreşte cazul unei victime a birocraţiei agresiv-orgolioase, reuşind o nuvelă care, după un debut uşor kafkian, în sensul absurdului generat de elipsa motivaţională, urmează o structură clasică. În acest „ocol”, reflex al surâsului amar-ironic, constă soluţia stilistică adoptată. Nuvela este un montaj de secvenţe coordonate după regulile povestirii. Motivul de bază e de extracţie caragialescă: tensiunea dintre indivizi care dialoghează fără a se înţelege, vorbesc fără a comunica, dă naştere la situaţii absurde. I. D. Sîrbu le exploatează cu o perseverenţă diabolică. Un om eminent, profesorul de istorie Andrei Mureşanu (numele, în cu totul altă ordine decât la Caragiale, are o transparenţă livrescă plină de subînţeles) ajunge la ospiciu din cauza unei încurcături, la rândul ei diabolică, a circumscripţiei financiare. Pe cât de obiectiv se doreşte, naratorul e pe atât de cinic, urmărind cu o luciditate infernală năruirea bietului om, hărţuit de absurdul, mărunt la început, apocaliptic finalmente.

„Cititorule, vei înţelege, nu-i aşa, că din clipa aceasta, soarta eroului nostru este oarecum pecetluită. Luptând împotriva unei absurdităţi, a ajuns, fără voia sa, să se angajeze în situaţii care-l compromit şi-l înfundă din ce în ce mai mult. S-a comis un salt, un salt comic sau unul tragic, nu ştim: un salt în destinul său, în orice caz. De acum forma, forma împotriva căreia s-a revoltat, va lua încetul cu încetul locul realităţii. Ficţiunea creată se va umfla ca un cancer, ca un balaur flămând ce va deveni din ce în ce mai ameninţător, mai periculos”,

citim într-o paranteză dintre două „episoade”. Explicaţia aceasta provine din arsenalul tradiţional al povestirii. Autorul intervine din când în când, sparge convenţia pentru a avertiza. El este demiurgul îmbrăcat în haina candorii, îşi anunţă cu sfială cititorul că soarta „fiinţei de hîrtie” este fixată o dată pentru totdeauna. Că dincolo de intenţiile, sale, firele naraţiunii s-au încurcat într-atât încât singura soluţie e să le constaţi atotputernicia. Un „salt” tragic, pentru că în această sinceritate stă privirea disperată a „ucenicului vrăjitor”. Odată pornită, „fabuloasa” poveste substituie realitatea. Tactica povestitorului e infailibilă, prins în ghearele ficţiunii personajul nu mai are scăpare.

Clasice prin profunzimea tipologică şi construcţia impecabilă, povestirile din Şoarecele B reprezintă cea mai de seamă recuperare a prozei româneşti din ultimii ani.

Costin Tuchilă, capitol din vol. Privirea şi cadrul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, p. 238–243

© costin tuchilă

Read Full Post »