Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cristian munteanu’

Spectacol de poezie şi muzică pe versuri de Cristian Munteanu


Pe 31 ianuarie 2011, directoarea Teatrului Odeon, actriţa Dorina Lazăr, mai emoţionată decât mi-aş fi imaginat-o, ne-a invitat să-i ascultăm pe Mircea Constantinescu, Jeanine Stavarache, Mircea Albulescu, Irina Mazanitis, Delia Nartea şi Gelu Niţu. Poezie şi Muzică – Puiu Pascu (pian) şi Dan Ioniţă (saxofon alto). Gânduri asonante. Versuri circulare. Bucuria Cuvântului. Sunt nostalgică. Dans alb. Citeşte articolul pe RomâniaPress.ro.

Marina Roman

Nostalgii: poezie la Odeon

Cred că acum sunt din ce în ce mai rari actorii care citesc poezie. De aceea, încă o dată aplauze pentru Mircea Constantinescu, Jeanine Stavarache, Mircea Albulescu, Irina Mazanitis, Delia Nartea şi Gelu Niţu care au făcut un adevărat spectacol din poeziile cuprinse în volumul Dans alb de Cristian Munteanu. Şi pentru gazda noastră, Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon. Citeşte articolul pe Yorick.ro.

Marina Roman

Anunțuri

Read Full Post »

Teatrul Odeon şi Teatrul Naţional Radiofonic vă invită luni 31 ianuarie 2011, la ora 19,00, în Sala Studio a Teatrului Odeon din Bucureşti,  la spectacolul de poezie şi muzică Dans alb, organizat în memoria regizorului Cristian Munteanu. Scenariul după poemele lui Cristian Munteanu îi aparţine lui Costin Tuchilă. Interpretează: Irina Mazanitis, Jeanine Stavarache, Delia Nartea, Mircea Albulescu, Mircea Constantinescu, Gelu Niţu, Puiu Pascu (pian), Dan Ioniţă (saxofon alto). Regia artistică: Vasile Manta. Intrarea este liberă.

Născut în 25 august 1936, la Bucureşti, Cristian Munteanu (m. 31 ianuarie 2008, Bucureşti) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a Redacţiei Emisiunilor Culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi.

Cele patru decenii şi jumătate dedicate teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate. Cele mai multe dintre spectacolele sale sunt astăzi înregistrări de referinţă, aflate în Fonoteca de Aur. Amintesc câteva: Broaştele de Aristofan, Orestia de Eschil, Odiseea de Homer, Electra de Sofocle, Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu, Henric al IV-lea, Othello, Troilus şi Cresida şi Cymbeline de Shakespeare, Tragica istorie a doctorului Faust şi Eduard al II-lea de Marlowe, Arden din Feversham, Viaţa e vis de Calderón de la Barca, Faust, Torquato Tasso, Iphigenia în Taurida şi Clavigo de Goethe, Maria Stuart şi Intrigă şi iubire de Schiller, Ruy Blas şi Marion Delorme de Victor Hugo, Roşu şi negru de Stendhal, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Brand şi Rosmersholm de Ibsen, Duhul pădurii de Cehov, Lungul drum al zilei către noapte, Anna Christie, Din jale se întrupează Electra, Dramele mării de Eugene O’Neill, Ciocârlia de Jean Anouilh, Cumpăna amiezii de Paul Claudel, Procesul şi Castelul de Kafka, Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Labirintul de Fernando Arrabal, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Răscoala de Liviu Rebreanu, Avram Iancu, Zamolxe şi Arca lui Noe de Lucian Blaga, Iată femeia pe care o iubesc de Camil Petrescu, Salba Mălinei de Dominic Stanca.

În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. A unui text care să fie pregătit pentru a deveni spectacol radiofonic, ştiut fiind că sunt puţini dramaturgi care scriu special pentru teatrul radiofonic. Ceea ce la lectura piesei poate oferi o satisfacţie intelectuală deosebită, ceea ce pe scena de scândură poate crea un efect extraordinar, la radio, dimpotrivă, pot să aibă minimă relevanţă, ba chiar să împiedice coerenţa spectacolului. Am avut cu toţii enorm de învăţat de la regizorul Cristian Munteanu, începând cu selecţia şi pregătirea textului până la forma finală a spectacolului, în care fiecare element era aşezat la locul potrivit şi mai ales avea deplină justificare artistică.

Regizorul, mărturisea Cristian Munteanu, trebuie să facă o orchestraţie. O orchestraţie, îmi permit să adaug în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori, trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles. Fără această „suferinţă”, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio. Este o lecţie pe care am detaliat-o adesea în compania lui Cristian Munteanu, ale cărei secrete le-am asimilat de la un artist puţin dispus, temperamental, să dea lecţii. Avea însă talentul de a se face înţeles, de a convinge fără lungi ocoluri, de a se impune cu eleganţă dar şi de a şti să dirijeze, adică să aşeze la locul cuvenit sugestiile venite de la actori şi de la ceilalţi membri ai echipei, redactor, compozitor, regizor muzical, regizor tehnic. Îmi este vie modalitatea sa de a lucra, fascinaţia artistică – nu e un cuvânt exagerat – trăită colaborând la câteva spectacole în ultimii ani, primite la superlativ, fie că ele se numesc Adunarea femeilor de Aristofan, Comedia măgarilor de Plaut, Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker, Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth a nuvelei lui D. R. Popescu, Mantaua şi Moartea lui Ivan Ilici, dramatizări ale aceleiaşi autoare după textele lui Gogol şi Tolstoi, O repetiţie moldovenească de Costache Caragiale sau seria de recitaluri în care un actor interpretează cinci roluri, idee pe care Cristian Munteanu a îmbrăţişat-o cu entuziasm în vara lui 2004, regizând şapte asemenea recitaluri: „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache, „Slugi isteţe şi bufoni” – Horaţiu Mălăele, „Peţitoare şi cumetre” – Dorina Lazăr, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii” – Delia Nartea şi Cristian Iacob, „Chipuri ale feminităţii” – Virginia Mirea, „Contraste” – Mircea Albulescu, „Lumea ca teatru” – Adriana Trandafir.

De-a lungul timpului, a avut ocazia de a lucra cu mari actori ai scenei româneşti din generaţii diferite şi cred că multe dintre aceste înregistrări i-au marcat deopotrivă pe interpret şi pe regizor. La tinereţe, în 1966, punea în undă Orestia de Eschil, cu Olga Tudorache, Ileana Predescu, Dan Nasta în distribuţie. Pot spune acum, retrospectiv, că teatrul antic a rămas o preocupare constantă a lui Cristian Munteanu. Nu ştiu dacă se afla neapărat printre preferinţele sale, printre – să zicem aşa – priorităţi. Avea însă priceperea rară de a da relief sonor pasajelor corale, lucrând cu migală fiecare nuanţă, îmbrăcând ansamblul într-un context care să-l susţină şi să-i sporească semnificaţia.

Autor dramatic jucat la teatre din Bucureşti şi din ţară, la teatrul radiofonic, Cristian Munteanu a scris şi poezie. Vorbea însă foarte puţin despre piesele sale, în jur de 30, din câte ştiu. Şi mai puţin despre poezia sa. Păstra o discreţie aproape totală, poate mai greu de înţeles astăzi, mai ales că volumul apărut în 2009, la Editura Semne din Bucureşti, Dans alb, reconstituit cu migală de Elisabeta Munteanu, arată un poet adevărat. A publicat puţin. Pregătise pentru o editură un volum de versuri dar o serie de împrejurări nefavorabile au făcut ca manuscrisul definitivat pentru tipar să nu mai poată fi recuperat.

Deşi cuprinde în ciclurile sale poezii din perioade diferite, Dans alb are un ton unitar. Fireasca, până la urmă, dialectică a vârstelor poetice trece pe plan secund. Când există, sentimentalismul e temperat de cenzura intelectuală. Poet autentic, Cristian Munteanu elimină de la bun început tentaţia livrescului, care s-ar putea bănui. Dominantă rămâne meditaţia existenţială, ferită însă de acele ţinte de „filosofie poetică” adesea inutile şi supărătoare. În viziunea autorului Dansului alb, poetul este un medium, primind şi amplificând semnalele lumii, cărora le conferă un plus de valoare şi expresivitate. Nimic însă, aici, care să sugereze practici oculte. Poezia se naşte, pare a spune Cristian Munteanu, atunci când ai dat la o parte tot ce te poate împiedica să ajungi la esenţa lucrurilor pe cale, dacă se poate, cât mai directă. Este sensul desprins din textul cu valoare de artă poetică Medium: „Poetul e un medium / În care vorbesc toate glasurile firii, / Caleidoscop de bucurii şi dureri / Azvârlite ca nişte scoici pe plajă. / De le pui la ureche / Asculţi vuietul mării / Poate mai adevărat decât vuieşte marea însăşi. / Dar când se trezeşte din somnu-i de piatră / E slab şi uscat ca o trestie goală, / Căci prin el au sunat bucurii şi tristeţi / Mai adevărate decât bucuria şi tristeţea însăşi.”

Această căutare a orizonturilor ascunse, a reliefului ce trebuie desprins dincolo de aparenţele de tot felul devine prevalentă indiferent de formula poetică, de motivele lirice sau de timbrul poemului. Ea este de fapt modalitatea de a da expresie lumii sau măcar de a intui că poţi ajunge la o expresie mulţumitoare. Cristian Munteanu are atât capacitatea de a construi din puţine elemente o viziune artistică închegată, cât şi de a o susţine în forme varii, de la lirica erotică la poezia de notaţie imagistică sau la ciclul de psalmi. Rafinamentul său liric este mai ales o problemă de proporţii atent studiate. Iată o Emoţie, în care tocmai economia de mijloace, eliberarea tentaţiei de a dezvolta imaginea creează efectul scontat: „Am crezut că vei spânzura noru-ntr-un copac / Norul, călătorul. / Ramura se pleca prea jos / Apoi, puţin câte puţin // Cădea / Cu fiecare frunză. // Ochii doar, rătăceau în neştire / După altă plăsmuire.” Sau o Constatare: „Cerul e pur când oamenii / ştiu să-l privească / cu ochii frumuseţilor dintâi / Fără osânda păcatului / strecurat printre gene. / Păsările vâslesc aerul pentru toţi / Şi clipa adoarme pe buzele timpului / doar pentru mine. / Zadarnic încerci să îngropi / o mână-n nisip, / Nisipul se cerne / Şi degetele albe străbat ca nişte săgeţi / din nou către cer. / În asta constă echilibrul / Pământul te strânge la sânu-i / şi apoi te aruncă spre soare.”

Un scepticism superior, răsfrângere intelectuală, desigur, străbate din poeziile lui Cristian Munteanu, chiar din cele în care temperamentul liric se lasă descătuşat (lirica de dragoste). El îmbracă, la rândul lui, forme imaginare diverse, ce lasă impresia, parcă, a unor cercuri concentrice „rotindu-se mistuitor / pe alte orbite, noaptea, totdeauna noaptea”. Dar aceste forme nu pot totuşi să epuizeze „substanţa eternă” căutată.

Apar în acest volum imagini memorabile care vorbesc de la sine despre poetul Cristian Munteanu, restituit acum printr-un gest editorial exemplar. Citez aproape la întâmplare, cu certitudinea că acestor imagini, care sunt tot atâtea idei poetice, cititorul le va adăuga altele, la fel de elocvente: „Dezleg condurii liniştii / Şi amurgul moare săgetat în spinare / Ca un bivol”; „Văduva mea, am să-mi deschid arterele / una câte una / Ploaie de foc va ploua în amurg / Şoaptele nu se mai împreună. / O să-ţi scoţi sandalele lângă prag, / Lângă acelaşi prag / neatins / O să fie devreme / Şi trupul tău va prinde să bată / În roşu aprins”; „Vestalelor, când n-oţi mai / avea vreascuri / Ardeţi-vă sânii cu limbile / părului în flăcări / şerpuitoare”; „Lumina care se cerne prin crăpătura haşurată / Ia forme diverse / Ca o bucată de cocă mulată”; „O pisicuţă cu boticul roz / Şi-a făcut culcuş pe o sofa Louis Quatorze / Privind amuzată / O natură moartă / Trei raţe spânzurate / Strident colorate. / Apoi plictisită de contemplare / Şi-a întins blăniţa la soare”; „Am gonit zeii vinovaţi din altare / Toate papirusurile le-am cercetat / Nu scrie nimic despre nemurire / Pe geana timpului”.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

„Orestia” de Eschil

„Broaştele” de Aristofan

„Adunarea femeilor” de Aristofan

„Comedia măgarilor” de Plaut

„Praznicul ciubotarului” de Thomas Dekker

„Faust” de Goethe

„Intrigă şi iubire” de Friedrich Schiller

„Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

„Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu

„Moartea lui Ivan Ilici”, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui Lev Tolstoi

„O repetiţie moldovenească” de Costache Caragiale

„Salba Mălinei” de Dominic Stanca

„Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache

„Îndrăgostiţi în teatrul lumii”. Interpretează Delia Nartea şi Cristian Iacob

Read Full Post »