Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘don carlos’

În 9 mai 1805, murea la Weimar Friedrich Schiller, în vârstă de 45 de ani. Se născuse în 10 noiembrie 1759, în familia unui felcer din Marbach, în ducatul Württenberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curţii ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller era înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituţie cu cel mai desăvârşit spirit cazon, unde, ca formă de refuz al tuturor constrângerilor și prejudecăților, se va forma spiritul rebel al viitorului poet.

Un sfert de secol fusese un interval de timp generos pentru ca numele lui să marcheze decisiv nu numai cultura germană, ci și pe cea europeană. Opera lui Schiller devenise sinonimă cu spiritul răzvrătit, care își depășea veacul prefigurând cu claritate altă epocă literară și mai ales altă mentalitate literară. Hoții (Die Räuber), prima sa dramă, publicată în 1781 pe cheltuiala autorului și jucată în 13 ianuarie 1782, la teatrul din Mannheim, îi adusese peste noapte celebritatea. Schiller este considerat de îndată un geniu. Tânărul de 22 de ani, medic militar al unui regiment din Stuttgart, unde absolvise medicina cu o dizertație Despre relaţia dintre natura animală şi cea spirituală a omului, scrisese pe ascuns piesa care purta mottoul „In tyrannos” („Împotriva tiranilor”). Ea avea să-i aducă, din partea ducelui Karl Eugden, interzicerea de a mai scrie teatru („comedii și alte asemenea fleacuri”, considerate „nedemne de un medic de garnizoană”), două săptăămâni de arest și interzicerea de a păsări Stuttgartul. Refugiat la Mannheim, unde reușise să fugă sub identitate falsă, publică primul său volum de poezii, Antologia anului 1782, în care, chiar dacă mult mai puțin decât în Hoții, transpare dorința de răsturnare a prejudecăților epocii.

„Drama Hoţii pare desigur cititorului şi spectatorului de astăzi cam umflată şi cam exagerată, atât în ce priveşte stilul cât în şi ce priveşte situaţiile – scrie Al. Philippide. Ceea ce rămâne mereu valabil în această piesă este spiritul de răzvrătire şi de răsturnare a prejudecăţilor morale şi sociale şi un avânt puternic către libertate. Pe vremea când s-a reprezentat întâia oară în anul 1782, drama Hoţii a făcut o impresie cu totul deosebită de aceea pe care o face astăzi. Am spus că Schiller a fost socotit atunci ca un geniu. Pe vremea aceea, cuvântul geniu era foarte des întrebuinţat. Oamenii acelor vremuri erau foarte darnici cu genialitatea. Chiar epoca de atunci din literatura germană, cam între 1770–1780 a căpătat numele de geniezeit, epoca geniului. Se mai numeşte şi Sturm und Drang periode, «epoca de năvală şi avânt», adică tocmai ce caracterizează Hoţii lui Schiller. Era epoca de dinaintea Revoluţiei Franceze din 1789. Spiritul de revoltă şi ideile de reformă socială şi de răsturnare a prejudecăţilor morale cuprinseseră pe mulţi oamenii. În Franţa, acest spirit şi aceste idei se arătaseră în scrierile lui Jean-Jacques Rousseau şi ale lui Voltaire. Cu sentimentalism didactic şi moralizator la Rousseau, cu vigoare satirică la Voltaire. În Anglia unde avusese loc revoluţia paşnică din 1688, spiritul nou se arată în literatură prin cultivarea sentimentului naturii, prin avântul imaginaţiei şi al sentimentalismului, care era de altfel, general la acea epocă în cultura europeană. Aceasta era deci atmosfera socială şi literară în care a compus şi a reprezentat Schiller Hoţii. Iată ce scrie un contemporan care a asistat la premiera piesei la teatrul din Mannheim în 1782: «Teatrul parcă era o casă de nebuni, spectatorii se ridicau în picioare cu ochii ieşiţi din cap, cu pumnii strânşi şi strigau vorbe fără şir. Oameni care nu se cunoşteau între ei se îmbrăţişau cu entuziasm. O mulţime de femei a leşinat de emoţie. Era o răscolire generală, ca-n haos când din neguri răsare o lume nouă.»

La numai 23 de ani, Schiller reuşea să ridice teatrul la rangul de instituţie morală. După doi ani, în conferinţa ţinută în oraşul în care cunoscuse triumful,  dramaturgul avea să precizeze: «Scena este aşezământul unde se îmbină plăcutul cu utilul, agreabilul cu instructivul, amuzamentul cu arta şi petrecerea cu înnobilarea lăuntrică. Este locul unde nici o forţă a sufletului nu e încordată în detrimentul alteia şi nici o plăcere nu e gustată în dauna ansamblului. Când o tristeţe ne apasă inima, când o proastă dispoziţie ne tulbură orele de singurătate, când suntem scârbiţi de lume şi de treburi, scena ne primeşte în braţele ei, în lumea ei artificială în care, uitând-o pe cea reală, ne redobândim pe noi înşine cu sentimentele şi pasiunile noastre, trezindu-ne propria noastră natură din aţipire şi amorţeală prin impulsuri proaspete de simţire şi de viaţă. Cel nefericit îşi plânge aici în necazuri şi supărări străine, durerile sale. Cel fericit îşi vine în fire, iar cel prea sigur de sine se trezeşte. Cel sentimental şi slab se căleşte devenind bărbat. Cel ce este o brută începe aici să simtă. Şi apoi în sfârşit, ce triumf pentru tine natură, de-atâtea ori călcată-n picioare, şi de-atâtea ori renăscută. Când oameni din toate sferele, din toate zonele şi stările aruncând cătuşele prefăcătoriei şi ale modei, smulşi din învălmăşeala destinului şi înfrăţiţi într-o atotcuprinzătoare simpatie, contopiţi într-o unică familie, uitând de sine şi de lume, se apropie de dumnezeiasca lor obârşie. Fiecare ins gustă încântarea şi extazul tuturor, iar inima lui face acum loc unui singur simţământ, unei singure dorinţe: de a fi om.»”

Desigur, ne putem pune de îndată întrebarea dacă o astfel de poetică tinzând spre idealizarea funcţiilor artei mai poate trece proba de foc a receptării contemporane. Şi nu numai poetica lui Schiller şi în general a epocii revoluţionare pe care a traversat-o este supusă unui asemenea examen, ci întreaga sa literatură dramatică. Cât şi ce rezistă din teatrul său? Cât şi cum a folosit Schiller documentul istoric în crearea personajelor sale? Schiller avea totuși studii clasice, era – am putea spune – un postumanist, aplecat spre literatura Greciei antice, scria deopotrivă poeme ca Zeii Greciei, balade ca Inelul lui Policrates, pe lângă versuri care anunțau înflăcărarea romantică. În teatru, când alege subiecte istorice, personajul real, Don Carlos, este un pretext. În piesă autorul adaptează de fapt mitul lui Oedip moralei creştine a secolului al XVI-lea. Dar viziunea sa trece pragul constrângerilor clasice. Mort de tânăr, Don Carlos din drama cu același titlu (premiera la 28 august 1787) este ideal pentru prefigurarea personajului romantic, a cărui nebunie poate fi considerată cu ușurință geniu, în gustul ideologiei literare și al spiritului nou care se năștea.

Recursul la istorie, la epoci mai îndepărtate era atât un subterfugiu pentru exprimarea unor idei cu directă răsfrângere în actualitatea vremii, cât şi punerea în practică a unui precept de factură romantică. Dar personajele istorice investigate de Schiller, conflictele prin care acestea se definesc sunt ele însele de natură romantică sau sunt fapte pe care autorul de ficţiune le încarcă cu un conţinut romantic, forţând nota? Unde începe de fapt ficţiunea şi unde se sfârşeşte realitatea? Ficţiunea începe în momentul în care istoricul devine poet, ca în trilogia Wallenstein (1798–1799), dedicată condotierului german din timpul Războiului de treizeci de ani. Istoricul Schiller, cel care scrisese Istoria Războiului de treizeci de ani (1791), îi oferă dramaturgului Schiller șansa de a face din Wallenstein un personaj romantic, cu un destin tragic. Wallenstein își înfruntă destinul, el este cel care, sacrificat al istoriei, schimbă istoria. Aici cronica istorică se încheie, pentru a deschide drumul imaginației, al unei plăsmuiri cu directă răsfrângere în contemporaneitate, ca, mai târziu, în drama romantică franceză.

Costin Tuchilă, Pușa Roth, fragmente din Clasicii dramaturgiei universale, vol. II, în pregătire la Editura Academiei Române

„Friedrich Schiller – triumful unui geniu”, film, 1940 (fragment)

Giuseppe Verdi, Don Carlo, aria „Ella giammai m’amò” – Samuel Ramey (Filip al II-lea), Teatro alla Scala, Milano, dirijor: Riccardo Muti

Giuseppe Verdi, Don Carlo, aria „O, Carlo, ascolta – Io morró” – Nicolae Herlea (Marchizul Rodrigo da Posa)

Giuseppe Verdi, Don Carlo, „Nel giardin del bello saracin ostello” (Canzone del velo) – Agnes Baltsa (Eboli), dirijor: Herbert von Karajan

 

Anunțuri

Read Full Post »

În 25 martie 1951 Teatrul radiofonic difuza comedia Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu Nicolae Bălţăţeanu în rolul titular, în regia lui Ion Şahighian. Din fericire, această înregistrare pe bandă s-a păstrat, Hagi-Tudose fiind astăzi cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic înregistrat pe bandă, care se păstrează în Fonoteca de Aur a Radioului.

Spun „din fericire”, pentru că, se ştie, începând din 1948 Radio România deţinea aparatura necesară şi începuse, sporadic, să facă înregistrări pe bandă de magnetofon. Evident, spectacolele de teatru, difuzate până atunci în direct, aveau prioritate, din august 1949 cele mai multe piese fiind înregistrate. Din păcate, aceste înregistrări nu ne-au parvenit. În deceniile al patrulea şi al cincilea, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în acelaşi timp cu transmiterea lor în direct, fapt uzual şi pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferinţe, interviuri etc.), pe care şefii programelor le considerau importante.

Înregistrarea difuzată în 25 martie 1951, care este bine conservată, reprezintă varianta radiofonică a spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a cărui premieră avusese loc în 3 noiembrie 1950. Se contiuna astfel, în alt mod, practica mai veche de preluare în transmisie directă a unor spectacole de pe scenele teatrelor bucureştene. Înainte de a vorbi despre Hagi-Tudose, ar fi, cred, interesant să schiţez câteva dintre direcţiile repertoriale ale perioadei de după război, când Radioul transmitea de la Liceul Sf. Sava, perioadă încă destul de neclară.

În ultima parte a anului 1944, se organizează studiourile şi emisiunea de teatru radiofonic este amânată pentru primele luni ale lui 1945. După bombardarea clădirii din str. G-ral Berthelot, în 24 august 1944, practic totul trebuia luat de la capăt. Pe lângă faptul că studioul de la Sf. Sava era improvizat şi zgomotul din recreaţii era captat de microfoane, culisa sonoră, la îmbunătăţirea căreia se lucrase ani la rând, era acum precară. În 8 ianuarie 1945 se transmite Călătoria domnului Perrichon de Eugène Labiche, de ziua Unirii, Cuza Vodă de Mihail Davidoglu, câteva zile mai târziu, în 5 februarie, O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, „dificilă montare pentru «culisa sonoră» încă nepusă la punct” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972). Notabile mai sunt, din acelaşi an 1945, o dramatizare după Baltagul de Mihail Sadoveanu şi Gringoire de Théodore de Banville.

Propaganda noului regim îşi pune amprenta asupra repertoriului din anii următori, când se difuzează scenarii care ilustrează „noua literatură”, multe de autori sovietici. Nu se cunosc însă suficiente amănunte referitoare la repertoriile anilor 1946, 1947, 1948. Se discută aprins despre „cultura destinată marii mase de auditori” ş.a.m.d.

În 1948 se transmit în direct spectacole ale Teatrului Naţional din Sala Sf. Sava iar scenariile montate în studio sunt semnate de Maria Banuş, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius, Grigore Băjenaru. Ştim că teatrul radiofonic era programat marţea la ora 21, dar nu au rămas decât informaţii parţiale referitoare la repertoriul acestui an. Mai multe date există despre programul din 1949, când „au fost difuzate 48 de spectacole teatrale şi câteva montaje radiofonice dedicate zilelor de 23 August şi 30 Decembrie” (Victor Crăciun, lucr. cit.). Teatrul era transmis săptămânal: spectacole în direct din sălile de teatru din Capitală şi chiar din provincie, alternativ cu montări în studio. Această practică avea să fie curentă şi în prima parte a anului următor, 1950.

Din 1949 reţin atenţia transmisiile unor spectacole ale Teatrului Naţional din Bucureşti, printre care Othello de Shakespeare şi Bălcescu de Camil Petrescu (9 mai), de la Teatrul Municipal din Bucureşti (Cumpăna de Lucia Demetrius în 11 aprilie şi Câinele grădinarului de Lope de Vega în 23 mai), de la Teatrul Comedia (O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale în 26 septembrie). Dintre piesele montate în studio: Inspectorul de poliţie de J. Priestley (regia: Mony Ghelerter, 11 ianuarie), Momente din viaţa lui Beethoven de G. V. Dumitrescu (25 martie), Puşkin de Ben Corlaciu şi G. V. Dumitrescu (6 iunie), Livada cu vişini de A. P. Cehov (11 iulie), Egmont de Goethe (19 septembrie). Notabilă trebuie să fi fost montarea piesei Fântâna turmelor de Lope de Vega, transmisă din studio în 31 iulie 1950.

Toate transmisiile în direct din sălile teatrelor erau înregistrate pe bandă de magnetofon, dar nici aceste benzi nu s-au păstrat. În a doua parte a anului 1950, conducătorii programelor încep să renunţe la transmisiile din sălile teatrelor, principalul motiv fiind condiţiile tehnice deficitare. Microfoanele captau inegal vocile actorilor (pe vremea aceea nu existau lavaliere), evident se auzeau şi zgomotele din sală. Apoi, se realiza practic un hibrid: o voce intervenea pentru a explica ascultătorului ceea ce se petrecea pe scenă, traducând imaginea scenică într-un comentariu de multe ori banal.

Montarea lui Hagi-Tudose în studio, în adaptarea radiofonică a lui Traian Stoica, nu renunţă, desigur, la povestitor şi la crainic, care intervin pentru a da sumare detalii considerate necesare ascultătorului. (Procedeul va fi de altfel folosit multă vreme, marcând o „vârstă” stilistică a teatrului la microfon). Dar jocul actorilor nu e deloc învechit, tonul declamatoriu de altădată fusese de mult abandonat. Faţă de distribuţia de la Naţional intervin câteva schimbări: Ion Finteşteanu în Matache Profirel, în locul lui Ion Talianu, Mia Stănculescu în rolul Leanei, înlocuind-o pe Raluca Zamfirescu, Al. Alexandrescu-Vrancea (Jenică Păunescu, rol jucat la teatru de Şerban Holban), Nae Săvulescu şi Tedi Dimitriu (cei doi epitropi). În rest, aceeaşi distribuţie: Silvia Fulga (Gherghina Profirel), Eugenia Popovici (Fifica Profirel), Nicolae Pereanu (Culai), Victor Antonescu (Gusi), Nae Săvulescu (Popa Roşca). În rolul Povestitorului: Ion Gheorghiu, în cel al Crainicului: Constantin Guriţă. Regia tehnică aparţinea inginerului George Buican. Înregistrarea, care are o durată de 48 de minute, fusese desigur realizată în studioul de la Sf. Sava, unde funcţiona postul public. Este posibil ca această versiune radiofonică să fi fost mai lungă, mai ales că în banda care ne-a parvenit se simt câteva fonotecări. Posibil ca unele pasaje să fi fost tăiate în deceniul al şaselea sau mai târziu, din varii motive.

Hagi-Tudose era ultima premieră a lui Nicolae Bălţăţeanu (1893–1956), actor fabulos care readusese pe scenă cu mare succes personajul lui Delavrancea. Asupra piesei plana încă trista amintire a căderii de la premiera absolută din 1912, când rolul titular fusese interpretat de Constantin I. Nottara. Comedia lui Delavrancea era considerată greşit inferioară nuvelei sale cu acelaşi titlu. Nici montările ulterioare celei din 1912 nu o reabilitaseră, personajul părea să nu aibă un destin scenic spectaculos până la spectacolul lui Ion Şahighian. Actor ideal, exemplar în roluri de compoziţie, făcând roluri extraordinare în partituri dramatice diverse (Regele Filip în Don Carlos de Schiller, Astrov din Unchiul Vania, Verşinin din Trei surori de Cehov, Tartuffe al lui Molière, baronul din Azilul de noapte de Gorki), „Nicolae Bălţăţeanu ni l-a redat însă pe Hagi-Tudose cu o forţă colosală, împlinindu-l, conferindu-i acea complexitate care îl aşează în categoria marilor personaje ale dramaturgiei de pretutindeni, dificile de interpretat, dar purtătoare ale unor valenţe ieşite din comun.” (Virgil Brădăţeanu, Profiluri. Mari actori români, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973).

Costin Tuchilă

„Hagi-Tudose” de Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu Nicolae Bălţăţeanu în rolul titular. Regia artistică: Ion Şahighian. Data difuzării în premieră: 25 martie 1951

Read Full Post »