Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘erudiţie’

Personalitate proeminentă a culturii române, Edgar Papu (13 septembrie 1908, stil vechi, București–30 martie 1993, Bucureşti) este greu de încadrat într-o categorie scriitoricească, datorită permanentei sale preocupări interdisciplinare. Criticul literar nu s-a manifestat propriu-zis în activitatea curentă de comentare a literaturii, nici nu a dorit să scrie sinteze de istorie literară. Analizele sale sunt mai degrabă ale unui comparatist erudit, care doreşte să surprindă evoluţia şi interferenţa ideilor şi formelor literare dintr-o perspectivă care îi permite o deschidere culturală superioară. Esteticianul, preocupat de analiza stilurilor dincolo de circumscrierea lor istorică, nu face doar teorie, ci urmăreşte sinteza temei în discuţie pentru a o valorifica din punctul de vedere al desfăşurării sale dincolo de cadrele limitate şi contextul determinat. Edgar Papu este, astfel, mai mult eseist, seducător prin idei şi formulare, decât teoretician. Analizele sale literare urmăresc aspectul integrator, universalitatea operei şi de multe ori caracterul său anticipativ, ca în volumul Din clasicii noştri (1977), în care, cu mijloace comparatiste, doreşte să demonstreze anticipările româneşti în cultura universală, recitindu-i din acest unghi pe Dimitrie Cantemir, Costache Negruzzi, Heliade Rădulescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Camil Petrescu ş. a. Cartea nu îşi aroga intenţii teoretice, de lansare a unei concepţii, în care unii au văzut reflexe ideologice, ci dorea să pună în discuţie elementele novatoare ale operelor comentate din perspectivă comparatistă. De aici şi până la transformarea protocronismului în doctrină cu valoare de armă ideologică e cale lungă, Edgar Papu neavând în acest sens nici o contribuţie. Ideile sale nu au nici cea mai măruntă răsfrângere tezistă, autorul fiind un cercetător al fenomenologiei literare, în general, culturale de pe poziţii care se înscriu în sfera largă a umanismului. Nu avea prin urmare nici cea mai mică intenţie de doctrinar iar reticenţa cu care a fost privit în anumite cercuri după lansarea dezbaterii asupra protocronismului este nemotivată. Am sentimentul că locul lui Edgar Papu în dezvoltarea metodologiei şi practicii comparatiste la noi a fost astfel umbrit.

(mai mult…)

Read Full Post »

Astăzi, 2 februarie 2011, s-au împlinit doi ani de la moartea criticului şi istoricului literar Constantin Ciopraga. Membru de onoare al Academiei Române, profesor universitar, Constantin Ciopraga este autorul unor cărţi fundamentale pentru cercetarea literară românească.

Născut în 12 mai 1916, la Paşcani, Constantin Ciopraga a urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni şi a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în 1942. În perioada 1939–1950 urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Bacău. Trimis pe frontul de Răsărit, este luat prizonier în 1942 şi eliberat în 1946. Experienţa aceasta, deosebit de aspră, va sta, mai târziu, la baza romanului Nisipul (1989). Profesor la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi şi la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Paşcani, din 1949 îşi începe cariera universitară la Facultatea de Filologie din Iaşi, desfăşurată până în 1983. În perioada 1959–1962 a fost lector de limba română la Sorbona şi la École Nationale des Langues Orientales Vivantes din Paris. Între 1963–1966 a fost rector al Institutului Pedagogic din Suceava. A condus revista „Cronica” din Iaşi, de la înfiinţare (1965–1970) şi a fost director onorific al Institutului de Filologie Română „Al. Philippide” din Iaşi. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari din Paris, a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1993. A fost distins cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România (1985), Premiul „Mihai Eminescu” (1987) şi Premiul Meditarraneo („Olivo d’Oro”, 1985), Premiul de excelenţă al municipiului Iaşi (2001), Premiul de excelenţă al revistei „Convorbiri Literare” (2001) şi al revistei „Ateneu” (Bacău, 2001); Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1998), Profesor Emeritus al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (2001). A fost de asemenea distins cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler (2002).

Constantin Ciopraga a debutat cu versuri în revista „Luminiţa” din Paşcani (1931). Debutul critic în volum avea să întârzie până în 1960, când a publicat monografia Calistrat Hogaş, urmată de cele dedicate lui G. Topârceanu (1960) şi Mihail Sadoveanu (1966). În acelaşi an, 1966, publică studiul Mihai Sadoveanu, evocator al istoriei”. Aceluiaşi scriitor îi va dedica în 1981 studiul Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, republicat în 2006 de Editura Academiei. După Portrete şi reflecţii literare (1967), în 1970 îi apare studiul Literatura română între 1900–1918, lucrare de sinteză, de factură academică. În 1973, tipăreşte monografia Hortensia Papadat-Bengescu şi volumul Personalitatea literaturii române, în care analizează dominantele şi permanenţele literaturii naţionale, cele care îi conferă individualitatea în context european. Constantin Ciopraga este atras de identificarea modelelor structurale, a tiparelor şi arhetipurilor imaginare, analizate adesea cu mijloace comparatiste.

Personalitatea literaturii române (ediţie revăzută şi adăugită, 1997), Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare şi Poezia lui Eminescu. Arhetipuri şi metafore fundamentale (1990) sunt cărţi esenţiale. Titlurile capitolelor studiului despre Eminescu sunt semnificative pentru modul de abordare critică specific lui C. Ciopraga: Nostalgia arhetipurilor, „Arhetipul” Poetului, Univers poetic şi mitologii (Haosul – suferinţă a spiritului, Principiul acvatic, Ceremonia astrală, Bolţi şi dome, O metaforă-boltă: Pădurea, Muntele-simbol, Sacrul şi magicul, Diafanizarea materiei, Condiţia umană (Poezia – mister şi revelaţie, Armonia – nostalgie a coerenţei, Problema omului, Destinul geniului: „Luceafărul”, Ochii: lumini şi umbre, Erotikon: farmec şi durere, Retroviziune şi crono-reverie, Trepte spre Marea Trecere). Deşi foloseşte sugestii ale psihocriticii, urmărind mitul personal şi arhetipurile („până la un punct, mit şi arhetip sunt valori interferente, complementare”, consideră autorul), C. Ciopraga refuză exagerările de ordin psihanalitic ale acestei metode, ca de altfel ale oricărei alte metode critice. Scrisul său realizează o sinteză personală între erudiţia istoricului literar de factură academică şi discursul critic modern, care asimilează metodologii diverse pentru a le folosi echilibrat şi eficient în raport cu opera analizată. Perspectiva comparatistă devine modalitate de valorificare a elementelor structurale ale operei unui autor, care ţin de dominantele imaginarului. Scriind despre arhetipul eminescian, Constantin Ciopraga conchide: „În cele din urmă, «arhetipul» Poetului nostru presupune analogii de natură existenţială cu înaintaşi de geniu, cu Horaţiu, cu Shakespeare, cu marii romantici, între care Byron, dar dincolo de coincidenţe ori de elemente preluate, acestea minuţios înregistrate şi clasificate de exegeţi vechi şi noi, domină masca regală a Demiurgului, reliefurile sale de neconfundat. Devenit, la rândul său, punct focalizant, arhetip venerat al poeţilor de după el, în modelul pe care-l propune Eminescu fuzionează strălucit Omul Interior şi Omul Cosmic.”

A mai publicat volumele: Ecran interior (versuri, 1975), Între Ulysse şi Don Quijote (1978), Propilee. Cărţi şi destine (1984), Amfiteatru cu poeţi (1995), Caietele privitorului tăcut (memorialistică, 2001). Ediţii: Calistrat Hogaş, Opere (1856), Mihai Codreanu, Scrieri (2 vol., 1968–1969, în colaborare cu Ilie Dan), G. Ibrăileanu, Opere (2 vol., 1970–1972), Mihai Eminescu, Poezii (1974). A tradus Viaţa şi opera lui Ion Creangă de Jean Boutière (1976).

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Read Full Post »