Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘foc’

„Cânţi la violă în seră, în balconul închis: / încheietura, cascadă, trece / peste palide vrejuri, peste gura-leului / («dac-o vezi, rânjind, să nu crezi că-ţi zâmbeşte») / peste pământul bolborosind / de iubirile Altora – / aici eşti departe de lume şi totuşi / viaţa te sufocă de parcă s-ar sparge / în autobuz o sticlă / de parfum – cobori la prima staţie sau / ţi se face greaţă”. Ca într-o seră cu plante rare amestecate printre exponate umile, în care urmele instrumentelor muzi­cale se mai simt încă în vibra­ţia aerului, pătrunzi în poezia Gretei Tartler, autoare absolut remarcabilă, cu insuficient ecou critic. Exact aşa cum se defineşte în Purtător de cuvânt, text din ultimul său vo­lum, Substituiri (1983): departe de lume, ab­strasă într-o irealitate populată din când în când cu sugestii oculte, în care răzbate paleta orien­tală şi bagheta imaginaţiei muzicale – şi to­tuşi atât de aproape, sufocant de aproape de întâmplările cotidiene, de viaţa ca descifrare a banalităţii, ca „lustruire” a faptului comun. Poezia devine un fel de acreditare, de asigu­rare lăuntrică de faptul că, „atât de grele şi translucide”, întâmplările zilei se pot concentra „în două-trei note” şi că astfel pot concura eter­nitatea. Grele şi translucide, căci toate aceste suprafeţe ale lucrurilor, pe deasupra cărora se plimbă ochiul îngândurat, evocă de fapt stări ale spiritului. Poemul e o materie recompusă şi o dorinţă de identificare a substanţei imaginare cu substanţa reală. Rostind un singur cuvânt, se destăinuie utopia rosti­rii integrale, un fel de atracţie magnetică de semne şi materii: „Un poem cu tren ar trebui să aibă şi abur, / boabe acre de struguri, / fotografii banale pe lângă oglinzi – / Băile Felix, Neptun, culorile şterse. / Bei apă, simţi scrâşnind între dinţi / cuvântul care rămâne nescris – / mâna se strânge ca o cătuşă, aerul se încinge. / Un poem despre trecere miroase-a cărbuni, / a flăcări care se iau după tine, / a mirişte şi a praf. / Un poem despre mirişte, / abia atins, s-ar învineţi de cicoare. / Acum chiar izbeşte în geam / fluturele Acherontia Atropos / care-şi face crisalida-n pământ”. (Acherontia Atropos).

Există în această poezie un orgoliu disimulat, vizibil în atâtea imagini, la fel cum există şi un ton de morală practică dar inutilă. Apoi, un parfum exotic care pluteşte peste miezul cenuşiu al lucrurilor. Hieratică adesea, recurgând la simboluri străvechi, poezia Gretei Tartler pare că amână mereu, cu o blândeţe vicleană, descătuşarea monstruoasă. E o amânare muzicală, sugerând parcă vioara care deapănă firul legendei, vioara-Şeherezadă a lui Rimski-Korsakov. Întârziind producerea „catastrofei”, iluzia devine posibilă.

Săpate în carnea abstractă a imaginii, versurile Gretei Tartler com­bină gustul pentru liniile solemne, geometrice, de coral, cu foamea de trăire auten­tică, abstracţiunea cu scena petrecută în stradă. De la Bagdad la pădurea Ciorneleasa, de la verdeţurile din piaţă învelite în foi din Istoria literaturii la hieroglifa egipteană, de la versul din Rudaki la cantiniera care „despică peştele” creând o pa­radoxală analogie („Cantiniera despică balaurul, îl aruncă / aproape necurăţat în tigaie, mâinile / şi le şterge de şorţul uns. / Chiar şi balaurul / e o păpuşă de ceară, chiar şi veninul e un Ersatz! / («Microperfecţie în macro-haos»). / Cantiniera îţi seamănă, / da, îţi sea­mănă, îmi şopteşti. / Nici ea nu azvârle cuţitul, nici tu, agerul vers!”), aflăm acelaşi ritm al mărtu­risirii uşor uimite. Dar totul pare a se înscrie în tipare repetabile, de aici veşnica insatisfacţie: „Tot aşteptând să se-ntâmple ce nu se întâmplă / am devenit o statuie”.

La aceas­tă atitudine poezia Gretei Tartler a ajuns trep­tat, ea fiind observabilă mai puţin în primele volume, Apa vie (1970), Chorale (1974), Hore (1977) şi mai mult în celelalte: Astronomia ier­bii (1981) şi îndeosebi Scrisori de acreditare (1982). În Substituiri e evidentă o anumită estetizare a suferinţei, alături de un dramatism suportabil. Existăm, crede poeta, în măsura în care reproducem, acredităm for­me universale şi ne substituim acestora, purtându-le şi lăsându-ne purtaţi de ele. E sensul parabolic desluşit în Concertul pentru licorn şi bandă magnetică.

arcimboldo-focul

 

Giuseppe Arcimboldo, Focul, 1566, Kunsthistoriches Museum, Viena

Dacă ar fi să aleg un singur vers din poezia Gretei Tartler, ar fi acesta, care izbucneşte ca un acord prelung în liniştea unei catedrale, un vers fără îndoială memorabil: „Torţa din mâna mea dreaptă e chiar mâna mea dreaptă”.

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 42 (1224), sâmbătă 19 octombrie 1985, p. 7

© costin tuchilă

 

Reclame

Read Full Post »