Federico Fellini: conjuncție de lumi

În 20 ianuarie 1920 s-a născut, la Rimini, regizorul Federico Fellini (m. 31 octombrie 1993, Roma), autor a 24 de filme, creaţii care îl au de obicei şi ca scenarist sau coscenarist. Fellini este tipul de creator complet, care concepe totul, de la ideea generală şi poveste la ultimul amănunt al unui cadru. Un artist cu o imaginaţie debordantă, într-un gust poate uşor baroc prin supralicitarea elementelor spectaculare şi fanteziste, a artificiului, în care se întrevăd însă urme destul de limpezi ale neorealismului. Cele mai multe dintre filmele sale sunt predominant autobiografice, nu în sensul rememorării unor întâmplări, ci al atmosferei sufleteşti şi al cadrului psihologic evocat. Personajele, mediul în care ele evoluează, raporturile sociale, ciudăţeniile de tot felul devin tot atâtea răsfrângeri ale personalităţii proprii. Fellini este un imaginativ extraordinar, care ştie să dezvăluie laturi ascunse ale sufletului omenesc, imagini întipărite în memoria afectivă, eventual uitate, dar care răzbat cu o forţă de sugestie adesea surprinzătoare. Lumea lui este de fapt o conjuncţie de lumi: planul imediat al realităţii, cu trama lui epică şi cu soluţiile adesea derizorii pe care le oferă, se conjugă cu răsfrângerile bizare ale subconştientului, menite să mute centrul de greutate. Ceea ce pare a avea o desfăşurare logică, „realistă”, pornind de la o întâmplare mai mult sau mai puţin banală (ca în La dolce vita, de exemplu) devine de îndată pretext pentru etalarea fanteziei excentrice, e scufundat de sensul poetic, nu o dată atins de grotesc şi caricatural. Dar totul are un farmec special, indiferent de tehnica folosită – şi cu atât mai mult acest farmec poetic este evidenţiat în peliculele alb-negru, celebrele La strada (1954), La dolce vita (1960), 8 ½ (1963).

Read Full Post »

Tratat despre macaze

În curs de apariție la Editura Ars Longa

Uitându-mă la televizor, care nu ne dă pace astăzi, ascultând posturi de radio și accesând diverse site-uri pe internet, am observat avalanșa de subcultură, analfabetismul, exprimările hilare, ticurile verbale, clișeele noii limbi de lemn, absurditățile de tot felul, snobismul și câte și mai câte. Dacă nu ar produce îngrijorare, ele ajung să fie un adevărat spectacol, unul grotesc, desigur. La un moment dat am făcut o glumă, dând un nume împricinaților, câtă frunză și iarbă, astăzi. Le-am zis „macaze”, nu știu de unde această… analogie. Tot zicându-le eu așa, după un timp i-am auzit și pe alții, care binevoiseră să mă asculte, rostind: „macaze”…

Așa că am îndrăznit.

Cartea publicată de Editura Ars Longa în colecția „Ridentem dicere verum” va fi lansată la Alba Iulia, vineri 6 mai 2011, la ora 17,00, în cadrul Târgului de Carte „Alba Transilvana” și va fi prezentată de Christian Tămaș.

C. T.

 Prefață la Tratat

După cum se știe, macazele sunt dispozitive montate la bifurcația a două linii de tren sau de tramvai, prin acționarea cărora vehiculul poate trece pe altă linie decât cea pe care se deplasează. Nici nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi inventat. Cei mai mulți le spun astăzi „macaze”, deși forma corectă de plural este „macazuri”. Nimeni însă nu s-a gândit să le dedice un tratat, nici când îngheață iarna și e deranj mare la calea ferată.

Dar deranj e mereu în ultima vreme, și încă peste tot. Tot din punctul de vedere al deranjului, macazurile pot fi liniștite: acesta nu este un tratat în care să le traducem secretele. Aici nu este vorba despre dispozitive și instalații. Aici nu încape nici nostalgia vremurilor trecute, cu copilași drăguți lângă calea ferată, făcând cu mâna la tren. Iar tratatul nu e un tratat, s-ar crea confuzie, au mai fost asemenea cazuri.

Prietenele mele, macazele, au fost denumite astfel în glumă. E o categorie tot mai largă, tot mai cuprinzătoare în zilele noastre copleșite de satisfacții și delicii. Sper că nu trebuie să explic cine sunt ele, ce sunt ele, de ce sunt ele, cum au ajuns ele ș.a.m.d.

Mai departe, tot vorbind eu de macaze, am fost supus la unele întrebări cât se poate de firești. Dificile întrebări, recunosc. Tot în glumă, am făcut o analogie, părăsind cu regret calea ferată, unde atâtea macazuri au ruginit sau au fost acoperite de buruieni. Există, încă mai există și altceva decât macazele, cele atât de „inventive”, dragele de ele. (Cum confuzia fonetică e la îndemână, le putem spune magaze, categoria grea, cum s-ar zice…). Există categorii superioare, dacă aruncăm o privire în domeniul aeronautic, deci nu e totul pierdut, păstrându-ne noi optimismul – cu greu, ce-i drept. Aici, desigur, trebuie dicționar, cu macazele era mai simplu, fiindu-le frică de dicționare. O categorie superioară ar fi cea a turbopropulsoarelor, motoare cu elice cuplată la o turbină. Dar ele nu pot atinge vitezele mari mult dorite; de aceea s-a inventat o… categorie și mai înaltă: turboventilatoarele, similare cu turboreactoarele. Ei, în această categorie – atât de obișnuită în aviație – nu ajung, în analogia mea glumeață, decât puțini. Iar de la înălțimea lor macazele riscă să nu se mai vadă, ceea ce, spun cu toată dragostea, ar fi o pierdere.

Cum am observat că gluma mea cu macazele n-a fost cu totul uitată, că vreo câțiva și-au însușit termenul, m-am gândit că n-ar fi tocmai rău să-i dau curs.

Multilateral şi postmodern

 „Acum io am în lucru câteva esee, care o să spargă…”, zice onorabilul invitat la emisiunea de cultură, are un titlu cam confuz, nu se poate ţine minte. Reporteriţa, îmbrăcată în roz jambon, râde galeş şi agită cercelul din ureche, cercel care, la o adică, ar putea fi şi de aur.

Despre reporteriţă se ştie că e originară din Zlatna, a mărturisit chiar ea când lucra la redacţia Economia de ieri & azi, care economie nu trebuie confundată cu Economia de azi & mâine, pentru că mâine s-ar putea să apară şi respectivele „esee” şi să pândească pe la colţuri.

Dar să nu producem momente de reverie economică şi să revenim la invitat, care se legitimează drept critic literar, are şi o carte de vizită în acest sens. „Domnule profesor doctor critic literar…” se aude dinspre râsul galeş, şi el roz jambon. „Critic ajunge! se răsteşte furios legitimatul, că sunt multilateral, scriu despre toată cultura, chiar şi despre muzica metalistă şi tradiţionalistă!” „Aha, da’ ce-o să spargă, că azi e criză…” „Păi aia o să spargă eseele mele, don’şoară, o să spargă criza!” „Sunt economice?”, parează don’şoara amintindu-şi ce drăguţ era la redacţia economică. „Sunt şi economice, că cultura noastră trece prin economie de douăzeci de ani, de piaţă, vreau să zic…” „Da’, mă scuzaţi – priveşte fix reporteriţa din Zlatna – tot nu-nţeleg cum o sparge…” „Cum adică? O sparge, uite-aşa şi gata! Dacă io spun c-o sparge, o sparge!” „Pe criză adică, da’ zicea de la guvern că nu e a noastră!” „Ei, nu e, da’ a cui să fie? A lor? Asta era pe vremea comuniştilor, când io, la liceu, nu puteam să mă manifestez, că nu era voie cu perciuni.”

După ce se arată în cadru o măsuţă cu nişte foi îndoite, urmează o lectură, cu scărpinat de perciuni, dintr-unul dintre esee, cel terminat se pare, celelalte fiind încă în lucru, în faza de concepţie. Reporteriţa se uită peste umărul lat al invitatului şi printre oftaturi adânci şi exclamaţii, zice: „Oi, vai, domnule profesor multilateral, pardon, vroiam să zic critic multi… aşadar… dar aşa se intitulează! Nu credeam că… Dragi invitaţi, vedeţi?” Invitaţii nu văd, fiind temporar absenţi din platou. Se aude însă destul de bine titlul eseului, ceea ce este totuşi esenţial: „Eseu multilateral despre interdependenţa specială şi prospectivă dintre structurile macroeconomice postmoderniste ale planetei şi reverberaţia lor coercitivo-educaţionalo-artistică în literatura viitorului, ca argument întru negarea decisivă a tradiţionalismului învechit”. Silabisind, surâsul roz jambon al fetei cu cercel probabil de aur începe să se transforme într-o grimasă. Dar e doar o iluzie, trece repede, râsul galeş reapare în toată splendoarea lui de la munte: „Într-adevăr, domnule multilateral, sunteţi multilateral, acum înţeleg de ce sparge.” „Da, don’şoară, păi io v-am zis dă ieri, la telefon, că am ceva care sparge, e cu economic, e cu dă toate, cum e azi, postmodern adică, audienţa la care visează toţi acuma, sparge! Adică să mă chemaţi şi poimâine că mai am două esee aproape gata, adică le termin, sunt despre infraliteratura inconştientului subcolectiv, acolo o să vedeţi că am şi o analiză subtextualo-ironică la raportul filosofic al comisiei!…”

Aici, din păcate pentru fani, şi ei desigur multilaterali, se pune din regie genericul, urmat de reclama la adezivii universali.

Din vol. Tratat despre macaze

© ars longa

P. S. Pentru că prietenele mele, macazele, nu s-au inventat după 1990, Tratatul (nu se putea altfel) are și o Addenda: Amintiri din comunism.

Read Full Post »

Eugène Ionesco, de la absurd la dimensiunea mistică

O perspectivă nouă, întrucâtva surprinzătoare asupra personalităţii şi operei ionesciene propune Marguerite Jean-Blain în volumul Eugène Ionesco: mistic sau necredincios? (Eugène Ionesco: mystique ou mal-croyant?, Bruxelles, Éditions Lessius, 2005), apărută recent la Editura Curtea Veche din Bucureşti, în traducerea Monicăi Grădinaru. Noutatea constă în abordarea dintr-o perspectivă care elimină de la bun început eticheta de „teatru al absurdului”, atât de curentă şi încetăţenită încât a devenit un clişeu, pentru a căuta în evoluţia scriitorului, dincolo de perspectiva metafizică sesizată de comentatori, un filon mistic. Acesta, spune autoarea, „există cu adevărat de cealaltă parte a absurdului. În culisele teatrului, în spatele piruetelor din avanscenă. Este uşor de reperat în texte, iar Ionesco nu s-a sfiit niciodată să vorbească despre el, câteodată fără ambiguitate, cu ocazia numeroaselor interviuri sau apariţii la care s-a pretat.” Această dimensiune spirituală, considerată de Marguerite Jean-Blain „adeseori explicit mistică” nu a fost luată până acum în consideraţie de critica literară, premisele autoarei fiind într-adevăr îndreptăţite: „Coexistenţa îndoielilor şi a întrebărilor fără răspuns, alături de dorinţa insaţiabilă de transcendenţă şi de eternitate, se aseamănă straniu cu interogaţiile noastre moderne. Poate că a sosit momentul să lămurim parcursul unui artist care se prezenta drept «un ateu credincios» ori «un necredincios plin de credinţă – credinţa necredinţei, speranţa disperării.»”

Spirit contradictoriu, dar făcând din contradicţie un ferment al cercetării condiţiei umane, Eugène Ionesco a respins în repetate rânduri ideea apartenenţei la „teatrul absurdului”, cum a respins-o şi pe aceea de „antiteatru”: „Mi-am dat seama, în cele din urmă, că nu voiam să fac cu adevărat antiteatru, ci teatru. Sper că am regăsit, intuitiv, în mine însumi schemele mentale permanente ale teatrului. La urma urmelor, eu sunt pentru clasicism: el este avangarda. Descoperire de arhetipuri uitate, neschimbătoare, înnoite în expresie: orice adevărat creator este clasic… Micul-burghez este cel care a uitat arhetipul pentru a se pierde în stereotip. Arhetipul este mereu tânăr.”(La urma urmelor, sunt pentru clasicism, interviu apărut în „Bref”, 15 februarie 1956; Note şi contranote, 1962). Aşa încât o cercetare care porneşte dintr-o perspectivă diferită faţă de ceea ce s-a scris până acum, aşa cum este cea a Margueritei Jean-Blain, merită toată atenţia, chiar dacă autoarea nu este întotdeauna convingătoare. Cartea sa îmbină formula eseistică, cel puţin în privinţa speculaţiei ideatice, cu rigoarea studiului aplicat, care ia în seamă în primul rând mecanismul interior al creaţiei, fără a exagera în favoarea unei metode critice sau a alteia, de la procedeul reducţiei psihanalitice la tematism sau la metoda comparatistă. Astfel, în sprijinul demonstraţiei sale, autoarea porneşte de la ultimele două piese ale lui Ionesco, Omul cu valize (1975) şi Călătorii în lumea morţilor (1980), care „recapitulează într-o manieră originală toate evenimentele din viaţa dramaturgului”, într-o serie de „mici tablouri” care „se succed aproape ca nişte videoclipuri”. Prima piesă ar avea, pe lângă semnificaţia biografică, şi „o dimensiune profund metafizică”, reflectând contradicţia, de sorginte pascaliană, dintre grandoarea şi micimea omului. Fireşte, contradicţiile lui Ionesco, vizibile mai ales în afirmaţiile sale, în spiritul său de frondă, sunt, mereu, de natură să genereze investigaţia critică şi Marguerite Jean-Blain dovedeşte, în general, aplicaţie în a descifra elementele care îi servesc pentru a susţine o temă a transcendenţei şi felul în care ea poate fi aflată în opera ionesciană. Iar unul dintre aceste elemente poate fi găsit, în mod cu totul neaşteptat, chiar în cuprinsul volumului Nu (1934), în care „viaţa este mai presus de intelectualitate, şi anume viaţa în toate dimensiunile ei, inclusiv aceea morală, spirituală, religioasă”.

Accesul la biblioteca lui Eugène Ionesco şi analiza adnotărilor făcute de scriitor pe cărţi îi permit autoarei o serie de consideraţii nelipsite de interes pentru înţelegerea operei. Între acestea, Le Drame de l’humanisme athée a iezuitului Henri de Lubac şi L’Existence, ediţie de J. Grenier, citite, recitite, cu numeroase sublinieri şi adnotări, ocupă un loc privilegiat. Ultima l-ar fi ajutat pe Ionesco să se situeze în cadrul filosofiilor existenţiale, să-şi limpezească poziţia, ecouri ale acestor lecturi regăsindu-se în Cântăreaţa cheală şi în Rinocerii. Volumele din colecţiile „Izvoare creştine” şi „Spiritualităţi vii” au reprezentat o preocupare constantă a scriitorului, cele din a doua colecţie pregătind piesa Regele moare. În Scaunele, în care Marguerite Jean-Blain identifică o posibilă trimitere la mistica Tronului (Merkaba), „Bătrânul şi Bătrâna îi vorbesc […] unui Împărat invizibil, deci transcendent, dar ale cărui lumină şi venire traduc deopotrivă această transcendenţă şi imanenţă, de vreme ce el vine la ei.” Asociaţia rămâne totuşi riscantă, lăsând impresia că autoarea face drumul invers: porneşte de la un simbol mitologic şi caută să-l justifice neapărat în operă, în codul propriu de lectură. La fel procedează în capitolele Prezenţa sfântului Ioan al Crucii în opera lui Eugène Ionesco şi Ioan al Crucii, Jean Baruzi şi Eugène Ionesco. În cel dintâi, posibilele influenţe ale poemelor sfântului Ioan al Crucii, regăsite la Ionesco, pot fi admise, dar a spune că opera misticului spaniol „aduce cheia unei interpretări sigure în cadrul operei dramaturgului şi – de ce nu? – în interiorul propriului parcurs” este o exagerare. Apoi, punerea în paralel a pasajelor din Setea şi foamea cu fragmente din Cântarea spirituală şi Flacăra vie a iubirii de Ioan al Crucii este hazardată chiar în sensul afirmaţiilor autoarei: „Recitirea primelor două strofe din Cântarea spirituală a sfântului Ioan al Crucii şi a poemului său Flacăra vie a iubirii ne va permite să regăsim în filigran amintirea orbitoarei lumini care l-a «rănit» pe Ionesco în tinereţe, propria-i căutare şi aşteptare a unui semn din partea Divinităţii, cel puţin în terminologie, dacă nu, în mod evident, pentru conţinutul teologic… Este un adevărat foc de artificii de imagini şi aluzii împrumutate din acest poem, care traduc chinul lui Jean şi aşteptarea lui pentru întâlnirea cu dragostea.” Exemplele, însă, nu susţin afirmaţia critică: „Unde te-ai ascuns oare, / Iubitule, lăsându-mă îndurerată? / Precum cerbul ai fugit, / rănindu-mă.” (Ioan al Crucii) – „Te iubesc, dragostea mea, te iubesc cu disperare; cine nu uită rămâne pe veci rănit […] Rănit mortal pe veci.” (Ionesco).

Dar dincolo de aceste observaţii, Eugène Ionesco: mistic sau necredincios? reprezintă fără îndoială o abordare incitantă, având toate şansele de a se impune ca un titlu de neocolit în bibliografia dedicată operei ionesciene.

 Costin Tuchilă

„Luceafărul de dimineață”, nr. 51-52 (979-980), miercuri 22 decembrie 2010

© costin tuchilă

Read Full Post »