Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘impresionism’

Romantism, studiul naturii, intimism, prefigurarea impresionismului, viziune eliberată de canoanele academice sunt termenii frecvenți în istoriile artei pentru pictura lui John Constable, tratată adesea în paralel cu cea a lui Turner. Constable este peisagistul prin excelență, un fel de portdrapel al pictorilor englezi care descoperă la  începutul secolului al XIX-lea natura de dincolo de orizontul convențional al grădinii sau parcului, fascinația jocurilor de lumină care pot da identități diferite aceluiași loc, stările sufletești răsfrânte într-un cadru natural, norii, cerul, curcubeul, imaginile familiare ale copilăriei, mirajul unui ținut. Toate acestea se înscriu fără echivoc într-o viziune romantică și mai ales sunt modalități de desprindere de temele tradiționale ale picturii și de raționalismul iluminist. Totodată, o forțare vizionară a limbajului picturii, care va fi folosită din plin și dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O moară, un far, o catedrală văzută din diverse unghiuri, din dorința, parcă, de a o plasa mereu în alt context, de a-i schimba referința, un golf, un car cu fân traversând un râu, o fermă, o căsuță pe câmp, un trunchi de copac înlocuiesc temele de altădată, religioase, istorice, mitologice, scenele de gen, compozițiile monumentale ce străbătuseră veacurile. Este desigur o altă mentalitate, o altă sensibilitate care se răsfrânge acum în pictură, anunțând fără echivoc arta modernă. Dar mai ales modul în care Constable și mult mai exaltatul Turner se apleacă asupra peisajului, inovațiile tehnice, expresia plastică depășesc epoca, anunțând chiar abstractizarea din pictura modernă. Un cer pictat de John Constable este un studiu aproape naturalist al stărilor sufletești, pe care se poate broda o întreagă literatură. Ochiul lui Constable nu constată pentru a reproduce, ci interpretează pentru a proiecta trăirile sentimentale. Cerul este pentru el „cel mai insesizabil dintre fenomenele universului iar dorința pictorului” este de a „determina informul”. Scientismul veacului nu îi este străin pictorului romantic, dimpotrivă, el ajungând să formuleze astfel: „Pictura este o știință, ea ar trebui să fie o permanentă cercetare a legilor naturii. Și de ce să nu considerăm arta peisajului ca una dintre ramurile filosofiei naturii, ale cărei experiențe nu ar fi altceva decât tablourile?” Era, aceasta, o modalitate de a învinge dificultățile de mentalitate, totodată, de formulare a unui crez superior, care să depășească simpla vecinătate decorativă a naturii în pictură. „Mă străduiesc să înving toate dificultățile, iar aceea de a picta cerul este una dintre cele mai anevoioase”, spunea Constable. Pentru el, „pictura nu este decât un alt cuvânt pentru sentiment”, iar când începi să faci o schiță după natură, primul lucru este să uiți că ai văzut vreodată vreun tablou.

Ținutul natal, Suffolk, în estul Angliei, cu văile, câmpurile, morile, țărmul mării, reprezintă universul lui predilect, spațiul preferat pentru proiecția sentimentelor. Sunt imaginile copilăriei la care pictorul se va întoarce frecvent mai cu seamă în ultima parte a vieții. Va picta moara din Flatford, care era una dintre proprietățile familiei, câmpuri în care apare, ca o amintire din alt veac, o căsuță, golful Weymouth, cu forme aproape cubiste, cu nori care sugerează încleștări dramatice, farul din Harwich, în comitatul Essex. Stonehenge, monumentul neolitic din Wiltshire, datând probabil din jurul anului 1600 î. Hr., este tratat aproape abstract, tabloul putând fi foarte bine o creație ieșită din penelul unui pictor expresionist, pentru care modelul – imaginea reală – a fost de mult abandonat. Catedrala din Salisbury e un pretext peisagistic pentru compoziții care să aibă în prim-plan abordarea din unghiuri diferite, cu schimbări ale cadrului natural, ca într-un studiu de metamorfoză.

Transpare în peisajele lui Constable ceva mai mult decât dorința de a studia efecte de lumină și umbră, de a pătrunde în miezul ascuns al imaginii pe care o oferă contemplarea îndelungă a naturii. Natura pare a se reinventa, a renaște când e vizitată de ochiul pictorului. Uneori aceste imagini sunt tratate în tonuri destul de sumbre, în degradeuri de umbre misterioase, dar totul cu o stranie senzație de suprafață umedă, de lume care se zămislește sub ochii noștri, cu o prospețime pe care nu o putem atinge. E aproape miraculos să observi totuși că aceste culori aproape „lichide” pot sugera adâncimi insondabile, un fel de zbucium subconștient. Studiile de nori din anii 1820 sunt elocvente în acest sens. Nori în plină lumină, nori de furtună, nori deasupra mării, cerul învolburat peste orizontul unor arbori, amenințător, funest sau, dimpotrivă, invitând la calm și contemplație visătoare – reprezintă o experiență impresionistă avant la lettre, o experiență care, și din punct de vedere strict tehnic, a influențat puternic pictura romantică franceză și, prin ea, pe impresioniști.

Constable s-a dedicat treptat peisajului, după ce pictase subiecte istorice și portrete, în care personalitatea pictorului răzbate cu claritate. Se născuse în 11 iunie 1776, la East Bergholt, în comitatul Suffolk, într-o familie înstărită. Tatăl era morar și comerciant. Valea Dedham, subiect de inspirație și motiv de revenire la imaginile fixate în copilărie, este până azi „Țara lui Constable”. Destinat unei cariere ecleziastice, în 1795, la insistențele lui Sir Georges Beaumont, este trimis la Londra, la Royal Academy, unde studiază cu Farrington și Reinagh. Primele tablouri sunt acuarele și schițe în ulei. În 1816 se căsătorește cu Maria Bricknell, fiica unui apropiat al Casei regale, care nu îl considera prea talentat și se opusese timp de cinci ani căsătoriei. Ultimele două decenii de viață, 1816–1837, sunt cele în care viziunea pictorului asupra naturii se desăvârșește. Întâmpină, firește, suficiente critici, mediile academice fiind adesea refractare la tablourile sale, pe care le consideră neterminate.

În 1824 Constable expune la Salonul de la Paris, fiind primit cu mult interes și influențându-i puternic pe Millet și pe pictorii Școlii de la Barbizon. Dar mai ales, tablourile sale produc o puternică impresie asupra lui Delacroix, care remarcă în primul rând tehnica diviziunii tentelor din peisajele lui Constable. Se spune că, după ce analizase îndeaproape tablourile pictorului englez, Delacroix a refăcut în patru zile Masacrul din Chios.

În ultimii ani de viață, John Constable se ruinează făcând investiții neprofitabile, mai ales în transpunerea tablourilor sale în tehnica gravurii negre. Moare în 31 martie 1837, la Londra.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Valea Dedham

Moara din Flatford, 1817

Car cu fân, 1821

Căsuţă în East Bergholt

Farul din Harwich

Moara Parham la Gillingham, 1826

Fată cu spatele

Portretul doamnei James Pulham

Portret de femeie, 1818

Mary Fischer, 1816

Inaugurarea podului de la Waterloo, 1832

Catedrala din Salisbury

Catedrala din Salisbury şi Leadenhall văzute dinspre râul Avon, 1820

Catedrala din Salisbury văzută din luncă, 1831

Stonehenge, 1836

Peisaj cu dublu curcubeu

Studiul unui trunchi de ulm

Ferma Glebe

Scenă pe râu

Studiu de valuri

Cerul

Orizont cu arbori, 27 septembrie 1821

Plajă la Brighton, 1824–1828

Furtună pe mare, 1824–1828

Corabie şi cer în furtună, 1824–1828

Studiu de nori, 11 septembrie 1821

Anunțuri

Read Full Post »

19 ianuarie 1839 este data naşterii pictorului francez Paul Cézanne, la Aix-en-Provence. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne, era un om cu stare. În 1848 înfiinţa prima bancă din Aix-en-Provence. Viitorul pictor este înscris în 1852 la gimnaziul din Bourbon, unde dovedeşte multă aplicaţie pentru studiul limbilor clasice. Se împrieteneşte cu Émile Zola. Anii adolescenţei sunt marcaţi de entuziasmul pentru opera lui Victor Hugo şi poeziile lui Alfred de Musset. Tinerii sunt atraşi de muzică, viitorul pictor cântă la corn în orchestra oraşului, iar Zola, la clarinet. La 18 ani, Paul Cézanne se înscrie la Şcoala de desen din Aix-en-Provence. Muzeul oraşului devine pentru el cea mai bună şcoală, permiţându-i să cunoască, între altele, pictura lui Ingres, câteva dintre tablourile artistului fiind donate acestui muzeu de Granet, alături de alte multe lucrări. Colecţia lui Granet era într-adevăr impunătoare şi ea va fi avut un rol important în formarea tânărului Cézanne, nevoit să se înscrie la Facultatea de Drept din oraş, în anul următor, la dorinţa tatălui. În decembrie 1861 ajunge la Paris. Abandonează posibila carieră juridică, trăind din cei 125 de franci trimişi lunar de tatăl său.

La Académie Suisse îi întâlneşte pe Camille Pissarro, Pierre-Auguste Renoir, Claude Monet, Alfred Sisley. Încearcă să se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase dar este refuzat din cauza temperamentului său, apreciat ca excesiv. Tablourile prezentate la Salonul oficial îi sunt sistematic respinse. Continuă să lucreze la Académie Suisse, mai întâi după model, pentru a ieşi apoi în aer liber, la sugestia lui Pissarro, alături de care îl vom găsi, în 1872, la Auvers-sur-Oise (localitate la nord-vest de Paris), în casa doctorului Gachet. În 1874 expune trei tablouri (O Olympia modernă, replică la tabloul lui Manet, Casa spânzuratului, Studiu, peisaj din Auvers) la prima expoziţie a impresioniştilor, în atelierul fotografului Nadar. Criticii le consideră ridicole, ceea ce nu ne poate mira astăzi, ştiută fiind ostilitatea întâmpinată de impresionişti. Surprinzător, lipseşte la a doua expoziţie, pentru a reveni în 1877, la a treia ieşire în public a impresioniştilor, cu 16 tablouri, primite, de data aceasta, cu bunăvoinţă.

Drumul artistic al lui Cézanne începe însă să se despartă de grupul impresioniştilor. În 1882 se află la Estaque, lângă Marsilia, localitate care îl fascinase cu mulţi ani în urmă, în 1864. La Gardanne, sat din apropierea oraşului Aix-en-Provence, unde ajunge în 1885, începe să picteze seria lungă de peisaje cu o singură temă: Muntele Sainte-Victoire. Au rămas aproape 80 de tablouri cu acest subiect, parte dintre ele în tehnica acuarelei. 1886 este anul despărţirii de prietenul Émile Zola: în personajul principal din romanul Oeuvre al lui Zola, un pictor ratat aflat în pragul sinuciderii, Cézanne se recunoaşte. În acelaşi an moare tatăl său. Moştenirea unei averi considerabile îl salvează dintr-o situaţie financiară precară.

În 1895, prima expoziţie personală, organizată de negustorul de tablouri Ambroise Vollard, îl impune pe Cézanne în ochii confraţilor, mai puţin însă în cei ai publicului. După ce expune, în 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, este în sfârşit un pictor cunoscut şi stimat. Continuă să lucreze la Aix-en-Provence, unde în 1901 îşi construise un atelier la marginea oraşului (Atelier des Lauves). Părăseşte rareori provincia, lucrând cu un devotament şi o putere extraordinare. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor. Este acum un pictor cu faimă internaţională. Doreşte „să moară pictând”. În 15 octombrie lucrează în aer liber. Ploaia de toamnă avea să-i fie fatală. Moare după câteva zile, la 23 octombrie 1906, din cauza unei pneumonii.

Impresionist mai mult prin modul de a concepe pictura, decât prin tehnica propriu-zisă, Cézanne este, poate, din grupul impresioniştilor, artistul cu cea mai directă influenţă asupra picturii secolului al XX-lea. Această putere de înrâurire se datorează în primul rând esenţializării limbajului plastic şi studiului geometriei formelor, care face din el primul pictor cubist. Studiile sale după natură sunt în primul rând dezvăluiri ale planurilor mari, care înseamnă pentru el volume geometrice, aflarea acelor raporturi care ordonează spaţiul, cu un efort de elaborare care, însă, nu este făcut neapărat vizibil privitorului. Iar această dinamică secretă a formelor şi volumelor mari, valorificate cromatic în tuşă generoasă, adesea în gust fauvist, îl urmăreşte indiferent de subiectul tabloului, natură moartă, scenă de gen sau peisaj. În toate, Paul Cézanne a excelat. Jucătorii de cărţi, naturile moarte cu fructe, ca să nu mai vorbim de Muntele Sainte-Victoire, sunt teme care îl obsedează, veritabile leitmotive ale picturii sale.

Pentru Matisse, „Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”. Picasso şi-l revendică drept înaintaş, pictând în 1907 Domnişoarele din Avigon, omagiu adus lui Cézanne, autorul tabloului Les grandes baigneuses (1906).

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Tablouri de Cézanne

Read Full Post »