Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘leonid dimov’

Pentru că nu mai găsise pe nimeni să-l găzduiască, putea fi văzut umblând prin Bucureşti cu un pat pliant în spinare.

Era Teodor Pâcă, poet boem, combatant singaporean de bază, a cărui apariţie era primită cu vădită încântare. Singapore era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureştean din Piaţa Rosetti. Greu de ştiut care să fi fost motivul pentru care respectiva cârciumă primise un nume atât de exotic.

Piaţa Rosetti, fotografie de epocă

Din grupul larg de boemi „singaporeni” făceau parte Tudor George, zis şi Ahoe, după salutul pe care îl adresa, ca pe un imaginar strigăt de luptă, Leonid Dimov, Florin Pucă, Stan Palanca, Virgil Mazilescu, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, înconjuraţi de o sumedenie de aspiranţi, altfel oameni cu o bună pregătire intelectuală, care aleseseră – sau fuseseră aleşi, cine ştie – calea frondei, a refuzului de a se supune vreunei constrângeri. Trăiau, majoritatea, de azi pe mâine.

La Singapore reuniunile bahice se prelungeau până târziu în noapte, până spre dimineaţă. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieşit din timp într-o epocă rigidă, începând cu sfârşitul anilor ’50 şi până prin anii ’70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viaţă spirituală utopică, plină de proiecţii imaginare, pe care mizeria cotidiană nu o putea înfrânge.

Pâcă şi Pucă, un poet mai mult decât notabil şi un grafician excepţional, formau, la un moment dat, un cuplu inseparabil, rod al purei întâmplări. Sau, poate, se gândiseră că numele lor fiind atât de apropiate şi statura asemănătoare, ar da bine să fie văzuţi împreună.

Teodor Pâcă era ploieştean, se născuse în prima zi a anului 1928, provenea din familia unui ceferist, originar din Oltenia. Fusese un elev foarte serios, cu multă aplicaţie în studiul disciplinelor umaniste şi al limbilor clasice şi moderne; învăţase bine franceza şi italiana, apoi limba rusă la Institutul „Maxim Gorki”, unde se transferase, prin 1949, după vreo doi ani de Drept. Trecuse drept un tânăr „de perspectivă”, mai ales că lucrase ca stagiar la CFR, avea dosar bunicel, era înscris în Partidul Comunist. Cum însă avusese „inspiraţia” de a formula câteva păreri critice şi de a face observaţii „revizioniste” la adresa marxismului, mai exact la adresa a ceea ce se înţelegea atunci din doctrina respectivă, fusese exclus din partid şi exmatriculat înaintea susţinerii examenului de stat.

De atunci, nimic nu mai putuse fi reparat în ordinea vieţii materiale, pentru care Pâcă nu avea, de altfel, nici o chemare. Încercase fără noroc să-şi facă un rost, intrase la CFR ca impiegat, suplinise catedre de rusă şi română, lucrase ca sortator de piei într-o tăbăcărie, vopsitor, zugrav, electrician. Ajunsese şi pe la Medgidia, ca antrenor de box. Era un bărbat voinic, nu prea înalt, cu înfăţişare pitorească, rezistent şi, zice el într-un poem, plin de farmec: „Păi când intram eu la restaurant / Muierile veneau ca la stupină / La orice târfă se făcea lumină // Eram voinic deşi nu prea înalt / Nici astăzi nu mă dau pe-o crâşmă-ntreagă / Ca mine, când prin şnapsuri dau asalt / Nu era altul la măsea să tragă…”

Afară de Pucă, ce-i drept, nu prea era altul la fel de pitoresc ca Pâcă, un rebel paşnic, care ochea cu îndemânare poanta şi găsea, tot cu îndemânare, locul cel mai potrivit pentru a o arunca. Vreme îndelungată, nu se cunoaşte să fi avut vreun domiciliu, dormea pe unde apuca, în caz fericit, prin ateliere de pictori. Mai degrabă, sub cerul liber, pe sub poduri, prin parcuri sau, iarăşi caz fericit, prin vreun colţ de cârciumă. Când îşi procurase patul pliant, avea motive de mândrie. Publica puţin şi bea mult, îşi recita poemele pe unde se întâmpla să ajungă, spre bucuria asistenţei care, lume rafinată, vedea în el un baladist de cea mai pură stirpe, eventual în tradiţia goliarzilor, poeţi medievali, rătăcitori, care scriau în latină.

Pâcă era mereu în căutare de mărunţiş, fără umilinţă ipocrită. Un confrate îmi povestea că, prin anii ’70, la casieria Uniunii Scriitorilor, care era într-un palat de pe Şoseaua Kiseleff, apărea ca din senin Pâcă. Saluta respectuos, îşi plimba în tăcere privirea, nu dădea semne de precipitare. Trecea pe la câte unul şi-i spunea la ureche, invariabil: „Dă-mi cinci lei.” Era dispus să aştepte şi nu reacţiona violent la refuz. Dacă observa o mică reacţie de contrarietate, cum că „nu se cade, domnu’ Pâcă”, nu ceda uşor. Se apropia şi mai mult de urechea respectivului şi-i şoptea: „Sss… Il y a des mitocains qui comprennent…” Şi puteai să nu-i dai? Cu cinci lei îşi asigura şnapsul, era o nouă lovitură dată „mitocanilor” şi regimului, la care Pâcă nu medita defel.

Reuşise să tipărească un singur volum, Poezii (1970), cu desene ale „jumătăţii” sale, Florin Pucă. Scurtă despărţire, volumul îngrijit şi publicat de George Astaloş în anul 2000, care conţine integrala liricii lui Teodor Pâcă (mort la 16 iunie 1978, la Bucureşti), arată un poet profund, în gust clasicizant, un răzvrătit cu gesturi uneori manieriste, uşor preţios dar fermecător prin atitudinea fals „plebee”, altfel orgolioasă, şi prin iscusinţa prozodică: „Vă las în valea acestei scurte plângeri, – / Orice sfârşit vesteşte-un început, – / Mă duc eu primul – sunt mai priceput, / Să pun din vreme şeile pe îngeri. // Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse, / V-aştept la grajdurile de smarald, – / Nu vă grăbiţi, d-abia-i amiază şi cald / Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse. // Când veţi veni-n amurg sub înserare / Vom călări frumoşi prin elizeu, / În cavalcadă, pân-la Dumnezeu, / Descălecând la tronu-i, la picioare.”

Şi poate chiar aşa, cum rosteşte cu şoaptă şi zâmbet în aceste strofe din Scurtă despărţire, Teodor Pâcă a plecat el, primul, să zvânte aripile plânse.

Costin Tuchilă, Amos News, sâmbătă 9 august 2008

© costin tuchilă


Anunțuri

Read Full Post »

costin-tuchila-leonid-dimov1

Ca şi Spectacol (1979), ultima carte, foarte recentă, a lui Leonid Dimov, Veşnica reîntoarcere (Editura Cartea Românească, 1982), se deschide cu un Argument. Şi, tot la fel ca atunci, rândurile acestea nu vor şi nu pot sintetiza un program poetic dar au darul, deloc neglijabil, de a-i su­gera forţa ocultă, neînduplecarea cu care s-a pus de la sine în practică. Dincolo de rafinamentele împinse la extremă, Leonid Dimov nu renunţă nici o clipă la învestitura de stăpân absolut al regimului autoimpus, lăsând per­manent impresia că nu va pierde nimic din ceea ce ochiul visează, nu va ceda un singur pas, va câştiga etern un pariu încă obscur pentru noi. Citită şi recitită, poezia sa face din cititor un participant firesc, de care nimeni nu se mai îndoieşte, la orice aventură a spiritului. Noua apariţie e un volum de poeme ample, onirice, dar care păstrează totuşi, în cascada lor de imagini alăturate parcă la întâmplare, o urmă de raţiune. Compoziţional, aceste texte se întorc la retorica marilor poeme ale lui Leonid Dimov – 7 poeme (1968), apoi O dimineaţă în curte, Romanţ şi Baia sau O eternitate iterativă din Dialectica vârstelor (1977), în care se face vizibil efortul de a găsi o componentă eroică miracolelor hipnagogice. Apro­pierea nu e, finalmente, numai structurală: Veşnica reîntoarcere are multe puncte comune cu spiritul marilor poeme ale lui Dimov, fără a atinge însă valoarea acelora. Umbra unor fascinante înfăptuiri ca Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese ori ca Vedeniile regelui Pepin şi Povestea acarului şi a miraculoasei călătoare pluteşte pretutindeni, dar puterea de a fabula e mult mai redusă, viziunile absurde au mai puţin relief. Şi to­tuşi, Veşnica reîntoarcere nu pare a fi, măcar din punct de vedere tematic, în creaţia lui Leonid Dimov, un volum de raftul al doilea precum Spectacol ori Semne cereşti (1970). Intenţia e atât de clar configurată în argumentul preliminar, încât motivul poetic unic pune stăpânire pe cele paisprezece poeme. Nu marile mituri sunt cele care îl preocupă pe Leonid Dimov, ci mo­delul de ordin retoric pe care acestea îl fac vizibil, îl transferă gândirii poetice. Iar acest transfer se produce pe cale cât se poate de naturală, prin acel mecanism psihologic al reveriei hipnagogice. Aşadar fabulaţia, miracolele de tot felul sunt subordonate unui act de trăire autentică, imagi­naţia e doar misterul care perpetuează naturaleţea, ceea ce pare fără îndoială o performanţă greu de atins. Dar odată ce ai atins-o, o iei din nou de la capăt. Poezia lui Leonid Dimov dezvoltă acum o metaforă nouă, pe un fond şi pe, în egală măsură, un regim de receptare cunoscute. Construcţia ima­ginară e o suită de cercuri concentrice pornite dintr-un impuls care poate fi, la rigoare, arti­ficiul generator al naturalei explozii. Mersul în cerc, pe un traseu chinuitor şi nesfărşit, ca într-un Turn Babel, devine idealul acestei literaturi. O spune plastic însuşi Leonid Dimov: „Precum Nietzsche pe malul lacului Silvaplana, am avut şi eu viziunea veşnicei reîntoarceri. Pe nici un mal. Aşa, în odaie. […]. După ce m-am documentat, mi-am dat seama că viziunea veşnicei reîntoarceri n-are nimic comun cu mitul res­pectiv. Nu pentru că Dumnezeu n-are şcoală şi nici părinţi care să-i fi spus poveşti, ci pentru că mi-este strein până la scârbă procedeul in­ventării vide, al fantasticului întemeiat pe min­ciună pură. Drept care mă lepăd de romantism şi suspectez dicteul automat.

Poemele ce urmează se desfăşoară, deci, în încercuiri mult mai modeste decât mitul ances­tral. Ele vizează iteraţia banală, diurnă ori noc­turnă, nict-hemerală ori sezonieră, în nădejdea identităţii cu cercurile concentrice generate de o piatră aruncată în apă: ultimul le înglobează pe toate dar n-ar exista dacă primul nu s-ar fi născut. Şi n-ar ajunge până la malul lacului… Silvaplana”.

brueghel-cel-b-tower-of-babel

Pieter Bruegel cel Bâtrân, Turnul Babel, 1563
Kunsthistoriches Museum, Viena

Iteraţie: cuvântul acesta, folosit cu un sens secundar creat de poet, acela general de repetiţie, explică şi deopotrivă implică în­treaga aventură umană din poemele Veşnicei reîntoarceri. Fără îndoială că Baia… rămâne în continuare textul exemplar construit pe moti­vul iterativ. Universul e o combinaţie fizică de semnificanţi. Eternitatea e „abruptă” şi „fereca­tă”, închisă cu lacăte grele ca în Turnul Babel. Spiritul iterativ devine idealul secret al acestei lumi şi la consolidarea lui lucrează într-un mod subtil (adică deghizat) poemele din noul volum. Cuvintele Eclesiastului, aşezate ca motto la Mosorul, se potrivesc cum nu se poate mai bine: „Ceea ce a mai fost este ceea ce va mai fi.” Cum s-ar zice, nimic nou, surpriza e imposibilă la nivelul structurii poemului – dar totul devine posibil în planul detaliului atoatecuprinzător, al secvenţelor ce refac (rescriu) visul.

Călătoria (în sensul de peripeţie, aventură), motiv central al poeziei dimoviene (Mircea Iorgulescu), îmbracă aici o formă de umi­linţă, totul declinând într-o vagă meditaţie crepusculară. Chiar figuraţia fabuloa­să a poemului e mai puţin somptuoasă, transa onirică are cel puţin doi participanţi. Alături de subiectul acaparator, actant verbal al propriei aventuri, apare aproape întotdeauna o persoană întregitoare a cuplului, participant şi receptor imaginar al producerii şi amintirii visului. Eventual şi un alt „personaj”, himeric, purtător al destinului absurd şi împlinind voca­ţia iterativă, conducând „surpriza” spre tiparul eternei recognoscibilităţi şi familiarităţi „mate­riale” cu miracolul: „De sus / De dincoace de munţi / Se vălătuceau roiuri de fulgi conjuncţi / închipuind o repetată anagramă. / Creştea în inimile noastre o teamă / Când am văzut cum, de la mare înălţime, / De dincolo de grohotişuri şi cime, / Cădea, venea, plutea un schior. / Era înfricoşător / Zborul lui parcă reglementar, / Ne–am zis că nu-i adevărat, dar în zadar: / I-am recunoscut umerii, zâmbetul, ţeasta, / Era el de data asta, / Priveşte! Ne–a făcut semn. Priveşte! O, cum mai viscoleşte!” (Schiorul).

Accidentul nu e posibil în această lume guvernată dictatorial de semnele unei materii funambuleşti. Structuri iterative autentice sunt cele din Liftul şi Lanterna. Imaginea liftului care „nu suie, coboară” conduce la întâlnirea sensului unic: încrederea în opulenţa imagina­ţiei excentrice, proprietate a ochiului supus tul­burării din preajma somnului. Opulenţă parcă defunctă acum, insinuând însă aceeaşi rigoare în căutarea „încurcăturii”, ca altădată : „Încotro alergi pe fondul indigo / Al zorilor cuprinse de-nnoptare? / Astâmpără-te, nu mai fugi atât de tare! / Abia dacă te mai zăresc / Cum te strecori prin genul omenesc / Şi dai deoparte personajele fine / De la subsol, ca să ajungi până la mine / Sunt aici: rozalb ca-ntotdeauna şi încrezător / În pofida vârstei, chiar lângă as­censor”. Fragmentul acesta constituie un moment de destăinuire retorică, lucru rar într-o poezie simulând cu atâta înverşunare epicul. Simulând, căci poemele lui Leonid Dimov, con­struite pe o arhitectură narativă (de fapt o se­rie de discontinuităţi alăturate, cu o funcţiona­litate infailibilă), nu se pot povesti.

charon-pe-stix-joachim-patenier-1515-1524

Joachim Patenier, Charon pe Styx, 1515–1524

Lanterna fabulează în jurul ipoteticei treceri a Styxului, motivul binecunoscut parcurgând un circuit al insolitării: întreaga devălmăşie a mahalalei balcanice („mahala infinitezimând în ceaţa / Ce se ridică fără grabă”) este „populaţia iterată” a navei colosale („nesfârşitul aeroplan”) care „ţinea loc de barcă”. Poemul acesta este şi cel mai reuşit. Iniţierea nu-şi mai are rostul odată ce orice formă de aşa-zisă cunoaştere re­petă la scară lărgită (cercuri concentrice) o ex­perienţă cunoscută. Călătoria iterativă este toc­mai opusul călătoriei iniţiatice. Farmecul tex­tului nu e conferit aşadar de capacitatea reve­latorie a discursului, ci de paradoxala familia­ritate în care te conduce: a trăi în mijlocul mi­racolului şi a-l repeta, a te reintroduce visând ori de câte ori atingi, ca în basm, cutia ferme­cată (ca altădată bilele, acum apar, cu mai puţin relief însă, cutia, pungu­ţa, bomboana, mosorul, automobilu­l). Dacă „bilele” sunt vizualizarea destinului, un destin ironic pus să-şi bată joc de o istorie apocrifă, obiectele citate rămân numai pretexte.

pacific-3

„Fabuloasa” locomotivă Pacific remorcând trenul regal

Revine obsesia trenurilor, loc predestinat miracolului generator al construcţiilor imaginare. Inutilul „canton cu clepsidră, clopot şi balanţă” este încăperea (odaia?) aflată pe „linia moartă”, unde sălăşluieşte fabuloasa persoană din poezia lui Dimov. De aici inspecţia „onirică” (altfel spus, călătoria repetată) poate porni nestingherită – şi obligatorie: „În realitate, când se face-o noapte / De indigo spălat în acid fenic / Şi se-aprinde burgul ecumenic, / Încep a săgeta / Chiar peste linia mea, / Croncănind din acele pivotate / Celebrele accelerate / Ve­nind din altă parte. / Dar despre treaba asta o altă carte. / Acum, oricât aţi fi de altă opinie, / Mă duc să-mi inspectez bucata de linie”. (Linia moartă).

Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 2 (1080), sâmbătă 15 ianuarie 1983, p. 1–7

© costin tuchilă

Read Full Post »