Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘margareta pâslaru’

În 15 august 2011 s-au împlinit doi ani de la moartea compozitorului Florin Bogardo. În ultima parte a vieții trăia retras, într-o deplină discreţie, discreţie care de fapt i-a caracterizat întreaga existenţă. La începutul lui iunie 2008, presa relata un eveniment nefericit, un incendiu care a distrus o parte a locuinţei lui Florin Bogardo şi a soţiei sale, apreciata cântăreaţă Stela Enache: „Compozitorul care a dat viaţă Anilor de liceu, melodie ce stârneşte fiori şi trezeşte nostalgii fiecăruia, a rămas, în urmă cu două zile, fără «comoara» carierei sale: staţia de înregistrări. Un incendiu i-a distrus lui Florin Bogardo camera de lucru, unde artistul avea multe obiecte ce reprezentau atât cariera sa, cât şi a soţiei, Stela Enache.” („Click.ro”, 5 iunie 2008). Florin Bogardo suferise cu ceva timp înainte o operaţie pe cord, boala făcându-l să trăiască şi mai retras, refuzând orice apariţie publică.

Cântecele lui Florin Bogardo reprezintă una dintre cele mai valoroase pagini din istoria genului, în deceniile 7–9 ale veacului trecut. Originalitatea melodiilor sale, indiferent dacă folosesc formule ritmice consacrate (tango, twist etc.), caracterul lor uşor de recunoscut, sensibilitatea aparte a liniilor melodice, armonia rafinată l-au impus printre marii compozitori români de muzică uşoară, autor de şlagăre de neuitat. Într-un gen care poate aluneca uşor în mediocritate comercială, Florin Bogardo este exemplul tipic de creator la care substanţa muzicală şi poetică primează, fără concesii făcute gustului dintr-o anumită perioadă sau influenţelor de tot felul. Talent melodic extraordinar, dublat de o remarcabilă ştiinţă componistică şi de un farmec poetic-muzical special, a reuşit însă să devină un muzician de o mare popularitate în epocă. Nu cred că greşesc dacă îl pun alături, ca valoare şi nu ca stil, de marii compozitori italieni ai celei de-a doua jumătăţi a veacului sau de celebri şansonetişti francezi, mai ales că Florin Bogardo este şi autor al unora dintre textele  cântecelor sale de succes.

Născut la 16 august 1942, în Bucureşti, Florin Bogardo a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti (1961–1967), avându-i ca profesori pe Victor Iusceanu şi Dragoş Alexandrescu (teorie–solfegiu), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbe (contrapunct şi fugă), Tudor Ciortea (forme muzicale), Ovidiu Varga şi Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Emilia Comişel (folclor), Anatol Vieru (compoziţie). O lungă perioadă (1967–1982) a fost regizor muzical la Radioteleviziunea Română. A fost distins cu premii (1963, 1969, 1970, 1972, 1976) şi menţiuni (1973, 1974), la Festivalul de Muzică uşoară de la Mamaia şi cu Premiul Uniunii Compozitorii (1979, 1981, 1982).

Primul său şlagăr, Cum e oare? (1963), un twist pe versuri de Madeleine Fortunescu, cântat de Magareta Pâslaru, atrăgea atenţia asupra talentului excepţional al tânărului compozitor, fiind urmat în acelaşi an de Taci!, o melodie de un rafinament armonic evident. Un cântec liric, cu linie melodică amplă,  Iubirea cea mare (1966), era compus pe versuri proprii, ca şi, în anul următor, Plop înfrânt, interpretat de Dorin Anastasiu, poem cântat relativ asemănător şansonetei, dar având particularităţi stilistice personale. Tablouri (1967) pe versuri de Marin Sorescu anunţa deja orientarea compozitorului spre texte aparţinând unor mari poeţi din literatura română, clasici sau contemporani. Un an mai târziu, în 1968, Florin Bogardo lansa trei cântece realmente extraordinare, bijuterii ale genului în care textul poetic îşi găseşte echivalenţa muzicală, după părerea mea, ideală: Izvorul nopții pe versuri de Lucian Blaga, Într-o zi, când m-am născut şi Un acoperiș, amândouă pe versurile lui Marin Sorescu.

În 1967, obţinuse un succes răsunător cu tangoul Să nu uităm trandafirii, devenit repede celebru, poate că la fel de cântat şi de iubit la noi ca Vous permettez, monsieur (1964), şi el tango, al lui Salvatore Adamo.

Un capitol aparte în creaţia lui Florin Bogardo sunt cântecele pe versuri de Mihai Eminescu, interpretate în duet de Stela Enache şi Florin Bogardo: Dacă iubești fără să speri (1969, aici în versiunea Mihaelei Mihai), Când amintirile, Dintre sute de catarge (1973), Ochiul tău (1974), La steaua (1978). Ele rămân fără îndoială printre cele mai frumoase tălmăciri muzicale ale versurilor eminesciene, prin ştiinţa compozitorului de a găsi cele mai potrivite ritmuri în orizontul stilistic pe care şi-l propune, prin cantabilitate, lucru nu întotdeauna la îndemână când e vorba de poeme atât de cunoscute şi a căror muzică interioară se lasă adesea cu greu tradusă într-o melodie de aşa-zisă muzică uşoară.

Dintre marile succese ale lui Florin Bogardo mai amintesc: Ani de liceu (1986, lansat în filmul Liceenii), pe versuri de Saşa Georgescu, fredonat mulţi ani de tineri şi nu numai, Iertarea (1970), Un fluture și-o pasăre (1972), cântecul de largă respiraţie Tu ești primăvara mea (1973), toate trei pe versuri de Ioana Diaconescu.

Deopotrivă interpret foarte apreciat, cu o voce caldă şi timbru inconfundabil, Florin Bogardo a compus şi muzică de film: Bunicul şi doi delincvenţi minori (1976); Ora zero (1979), regia: Nicolae Corjos; Bună seara, Irina! (1979), regia: Tudor Mărăscu; Alo, aterizează străbunica! (1981), regia: Nicolae Corjos; Pădurea nebună (1982), regia: Nicolae Corjos; Raliul (1984), regia: Mircea Drăgan; Declaraţie de dragoste (1983), regia: Nicolae Corjos; Liceenii (1986), regia: Nicolae Corjos.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Anunțuri

Read Full Post »

În 22 iulie 1938 a murit, într-un acident aviatic, compozitorul Ionel Fernic, autorul unor şlagăre de mare succes în perioada interbelică. Născut în 29 mai 1901, la Târgovişte, compozitor, pianist, chitarist, ziarist, Ionel Fernic a fost totodată pilot civil şi unul dintre primii paraşutişti români. Pilot la Galaţi şi Bucureşti între 1936–1938, în 1937 devenea comandant al Şcolii de Aviaţie Civilă ARPA din Cernăuţi.

Îşi făcuse studiile muzicale la Galaţi cu Theodor Fuchs, apoi la Bucureşti cu Iosif Paschill, pentru ca în 1930 să absolve cursurile de artă dramatică ale Conservatorului din Bucureşti, la clasa Ion Soreanu şi Aristide Demetriad. Nu a făcut însă o carieră teatrală notabilă ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti şi în trupe particulare (Ion Cigalia, Ion Manolescu).

Pianist la cinematograful „Modern” din Ploieşti, apoi pilot, se afirmase de tânăr ca autor de romanţe, unele pe versuri proprii. Prima compoziţie publicată data din 1918 (Balada crucii de mesteacăn, pe versuri de Artur Enăşescu şi Ion Sângiorgiu, apărută La Editura Ţicu Eşanu din Bucureşti, care îi va publica aproape toate melodiile începând de la mijlocul deceniului al treilea). Publică articole în „Realitatea ilustrată”, Cerul nostru”, „Dreptatea Prahovei” şi „Să nu te superi că te-njur”, revistă satirică pe care o înfiinţează la Ploieşti, în 1928. În 1927 îi apare volumul de schiţe Misterele de la Mizil, urmat de un volum de versuri şi cărţi pentru copii. La Ploieşti, compune mai ales romanţe şi câteva valsuri (Amorul nu este o sărutare, Margarita, Plâns de ţigan).

La începutul anilor ’30 se mută în Bucureşti. În 1935 absolvă şcoala de pilotaj de la Bănesa şi primeşte brevetul de aviator. Compozitorul Ionel Fernic devenise însă celebru de câţiva ani buni. Chitara îl însoţea la bordul avionului: nu era probabil un gest excentric, una dintre „micile nebunii” ale aviatorilor, ci mai degrabă sprijinul sufletesc atât de necesar în aventura zborului.

Pe boltă când apare luna, primul său tango, publicat în 1931, pe versuri ale compozitorului şi ale lui Aurel Felea, interpretat de Cristian Vasile, avusese un succes enorm. Era înregistrat pe disc, ca şi Iubesc femeia, şlagăr cântat ani la rând. Titlul iniţial al tangoului Pe boltă când apare luna fusese Minciuna: „Într-o zi stăteam acasă şi exersam la pian. Simţeam oarecare inspiraţie în acel moment şi am luat hârtia şi condeiul în mână. După o muncă de o jumătate de oră, am compus Minciuna, primul meu tango. Primul meu succes nu m-a îmbătat deloc, căci îmi dădeam seama cât e de ieftin, dar trebuia să trăiesc şi m-am pus cu nădejde pe lucru, luptând din răsputeri să escaladez, cât era cu putinţă, zidurile banalităţii”, mărturiseşte Ionel Fernic.

În 1932 îi apăruse o primă culegere de Melodii de mare succes. În 1931 lansase romanţa Îți mai aduci aminte, doamnă, pe versuri de Cincinat Pavelescu, urmată de tangourile Ştiu că voi plânge, Aş vrea să uit, Te vreau, Scrisoare de dor, Despărţire, Nunuțo, de Nina-Rumba pe versurile Nunuţei Morţun-Fernic, de nocturna pentru voce şi pian Visul unei nopţi de vară, Romanța celei care minte (versuri de Ion Minulescu) ş. a. Tangoul se dovedeşte a fi ritmul preferat statornic de Ionel Fernic pentru cântecele de muzică uşoară. În 1934 Cristian Vasile lansează Pentru tine am făcut nebunii, succes de asemenea extraordinar, ca şi Aprinde o țigară.

Din cele peste 400 de romanţe, cântece de muzică uşoară, cântece în stil popular, cuplete compuse într-o viaţă nedrept de scurtă, rămân câteva zeci de creaţii absolut remarcabile, care au impus numele lui Ionel Fernic printre marii melodişti din istoria muzicii româneşti.

Ionel Fernic a murit la 22 iulie 1938, într-un accident aviatic. Aflându-se la Cernăuţi, este chemat în interes de serviciu la Bucureşti. Reuşeşte cu greu să găsească un loc în cursa companiei LOT, Varşovia–Cernăuţi–Bucureşti, convingându-şi un prieten să-i cedeze biletul. Avionul se prăbuşeşte din motive necunoscute în pădurea Negrileasa, lângă satul Stulpicani, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Read Full Post »

Consultând calendarul, încep să cred în rostul coincidenţelor. Mai mult, în influenţa fermecătoare a aştrilor. Trei dintre cele mai valoroase cântăreţe de muzică uşoară, care au făcut, în stiluri interpretative personale, epocă, sunt născute în aceeaşi zi, 9 iulie: Margareta Pâslaru, Angela Similea, Mirabela Dauer. E drept, în ani diferiţi, ceea ce conduce, dacă trebuie să consultăm zodiacul, la fireşti diferenţe. Lor li se adaugă mai tânărul Daniel Iordăchioaie (n. 9 iulie 1968, Ştefăneşti, Argeş). Calendarul mă obligă să respect o singură ordine, cea cronologică. Bucureşteancă, Margareta Pâslaru (n. 9 iulie 1943) s-a impus printr-un farmec special al interpretării, dincolo de calităţile vocale propriu-zise: un fel de „ingenuitate” cuceritoare, desigur bine studiată, dublată de simţ artistic desăvârşit. Aceasta era prima imagine, de la debut, conservată cu grijă ani la rând. Interesant ar fi de observat că timbrul său, care nu e deloc de soprană, a devenit, el în primul rând, cel care îi conferea aerul tineresc şi care o făcea să nu semene cu nimeni în anii ’60–’70. Avea 15 ani când debuta la Casa de Cultură „Griviţa Roşie” din Bucureşti, acompaniată de Paul Ghențer. Curând avea să apară la televiziune, după câţiva ani să imprime la radio. Copilăroasă, foarte sensibilă, impunea deja un stil propriu. În 10 iulie 1960, când abia împlinise 17 ani, cânta într-o emisiune TV dedicată sportivilor români care participau la Olimpiada de la Roma, Piccolissima serenada. Fusese invitată de Valeriu Lazarov şi George Mihalache, alături de Trio Grigoriu, Coca Andronescu, Mircea Albulescu. Pe aripa vântului, şlagăr al acelor ani, este lansat de Margareta Pâslaru şi Marina Voica. Tot în 1960, imprimă la Radio primul cântec scris special pentru vocea ei, Chemarea mării (Și-n apa mării) de George Grigoriu, unul dintre marile şlagăre de la începutul deceniului al şaptelea. Discul bate toate recordurile de vânzare din România acelor ani. Vocea puternică, cu armonice grave, conferea o culoare aparte acestui cântec cu linie melodică amplă. Au urmat, în ritm ameţitor, cântece compuse în stiluri diferite, devenite tot atâtea şlagăre în interpretarea Margaretei Pâslaru: Mandolina mea  şi Polca dragostei de George Grigoriu, fermecătorul  Două rândunici de Radu ŞerbanCum e oare? de Florin BogardoMargarete de Temistocle Popa, Va veni o clipă de Paul Urmuzescu. Trei scurt-metraje de televiziune realizate de Valeriu Lazarov, în care apărea Margareta Pâslaru, sunt premiate la Montreux şi Monaco. Solista este nelipsită din emisiuni tv de mare popularitate semnate Alexandru Bocăneţ, Tudor Vornicu, Titus Munteanu, Dumitru Moroşanu, Paul Urmuzescu, Tudor Mărăscu, Aurora Andronache, Dan Mihăescu, Ovidiu Dumitru. Este invitată peste hotare dar nu primeşte viză, ratând astfel şi oferta lui Bruno Qoquatrix, directorul Teatrului „Olympia” din Paris, care o văzuse la Teatrul „Tănase” din Bucureşti. În 1968 îşi aniversează printr-un recital primii zece ani de carieră artistică. Margareta Pâslaru cânta cu aceeaşi bucurie şi la acelaşi ridicat nivel de performanţă vocală cântece de factură diferită, de la tango, vals, twist, rock la blues şi swing. Plecată în SUA în anii ’80, îşi continuă cu succes cariera. Într-un cu totul alt gen de interpretare, Angela Similea (n. 9 iulie 1946, com. 1 Decembrie, Ilfov) s-a impus la sfârşitul deceniului al şaptelea prin vocea amplă, cu remarcabilă întindere, la fel de expresivă în registrul acut şi în cel grav, cu timbru personal, catifelat. O voce care probează o sensibilitate muzicală aparte, cultivată. I se potrivesc de minune cântecele cu linie melodică de amploare, dezvoltată expresiv, foarte solicitantă pentru interpret, cu care a cucerit publicul timp îndelungat în anii ’70–’80, aşa cum este celebrul Un albastru infinit (1976) de Marcel Dragomir, cu care obţinea în 1977 Premiul I la festivalul de la Mamaia. Angela Similea a debutat în 1965, obţinând un premiu la Festivalul artiştilor amatori cu melodia Câmpia sub lună de Vasile Veselovschi. După cinci ani, eleva profesoarei Florica Orăscu se impunea la Festivalul Internaţional „Cerbul de aur” (Premiul al II-lea), interpretând După noapte vine zi de Aurel Giroveanu şi Marea cântă de Paul Urmuzescu. În 1971 lansează şlagărul lui George Grigoriu, Amurgul. Cu melodia Tu eşti primăvara mea de Florin Bogardo, foarte potrivită pentru vocea Angelei Similea şi devenită repede şlagăr, obţine locul al II-lea la Festivalul „Orfeul de aur” din Bulgaria. La „Primăvara de la Praga”, în 1973, susţine un recital entuziasmant. În 1978 primeşte Premiul special de interpretare la Concursul radiofonic „8 şlagăre în studio” de la Moscova, pentru melodia Pentru tine, draga mea. La Televiziune şi la Radio realizează emisiuni de largă audienţă. A făcut turnee în Turcia, Germania, Rusia, Bulgaria, Israel, Cuba, SUA. Au scris pentru Angela Similea Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Zsolt Kerestely, Temistocle Popa. Să mori de dragoste rănită (muzica: Marcel Dragomir, versuri: Aurel Storin) era aleasă de public „Melodia secolului al XX-lea”, cu ocazia galei organizate de TVR 2 în anul 2000. Iar gustul publicului funcţiona, iată, cât se poate de exact apreciind muzicalitatea, distincţia, rafinamentul; era, dacă vreţi un balon de oxigen într-o lume tot mai robită mediocrităţii şi prostului gust, pentru că, din păcate, oferta e, elegant spus, greşită. Dar să nu divagăm. Angela Similea reprezintă, în muzica uşoară românească, imaginea cântăreţului de mare distincţie intelectuală, care încântă în primul rând prin cultura stilistică pe care o impune. Primul nume de scenă al Mirabelei Dauer (Béla Scorţaru, n. 9 iulie 1947, Bucureşti) a fost Bella Scory. Prima sa piesă era semnată de Ion Cristinoiu, Taina nopţii. Debutase în 1963 cu formaţia de muzică rock „Roşu şi Negru”, cântând melodii din repertoriul Ritei Pavone. A cântat apoi cu formaţiile „Sideral”, „Mondial”, „Savoy”, „Star 2000”, „Sfinx”, „Progresiv”, „Romanticii” ş.a. La Şcoala Populară de Artă, ale cărei cursuri le urmează începând din 1967, o are ca profesoară pe Florica Orăscu, lucrând cu Marius Ţeicu şi Marius Popp (corepetitori). Debutează la Televiziune în 1970, cu piesa De când te-am întâlnit de Marius Ţeicu. Devine repede una dintre favoritele publicului prin vocea bine impostată, siguranţă ritmică, naturaleţe interpretativă. Emisiunile tv îi aduc consacrarea. „La Televiziune am debutat într-o echipă de zile mari: Aurora Andronache, Sanda Balaban, Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneţ, Titus Munteanu, Ovidiu Dumitru, Mariana Şoitu – elita televiziunii. Emisiunile de divertisment, revelioanele erau numai în direct. Tudor Vornicu ne adora. Pe cei pe care îi iubea cel mai mult, pe aceia îi muncea cel mai mult. Şi pe aceia îi plătea cel mai puţin. Dar era o onoare să lucrezi cu el. Ce făceam noi atunci se vede astăzi la italieni”, spune Mirabela Dauer. Şi altă destăinuire despre anii începuturilor: „La Casa de Cultură «Turturele» am cântat cu Big-bandul Radio, care cânta la serile de dans joia şi sâmbăta. Cu Miki Ampoiţan. Ce formaţie! Ca să pot cânta m-am înscris la toate cercurile! Nu eram prezentată la nici un om de televiziune sau de radio care venea la sală, pană când m-am plictisit şi mi-am luat singură viaţa în mâini. Pe mine nu poate spune cineva că m-a făcut cântăreaţă. George Grigoriu spunea: «Asta mică, Piticuţa, poate să fie mândră, că pe asta nu a ajutat-o nimeni. Ba, din contră, toată lumea i-a pus piedici»”. Din 1977, Vasile Vasilache îi încredinţează toate piesele sale. Prima a fost În zori. În acelaşi an, într-un hotel din Moscova, începe colaborarea cu Marian Nistor. Piesele prezentate de compozitor aveau să se transforme repede în succese sigure: Noapte de mai, Frunza mea albastră, Mulțumesc, iubită mamă, Iartă-mă, Când noaptea vine, Amintiri, Roboţel. Te-aștept să vii (Fotoliul din odaie) de Ionel Tudor, pe versuri de Andreea Andrei (1987), devine, în interpretarea Mirabelei Dauer, unul dintre marile şlagăre româneşti de la sfârşitul anilor ’80.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

 

Read Full Post »

Pe 1 ianuarie 1927, s-a născut, la Caracal, Radu Şerban, „compozitorul cu cele mai durabile şlagăre din muzica uşoară românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea” (Viorel Cosma). În 1958 lansa unul dintre primele sale şlagăre, Un minut, pe versuri de Constantin Cârjan, interpretat de Roxana Matei, urmat de Un trecător, Pe strune de chitară, Pomul cu vrăbii (1959), A fost de-ajuns o melodie, Un cântec de dragoste (1960), Pe litoral (1961), Oraşul meu natal (1962), Tu nu-mi ceri luna (1963). La un pas de fericire (versuri de Eugen Mirea) era unul dintre marile succese ale anului 1964, când lansa, la Festivalul de la Mamaia, Două rândunici (versuri de Constantin Cârjan), triumf de public (pentru că nu a obţinut decât o menţiune) deopotrivă al compozitorului şi al interpretei, Margareta Pâslaru. După doi ani, în 1966, Prieten drag (versuri de Constantin Cârjan), lansat de Pompilia Stoian, era pe buzele tuturor, ca şi Strada şi Uitarea, pe versurile aceluiaşi textier, şlagăre cântate ani la rând cu succes extraordinar (primul de Ion Dichiseanu, celălalt de Margareta Pâslaru). Capacitatea sa de a inventa melodii era într-adevăr  excepţională. Amănunte în pagina Critică muzicală.

C. T.

Read Full Post »