Florin Bogardo

În 15 august 2011 s-au împlinit doi ani de la moartea compozitorului Florin Bogardo. În ultima parte a vieții trăia retras, într-o deplină discreţie, discreţie care de fapt i-a caracterizat întreaga existenţă. La începutul lui iunie 2008, presa relata un eveniment nefericit, un incendiu care a distrus o parte a locuinţei lui Florin Bogardo şi a soţiei sale, apreciata cântăreaţă Stela Enache: „Compozitorul care a dat viaţă Anilor de liceu, melodie ce stârneşte fiori şi trezeşte nostalgii fiecăruia, a rămas, în urmă cu două zile, fără «comoara» carierei sale: staţia de înregistrări. Un incendiu i-a distrus lui Florin Bogardo camera de lucru, unde artistul avea multe obiecte ce reprezentau atât cariera sa, cât şi a soţiei, Stela Enache.” („Click.ro”, 5 iunie 2008). Florin Bogardo suferise cu ceva timp înainte o operaţie pe cord, boala făcându-l să trăiască şi mai retras, refuzând orice apariţie publică.

Cântecele lui Florin Bogardo reprezintă una dintre cele mai valoroase pagini din istoria genului, în deceniile 7–9 ale veacului trecut. Originalitatea melodiilor sale, indiferent dacă folosesc formule ritmice consacrate (tango, twist etc.), caracterul lor uşor de recunoscut, sensibilitatea aparte a liniilor melodice, armonia rafinată l-au impus printre marii compozitori români de muzică uşoară, autor de şlagăre de neuitat. Într-un gen care poate aluneca uşor în mediocritate comercială, Florin Bogardo este exemplul tipic de creator la care substanţa muzicală şi poetică primează, fără concesii făcute gustului dintr-o anumită perioadă sau influenţelor de tot felul. Talent melodic extraordinar, dublat de o remarcabilă ştiinţă componistică şi de un farmec poetic-muzical special, a reuşit însă să devină un muzician de o mare popularitate în epocă. Nu cred că greşesc dacă îl pun alături, ca valoare şi nu ca stil, de marii compozitori italieni ai celei de-a doua jumătăţi a veacului sau de celebri şansonetişti francezi, mai ales că Florin Bogardo este şi autor al unora dintre textele  cântecelor sale de succes.

Născut la 16 august 1942, în Bucureşti, Florin Bogardo a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti (1961–1967), avându-i ca profesori pe Victor Iusceanu şi Dragoş Alexandrescu (teorie–solfegiu), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbe (contrapunct şi fugă), Tudor Ciortea (forme muzicale), Ovidiu Varga şi Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Emilia Comişel (folclor), Anatol Vieru (compoziţie). O lungă perioadă (1967–1982) a fost regizor muzical la Radioteleviziunea Română. A fost distins cu premii (1963, 1969, 1970, 1972, 1976) şi menţiuni (1973, 1974), la Festivalul de Muzică uşoară de la Mamaia şi cu Premiul Uniunii Compozitorii (1979, 1981, 1982).

Primul său şlagăr, Cum e oare? (1963), un twist pe versuri de Madeleine Fortunescu, cântat de Magareta Pâslaru, atrăgea atenţia asupra talentului excepţional al tânărului compozitor, fiind urmat în acelaşi an de Taci!, o melodie de un rafinament armonic evident. Un cântec liric, cu linie melodică amplă,  Iubirea cea mare (1966), era compus pe versuri proprii, ca şi, în anul următor, Plop înfrânt, interpretat de Dorin Anastasiu, poem cântat relativ asemănător şansonetei, dar având particularităţi stilistice personale. Tablouri (1967) pe versuri de Marin Sorescu anunţa deja orientarea compozitorului spre texte aparţinând unor mari poeţi din literatura română, clasici sau contemporani. Un an mai târziu, în 1968, Florin Bogardo lansa trei cântece realmente extraordinare, bijuterii ale genului în care textul poetic îşi găseşte echivalenţa muzicală, după părerea mea, ideală: Izvorul nopții pe versuri de Lucian Blaga, Într-o zi, când m-am născut şi Un acoperiș, amândouă pe versurile lui Marin Sorescu.

În 1967, obţinuse un succes răsunător cu tangoul Să nu uităm trandafirii, devenit repede celebru, poate că la fel de cântat şi de iubit la noi ca Vous permettez, monsieur (1964), şi el tango, al lui Salvatore Adamo.

Un capitol aparte în creaţia lui Florin Bogardo sunt cântecele pe versuri de Mihai Eminescu, interpretate în duet de Stela Enache şi Florin Bogardo: Dacă iubești fără să speri (1969, aici în versiunea Mihaelei Mihai), Când amintirile, Dintre sute de catarge (1973), Ochiul tău (1974), La steaua (1978). Ele rămân fără îndoială printre cele mai frumoase tălmăciri muzicale ale versurilor eminesciene, prin ştiinţa compozitorului de a găsi cele mai potrivite ritmuri în orizontul stilistic pe care şi-l propune, prin cantabilitate, lucru nu întotdeauna la îndemână când e vorba de poeme atât de cunoscute şi a căror muzică interioară se lasă adesea cu greu tradusă într-o melodie de aşa-zisă muzică uşoară.

Dintre marile succese ale lui Florin Bogardo mai amintesc: Ani de liceu (1986, lansat în filmul Liceenii), pe versuri de Saşa Georgescu, fredonat mulţi ani de tineri şi nu numai, Iertarea (1970), Un fluture și-o pasăre (1972), cântecul de largă respiraţie Tu ești primăvara mea (1973), toate trei pe versuri de Ioana Diaconescu.

Deopotrivă interpret foarte apreciat, cu o voce caldă şi timbru inconfundabil, Florin Bogardo a compus şi muzică de film: Bunicul şi doi delincvenţi minori (1976); Ora zero (1979), regia: Nicolae Corjos; Bună seara, Irina! (1979), regia: Tudor Mărăscu; Alo, aterizează străbunica! (1981), regia: Nicolae Corjos; Pădurea nebună (1982), regia: Nicolae Corjos; Raliul (1984), regia: Mircea Drăgan; Declaraţie de dragoste (1983), regia: Nicolae Corjos; Liceenii (1986), regia: Nicolae Corjos.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Publicitate

Read Full Post »

Personaje și instrumente

Pentru sensibilitatea contemporană, emfaza rămâne probabil singurul punct nevralgic al muzicii romantice. Câtă grandilocvenţă, atâta şansă de respingere din unghiul de vedere al ascultătorului de astăzi. Cu cât afectarea proprie sufletului romantic e mai abil ascunsă, cu atât puterea de convingere a discursului muzical creşte. Naturaleţea e căutată aproape instinctiv, chiar şi de mult încercata noastră sensibilitate. E căutată chiar şi acolo unde înflăcărarea, patetismul alcătuiau măsura de aur a sincerităţii. Viaţa expresiei bombastice a fost, vai, extrem de scurtă, cu toate că ea putea proveni, în epocă, din dorinţa de respingere a unor principii şi tipare osificate. Numai că negaţia se întoarce uneori, cu o retorică stridentă, asupra propriului ei autor…

Exact ceea ce e mai puţin grandilocvent încântă astăzi în creaţia romantică. Weber  ar putea fi citat oricând la loc de frunte într-o (inutilă, de altfel) ierarhie a sensibilităţii revărsate fără afectare. Romantica muzică a lui Carl Maria von Weber (18 noiembrie 1786, Eutin–5 iunie 1826, Londra) nu e deloc emfatică. Strălucirea ei nu se sprijină pe exagerări de efecte, pe grandilocvenţă. Chiar şi elementul terifiant e îmblânzit de acele rotunjimi ale extraordinarei vocaţii melodice. Construcţia, forma muzicală sunt de un romantism temperat. Lucru observabil, mai mult decât în alte locuri, în uverturi, cele mai concentrate (nu e vorba de dimensiuni, fireşte) întruchipări ale temperamentului weberian. Autorul lui Oberon a avut, fără îndoială, geniul uverturii. Întreaga lui fantezie melodică se răsfrânge în ele, alături de verva simfonică sprijinită pe un simţ necomun al culorii orchestrale. Al culorii timbrale devenită mijloc de caracterizare a personajelor, ceea ce reprezenta o inovaţie în epocă. Berlioz avea să aprecieze în mod deosebit această facultate specială de a face din timbru o componentă importantă prin care discursul muzical poate fixa o psihologie, un comportament, poate identifica o situaţie etc. Exemple sunt de găsit peste tot – şi mai ales în Freischütz, Euryanthe, Oberon. Weber prefera anumite instrumente în funcţie de capacitatea lor de a etala caracterul, de a transmite printr-o intervenţie solistică, prin expresia dintr-un anumit registru ori nuanţă dinamică, prin combinaţii, gama exactă a trăirilor – a structurii sufleteşti. Fapt care va deveni, de la Berlioz şi Liszt la Wagner, Ceaikovski, Rimski-Korsakov, Ravel sau Stravinski, unul dintre cele mai speculate mijloace de exprimare.

Această modalitate se întrevede încă de la opera scrisă la 15 ani, Peter Schmoll. Deşi are destule inflexiuni mozartiene, stilul lui Weber se recunoaşte de îndată: accente şi note staccato abundente, alternanţe surprinzătoare de tempo, arcuiri melodice izbucnite pe neaşteptate, „căderi” de sunete „abrupte” la flaute, note lungi, sumbre, cu valoare armonică, la tromboni ş.a.m.d. Un dialog insolit între flaute şi corzile grave pare să ni-l înfăţişeze la începutul uverturii pe moroconăsul Peter Schmoll, negustor refugiat din calea Revoluţiei Franceze. În operă, un singur flaut, fără nici un acompaniament, umbreşte o dată în plus chipul trist al Minettei, reluându-i romanţa. În Freischütz, trilurile duble ale flautului piccolo însoţesc cântecul de pahar al vânătorului vândut diavolului, în actul I. Acelaşi instrument prezintă tema în Uvertura la muzica de scenă pentru Turandot de Schiller după Gozzi (1809), pe ritmul oriental al tobei mici. Uvertura aceasta e construită prin simpla repetare a temei unice, plimbată insistent prin diferitele compartimente ale orchestrei, cu aceeaşi plăcere cu care basmul îşi pune la încercare eroul. Un vârtej al cvintetului de coarde şi suflătorilor de lemn portretizează duhul muntelui (Uvertura de concert „Der Beherrscher der Geister” – „Stăpânul duhurilor”, versiune revizuită în 1811 a uverturii operei Rübezahl, 1804). În uvertura la Abu Hassan (1811), prima temă, Presto, cu valori mici de note, încredinţată viorilor, ilustrează, pe lângă atmosfera exotică, lanţul de înşelătorii care alcătuieşte subiectul operei. Aparent ingenuu, oboiul desenează graţia Fatimei pusă să-l păcălească pe zaraful Omar; reluând tema, un fagot face să transpară zâmbetul maliţios.

Dar să zăbovim asupra lui Oberon, cea mai spectaculoasă, cea mai frumoasă uvertură compusă de Weber. Despre opera însăşi – ca şi despre Euryanthe – s-a spus că ar fi superioară lui Freischütz, ceea ce pare totuşi hazardat. Librete mediocre le fac să se înfăţişeze atât de rar publicului. Prin compensaţie, poate, uverturile lor sunt frecvent cântate în sălile de concert. Dacă în uvertura la Freischütz (1821) se simt încă unele influenţe beethoveniene (v. tema I), Oberon e Weber însuşi. Mirifică, străbătută de un spectru larg de nuanţe exotice, din care cresc aburii încurcatelor întâmplări, ea e sinuoasă şi geometrică, înflăcărată şi graţioasă, subtilă şi spumoasă. De o construcţie clară: introducerea şi coda au un număr egal de măsuri (22); o expoziţie de 94 de măsuri este urmată de o dezvoltare redusă cantitativ la jumătate; repriza scurtă (repriza scurtă a romanticilor!) numără 34 de măsuri, ceva mai mult aşadar de o treime din expoziţie. Aceste proporţii dau uverturii caracterul avântat, exuberanţa care nu neagă însă respectarea strictă a formei. Din contrastul între fantezia debordantă şi liniile foarte precise ale arhitecturii se naşte farmecul aparte al acestei piese extraordinare. Modulaţiile, pasajele cromatice, pauzele şi accentele suplimentare, ritmurile, orchestraţia sunt veşmintele ei sclipitoare, dar complet lipsite de emfază.  Țesăturii dense de corni care evocă în Freischütz pădurea germană îi răspunde cornul fermecat al lui Oberon: cele trei note, re-mi-fa diez, Adagio sostenuto ed il tutto pianissimo possibile, în Re major. Modulând în re minor, viorile cu surdină sporesc misterul, în măsura a doua. Pătrundem în împărăţia spiriduşilor: motivul coborâtor, staccato, ivit surprinzător, al flautelor şi clarinetelor. Patru corni (în re şi la) şi două trompete în re repetă încet şi ritmat aceeaşi notă: trece Maiestatea sa Regele elfilor. Şi vraja continuă la viori, cu succesiunea de note legato şi staccato, în valori mici, foarte întrebuinţată de Weber, care va da caracterul primei teme, Allegro con fuoco, aruncată în vâltoare pe întinderea a două octave: cavalcada lui Huon şi a cavalerilor săi. Spre sfârşitul introducerii, violoncelele divizate şi violele împletesc un motiv coborâtor, pregătind în taină furtunosul, celebrisim acord de La major al întregii orchestre, care sună ca o explozie. Şi pauza este romantică la Weber. Ea lansează miraculos tensiunea temei cavalereşti. După ampla expunere a materialului tematic, începe dezvoltarea, cu notele întregi, fortissimo, ale trombonilor, o dezvoltare „în galop”, cu paradoxuri, capricii topite în goana după culoare şi distincţie, goana după visata nobleţe – într-o viaţă agitată, reală şi fantastică, stinsă departe de pădurea germană, în ceţurile imaginare ale elfilor săi. Căci omul care părăsea în februarie 1826 Dresda, îndreptându-se spre Londra, unde avea să trăiască ultimul său succes, cu Oberon, părea deja trecut în nefiinţă.

În 12 aprilie 1826 avea loc, la Covent Garden, premiera operei Oberon, dirijată de compozitor, un adevărat triumf, multe dintre arii bisându-se. După mai puțin de două luni, în dimineața zilei de 5 iunie Weber este găsit mort la Londra, orașul care îl primise cu entuziasm.

Costin Tuchilă

© costin tuchilă

Uvertura operei Oberon – Orchestra Simfonică Radio Frankfurt, dirijor: Paavo Järvi, London Proms 2007

Uvertura operei Freischütz – NBC Symphony Orchestra New York, dirijor: Arturo Toscanini, 1945

Uvertura operei Peter Schmoll

 Uvertura Turandot

Uvertura operei Abu Hassan

Uvertura de concert Der Beherrscher der Geister

 Corul vânătorilor din opera Freischütz – Staatskapelle Dresda, dirijor: Sir Colin Davis

Freischütz, actul al II-lea, Grota (Valea) Lupilor, scenele IV, V, începutul scenei a VI-a: „Vocile fantomelor invizibile” (cf. libretului) – cor, Kaspar, Samiel, Max

***

Partitura operei Oberon, ediție Berlin, Schlesinger, 1874. Reeditată la Viena, Universal Edition, 1952

Partitura Uverturii operei Oberon

Partitura Uverturii operei Freischütz (p. 7–22), ediție Leipzig, C.F. Peters, 1897. Reeditată la New York, Dover Publications, 1977

Partitura Corului vânătorilor (Der Freischütz, actul al III-lea, scena a VI-a, p. 169–173)

Read Full Post »

Radu Şerban

Pe 1 ianuarie 1927, s-a născut, la Caracal, Radu Şerban, „compozitorul cu cele mai durabile şlagăre din muzica uşoară românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea” (Viorel Cosma). În 1958 lansa unul dintre primele sale şlagăre, Un minut, pe versuri de Constantin Cârjan, interpretat de Roxana Matei, urmat de Un trecător, Pe strune de chitară, Pomul cu vrăbii (1959), A fost de-ajuns o melodie, Un cântec de dragoste (1960), Pe litoral (1961), Oraşul meu natal (1962), Tu nu-mi ceri luna (1963). La un pas de fericire (versuri de Eugen Mirea) era unul dintre marile succese ale anului 1964, când lansa, la Festivalul de la Mamaia, Două rândunici (versuri de Constantin Cârjan), triumf de public (pentru că nu a obţinut decât o menţiune) deopotrivă al compozitorului şi al interpretei, Margareta Pâslaru. După doi ani, în 1966, Prieten drag (versuri de Constantin Cârjan), lansat de Pompilia Stoian, era pe buzele tuturor, ca şi Strada şi Uitarea, pe versurile aceluiaşi textier, şlagăre cântate ani la rând cu succes extraordinar (primul de Ion Dichiseanu, celălalt de Margareta Pâslaru). Capacitatea sa de a inventa melodii era într-adevăr  excepţională. Amănunte în pagina Critică muzicală.

C. T.

Read Full Post »